Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

...Şi totuşi, cine sunt secuii?

Când căutam în continuare răspuns la această întrebare, cu adevărat chinuitoare, a sunat telefonul. O bună şi veche cunoştinţă mă suna de departe, din Germania. Era agitat... Supărat, revoltat. M-a rugat să deschid televizorul şi să urmăresc o transmisie în direct, de undeva, din aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”... O tribună, „secui” jur-împrejur, acoperiţi de o perdea de steaguri ungureşti. Ici colo, rătăcit, câte unul al României şi al Uniunii Europene... Decorativ, ca posibilă replică de întâmpinare a consemnărilor critice ale „mediei” româneşti!

...Şi m-a-ntrebat prietenul meu de departe, „unde sunt secuii”? Şi am tăcut. Ar fi trebuit să fie acolo, dar nu erau. Lozincile erau ungureşti, cuvântările aşişderea, portul tot unguresc. Am încercat să-i spun că de vreo două veacuri doar se vorbeşte despre ei. Că se nasc secui şi de a doua zi devin unguri pentru tot restul vieţii. Că n-au limba lor secuiască, nici scriere... Că, de fapt, sunt „înghiţiţi” de mult de unguri! Au, în schimb, câteva muzee, şi mai păstrează portul, iar câtorva oraşe, peste noapte, li s-a adăugat, în compensaţie, cuvântul „secuiesc”: Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Târgu Secuiesc... Şi m-a mai întrebat de ce atâta tapaj în legătură cu... autonomia Ţinutului Secuiesc, de vreme ce secuii practic au dispărut? Şi n-am mai ştiut ce să-i răspund.

Acolo, la Cozmeni, aproape de Miercurea Ciuc, preşedintele Ungariei continua să discurseze, în timp ce televiziunile – cu Duna TV din Budapesta în prim-plan – îi duceau mesajul către toţi ungurii din lume. Un mesaj de incitare, de ură, de strângere a rândurilor pentru ca Ungaria să redevină ce-a fost cândva. Prietenul meu din Germania era stupefiat de permisivitatea statului român, că astfel de acţiuni iredentiste să se producă în chiar inima geografică a României. Şi nu putea pricepe cum de a fost posibil să fie admisă o astfel de „sărbătoare” – Ziua Naţională a Ungariei! – uitându-se, vinovat, tot ce s-a-ntâmplat, în aceste împrejurări, imediat după Revoluţie. E sătmărean şi a trăit în 15 martie 1990, tentativele războinice ale „oaspeţilor” unguri, de a ocupa cu forţa, principalele instituţii ale Statului Român.

*
Aşadar, Cozmeni, 14 martie 2009, în jurul orei 17... Privesc stupefiat, dar fără să fiu surprins. Pe scenă, preşedintele Ungariei, László Sólyom. Simt nevoia să adaug aici un subtitlu cu totul neprevăzut:

Obrăznicie!

Ieri, s-a declanşat un fel de „război diplomatic”. Din Ungaria, cu impertinenţă nesurprinzătoare, ministrul de externe Kinga Gőncz, a cerut, pentru ziua de duminică 15 martie 2009, aprobare de survol şi aterizare a unui avion unguresc pe aeroportul din Tg. Mureş... Şi a obţinut-o. Numai că, până la urmă, avionul era unul militar, iar „pasagerul”, era chiar preşedintele Ungariei, care dorea să se deplaseze... în „autoguvernarea Harghita” (!?!), pentru a sărbători „Ziua Mondială a Ungurilor de pretutindeni”, tocmai în comuna... Cozmeni! Precizări „uitate”! Neconsemnate în solicitarea diplomaţilor unguri... Un gest care se repetă, provocator, în fiecare an, cu o obrăznicie nepermisă. Şi, normal, autorităţile aeronautice româneşti au fost nevoite să retragă aprobarea, în astfel de cazuri - survol militar, preşedinte al unei ţări - cerându-şi acorduri speciale. Spre a-şi duce până la capăt obrăznicia, organizatorii „expediţiei” ungureşti în Secuime, au încropit o coloană de vreo şapte autoturisme, şi-au pornit-o, în zori, din Budapesta, spre... „Ţinutul Secuiesc”, de unde preşedintele Ungariei să se adreseze lumii ungureşti de pretutindeni! Orice om, cu scaun la cap, un astfel de „gest”, l-ar fi făcut de acasă, din capitala mondială a ungurilor de pretutindeni, care nu poate fi decât Budapesta. Nici Clujul, nici Odorheiul, nici Sf. Gheorghe, nici Miercurea Ciuc şi, cu atât mai puţin... comuna Cozmeni! Ar fi fost un gest normal, pentru oameni cu gândire normală. Altfel, nu rămâne decât obrăznicia de a incita şi de a răscoli dureri, pe care românii le-au trăit în vremuri, pe care, cu nesimţire, vine chiar şeful Statului Ungar să le sărbătorească pe mormintele celor 40.000 de români, omorâţi în anii 1848-1849, în numele libertăţii ungureşti...

L-am privit pe preşedintele Ungariei şi am simţit, în impertinenţa lui, că a venit să continue, pe alte planuri, „opera” marelui criminal Kossuth Lajos, începută în vremea când îi avea în preajmă şi pe cei 13 generali-criminali, condamnaţi la moarte şi executaţi de austrieci, la Arad. Şi nici nu m-ar fi surprins dacă, la un moment dat, scotea din buzunarul de lângă inimă „Apelul către poporul român”, lansat de Kossuth Lajos, la 10 octombrie 1848, dar nu de la Cozmeni, din Ardeal, ci de la Pesta:

„Ia seama, popor român, ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci, vai şi amar de fiecare aţâţător! Atunci, ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul, să măture fiecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului pe fiecare trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte, va pieri pe mâna călăului, sau de sabie”.

...Trebuie să fi fost pe-acolo, la Cozmeni, de unde se transmiteau imaginile acelea, şi prietenul meu de odinioară, inginerul de calculatoare, Miki Pátrubány. Pe-acolo unde erau reprezentantul românilor în Parlamentul Europei, László Tőkés, celebrul popă-episcop de la Piatra Craiului, şi fostul viceprim-ministru al României Markó Béla, cei mai veroşi agitatori ai dezmembrării României. Surprinzător, preşedintele României, Traian Băsescu, nu s-a arătat atunci a fi prezent. A fost cu vreo două-trei săptămâni în urmă, lăsând urme şi azi comentate, de la prezenţa sa exotică, la „Pomana porcului”, un Festival Internaţional, organizat la Balvanyos, în – ca să fiu în tonul Budapestei – „Autoguvernarea Harghita”. S-a distrat grozav... Un martor ocular l-a urmărit cu interes când aplauda defilarea „godacilor” spre „ştreang”, după asomarea dictată de mai-marii Europei, până la transformarea lor în cârnaţi, caltaboşi şi alte preparate apetisante... Ce frumos le-ar fi stat celor doi şefi de stat să fie atunci acolo împreună, să ciocnească pahare de pălincă - şi românească, şi ungurească - iar după „Pomana porcului”, să se prindă în horă, să joace româneşte şi ungureşte. A lipsit însă şi „cuplul” format din fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu, marele prieten al Ungariei, şi primul ministru ungur Ferenc Gyurcsani... Poate, acolo, la „Pomana porcului”, omu’ nostru şi-ar fi adus aminte de zilele fericite trăite la Budapesta, când s-a însurat şi a trecut la religia catolică a prea tinerei şi prea frumoasei neveste şi n-ar fi uitat să-i ceară prietenului şi colegului său ungur să redea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului „Moştenirea Gojdu”. Şi, mai ales, să-i răspundă unei afirmaţii care l-a pus în lumină proastă, atunci când abilul Gyurcsani i-a spus cum prevede el, de fapt, viitorul „uniunii” Ardealului cu Ungaria: mai întâi, o unire economică, apoi, normal, va veni şi cea teritorială sau, una de genul... Palestina-Israel!

Oricum, printre cei care mişunau la Cozmeni, s-ar fi putut afla şi Toroczkai László, preşedintele de onoare al „Mişcării Tinerilor din cele 64 de Comitate” (H.V.I.M.) din Ungaria. El conduce echipa din linia I şi „rezerva” de mâine a luptătorilor pentru „recucerirea” Ardealului. O organizaţie iredentistă, revanşardă, revizionistă, şovină, încărcată de ură, care încearcă, prin toate mijloacele, să recruteze noi membri, să organizeze acţiuni prin care să atragă atenţia asupra faptului că maghiarimea din Bazinul Carpatic e supusă „terorii”. Vrea să lupte pentru refacerea „Ungariei Mari”, cea întemeiată prin cuceriri sângeroase, prin supunerea şi ungurizarea populaţiei autohtone, sau a celei care a migrat. O organizaţie extremistă, cu ramificaţii şi colaborări în mai multe ţări din Europa şi, mai ales, din Canada, în strânsă cooperare cu diaspora ungurească. Şi e greu de înţeles cum organismele responsabile cu integritatea şi securitatea Statului Român, privesc cu nepăsare „defilarea” pe bulevarde larg deschise ale Ardealului, a celor care fac parte dintr-un sistem al crimelor antistatale, în vreme ce state precum Slovacia sau Serbia, au declarat ferm aceste bande „non grata”. Pe aceste „bulevarde” ale iredentismului unguresc, se ştie, au fost transportate, la lumina zilei, arme şi muniţii, literatură care să aprindă spiritul revanşard, cu gândul şi speranţa că „Sfânta Coroană” va trebui să se-ntoarcă acasă.

Turneul lui Toroczkai László şi al colaboratorilor săi, a cuprins toate cele 64 de Comitate, care au format cândva Ungaria Mare. „Şeful” s-a ocupat de Ardeal. Şi-a început turneul în judeţul Alba, la Rimetea, continuându-l la Cluj-Napoca, Huedin, Oradea, Sovata, Gheorgheni, Reghin, Odorhei, Sf. Gheorghe, Baraolt, Vlăhiţa şi, cine ştie prin ce alte trasee, chemând la jurământul de luptă pentru reîntregirea Ungariei Mari. Şi-au căutat fraţi de luptă şi prin Spania, la invitaţia grupării ultranaţionaliste „Demokracia National”, organizând şi un miting în cadrul căruia a deplâns efectele „Dictatului” de la Trianon. În Canada, drumurile i-au fost închise. La aterizarea avionului pe aeroportul din Toronto, unde venise pentru a participa la acţiunile puse la cale de organizaţia „Dreptate pentru poporul maghiar”, sub genericul „Trezeşte-te, maghiare!”, a fost reţinut şi i s-au pus două alternative: sau se întoarce imediat, sau rămâne, dar în acest caz, autorităţile canadiene declanşează pe loc procedurile destinate persoanelor care reprezintă pericol pentru siguranţa naţională. Şi omu’, a ales: s-a întors cu primul avion acasă, în Ungaria, ocrotitoarea de terorişti de talia lui, şi a organizaţiei H.V.I.M.. Altfel spus, a fost expulzat... România n-a făcut-o! I-a lăsat câmp liber de acţiune, acest „Toroczkai” reuşind să pună la punct, în Ardeal, şi o reţea paramilitară. Slovacia i-a interzis accesul pentru o perioadă de cinci ani, Serbia, pe un an, pe care au prelungit-o apoi cu încă doi, iar România pentru trei luni. Citez dintr-un articol extrem de bine documentat, scris de publicistul Claudiu Sere în „Flacăra” lui Adrian Păunescu din ianuarie 2009 despre jignirile grosolane aduse poporului român, în cadrul unui miting organizat în faţa Ambasadei României de la Budapesta, când i-a numit pe români... „gunoaie”: „[...] În timp ce (H.V.I.M. – n.n.) ducea lupte sângeroase în Voivodina, cu sârbii şi în Ardeal, cu românii cotropitori, pe unii am reuşit să-i convingem. Trebuie să ne gândim tot timpul că este necesar să facem ordine în această Ungarie ciuntită, ce ne-a mai rămas. Trebuie să înlăturăm tot gunoiul”...

Mişcarea de tineret „64 de Comitate”, fondată de jurnalistul László Toroczkai, cât şi alte organizaţii de extremă dreaptă, precum „Garda Maghiară”, „Mişcarea pentru Ungaria «Jobbik»” sau Asociaţia „Trianon”, au răsărit prin toată Ungaria, ca ciupercile după ploaie! Fac prozeliţi, tulbură şi înveninează atmosfera, cât de cât aşezată în Ardealul dintotdeauna locuit majoritar de români. La ora venirii preşedintelui Sólyom, împins şi de aceste organizaţii fascistoide, care şi-au încheiat campaniile de pregătiri şi recrutare pentru noua etapă, a crescut neliniştea în Ardeal. Până şi un ziar bucureştean de limbă maghiară, „Uj Magyar Szó”, n-a rămas pasiv în faţa noii agresiuni iredentiste şi revanşarde. Să parcurgem câteva pasaje din articolul „Capete rase sănătos-idei bolnave”: „Acum câteva zile s-a încheiat seria de recrutări ale Mişcării de Tineret «64 de Comitate», ţinute în câteva oraşe din Transilvania”. Colaboratorii cotidianului amintit au urmărit manifestările organizate de László Toroczkai, la Miercurea Ciuc, Gheorgheni şi Odorheiu Secuiesc, despre care ziarul bucureştean a prezentat un amplu reportaj. Merită să redăm câteva idei consemnate de „Uj Magyar Szó”: La aceste manifestări László Toroczkai a vorbit despre duşmanii împotriva cărora trebuie luptat. La întrebarea „împotriva cui luptă?”, răspunsul a fost „împotriva agresorilor”. „Cine este agresorul?” Şi aici, răspunsul său a fost vag: „puterile statului”! Care a fost marea sa realizare la capătul noului turneu din Ardeal? „Am recrutat 6 tineri din zona Ciuc”. Omu’ şi-a mai atins un scop: la Odorheiu Secuiesc, a accentuat ştiuta lozincă tőkeşisto-markóbélistă: că nici organizaţia lui nu recunoaşte frontierele stabilite prin Tratatul de la Trianon...
*

Ce vrea, de fapt, Toroczkai? Turneele lui repetate sunt tot atâtea atacuri împotriva Statului Român. Sunt prilejuri de a învrăjbi şi a acţiona pentru destrămarea ordinei constituţionale a Statului. Totul cu gândul la rănile provocate ungurilor de Tratatul de la Trianon, pe tot teritoriul Ungariei Mari a lui Ştefan cel Sfânt. Dar declaraţiile „eroului” au mers mult mai departe: în programul său, va organiza unităţi paramilitare, deoarece lupta acestora va fi facilitată de Munţii Transilvaniei şi de particularităţile zonei Gheorgheniului. Departe de a fi simple jocuri de-a declaraţiile! Organizaţiile extremiste îşi pun în aplicare proiecte cuprinse în programe globale, din care, cu siguranţă, fac parte şi aceste „forţări” de graniţă, pornite chiar din cabinetele prezidenţiale, care şi de această dată, s-au făcut că nu prea pricep ce-nseamnă ca o „vizită” să fie nebinevenită în unele momente. Că nu e oportună. Că e forţată, peste voinţa unui popor. Şi, ne-ai impus, domnule preşedinte László Sólyom, şi termeni noi: „autoguvernarea Harghita”! Asta ce-o mai fi? Faceţi-o acasă, în Ungaria, dar nu prin poveşti, ci prin fapte concrete. Faceţi ceva şi pentru românii din Ungaria! N-au şcoli, n-au preoţi ortodocşi, n-au dreptul de a-şi păstra cultura, portul, limba. Am fost de prea multe ori în zonă şi cunosc exact situaţia. Daţi-le românilor din Ungaria a zecea parte din drepturile şi „discriminare pozitivă” de care se bucură ungurii şi secuii din România.

...Şi iar ne-aţi ameţit cu povestea „traducerii” cuvântului „autoguvernare”. Prea mult! A câta oară. Iar precizările aşa-zisului poet Markó Béla, lămureşte chestiunea. Cu ştiuta-i obrăznicie s-a trezit să-i dea preşedintelui României o replică în forţă: „Că nu va accepta România niciodată ideea de autonomie teritorială a ungurilor din Transilvania? Vom vedea... Să aşteptăm... Dacă ungurii vor fi uniţi, cuvântul românesc niciodată, va însemna în curând... curând!” Textul de răspuns este aproximativ, dar ideea nu este alta. E, de fapt, o ameninţare. Obrăznicie fără limită. Chestiune cu „cei şapte ani...”!
(Cluj-Napoca, 15 martie 2009)
„Scandal” mare... Pur şi simplu, şeful suprem al Ungariei n-a primit permisiunea să aterizeze, cu un avion militar unguresc, având în preajmă şi un elicopter, probabil cu ceva puşti mitraliere şi sisteme de supraveghere pentru preşedintele László Sólyom. Nu aplaud gestul autorităţilor de la „transporturi aerienie”, dar detest tehnica subversivă de a provoca mereu suspiciuni şi semne de întrebare asupra loialităţii. Prea dese astfel de „vizite”, organizate pe teme bine studiate... E destul! Gata... Iar cei care l-au consiliat pe Sólyom, avându-i în prim-plan pe cei ce formează „cuplul” Tőkés-Markó, ar merita şterşi de pe lista bunilor „sfătuitori”. Cu atât mai mult, cu cât, Preşedintele Ungariei mi-a părut un om blajin, de bun simţ, care şi-a dat seama că a fost implicat într-o cursă primejdioasă, de o mână de indivizi iresponsabili, care n-au priceput că a trecut de prea mult timp vremea atacurilor în haită din vremea invaziilor când l-au omorât şi pe Gelu, când cucereau sângeros, kilometru cu kilometru, spre a-şi întregi Imperiul care a devenit „Ungaria Mare”...