Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Convocarea Adunării Naţionale, la Alba Iulia,

la 1 Decembrie 1918

„Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiei omeneşti a scos şi neamul nostru românesc din întunericul robiei, la lumina conştiinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim, alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi.

În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni ale naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale, şi acest moment va fi respectat de lumea întreagă. El este chiar aşteptat ca la Gurile Dunării şi pe drumul larg unde comunică pulsul vieţii economice între apus şi Răsărit să se poată înfăptui ordinea şi neamurilor prejmuitoare să li se procure liniştea necesară, pentru munca binecuvântată spre desăvârşirea umană.

În acest scop, convocăm Adunarea Naţională a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pentru ziua de 18 noiembrie p./1 decembrie St.n.a.c. la ora 10 a.m. ...” (...)

Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată, se apropie ceasul mântuirii tale. Amin şi Doamne-ajută!
Dat la Oradea, la 7/20 noiembrie 1918, de Marele Sfat al

Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, sub semnătura

dr. Ştefan C. Pop, preşedinte şi Gheorghe Crişan, secretar



Cluj-Napoca, Casa de Cultură a Studenţilor, Sala Mare, sâmbătă, 30 august 2008,

ora 11, după lansarea în Harghita, la Topliţa Română şi Miercurea Ciuc şi în Covasna, la Sf. Gheorghe, trei personalităţi ale Transilvaniei, prof. dr. Mircea Popa, cerc.şt.gr.I dr. Gelu Neamţu şi prof. dr. Vasile Ştefan Tutula, prezintă noua carte a lui Constantin Mustaţă, „Teroare în Ardeal”, vol. I.

Avertismentul „Posada”

Vişegrad, 16 iulie 1342... A murit Carol Robert de Anjou. Avea doar 54 de ani, ţinuse trei neveste, principese ale Italiei, Sileziei şi Cehiei, care nu i-au făcut niciun copil, şi o a patra, Elisabeta, fiica lui Wladislav, viitorul restaurator al Poloniei, de la care a avut cinci băieţi! Şi adulat, şi contestat. Au curs, oricum, lacrimi, iar la ceremonial, au ţinut să fie prezenţi mari capete încoronate, între care regele Poloniei, viitorul împărat Carol al IV-lea al Cehiei, trimişii Papei... Câte nu s-au evocat atunci! Şi bătălia pentru tron în care sprijinul Papei a fost hotărâtor pentru franco-napolitanul din Casa de Anjou, Carol Robert, nedorit de „oligarhi”, care îl preferau pe... Otto de Bavaria, şi expediţiile victorioase împotriva tătarilor „Hoardei de Aur”, şi luptele cu „teutonii”, şi cele cu lituanienii. Nimic însă despre „întâlnirea” cu Basarab I şi oastea lui, petrecute în Ţara Româ-nească, la „Posada”!

Se mai păstra încă şi amintirea tragicului atentat petrecut la 17 aprilie 1330... Abia întors dintr-o solie în Cehia, Carol s-a aşezat la masă alături de familie, când, ca din senin, s-a trezit că asupra mesenilor s-a năpustit nobilul Felician Záh, altfel om de încredere, aflat în slujba regelui. Pe rege n-a reuşit să-l omoare, dar a rănit-o la mână pe regină. „Garda” l-a tăiat în bucăţi, capu’ i-a fost trimis la Buda, mâinile şi picioarele în alte oraşe. Au urmat apoi crime sângeroase, fiindu-i ucise toate neamurile, până la gradul al treilea. Pe fiu, l-au legat de coada calului şi l-au târât până a murit, pe fata cea mare au decapitat-o, iar pe Clara, au mutilat-o. Şi goana după neamurile lui Záh a continuat ani în şir, până la lichidarea şi confiscarea averilor tuturor.

Nimic însă despre episodul... „Posada”! O pagină neagră din domnia lui Carol Robert de Anjou, dar şi din istoria Ungariei, „scrisă” în goana după „lăţirea” imperiului unguresc şi nevoia de a aduna biruri.

Precum Transilvania, Ţara Românească rezistase la destule încercări de „anexare”, dar obligată la plata unor biruri. Ungurii şi-au continuat însă expansiunea, hotărâţi să-l pedepsească pe Basarab I, care, prin anul 1325, n-a mai fost dispus să-l recunoască suveran pe Carol Robert de Anjou! Îl măcina şi faptul că, din anul 1280, Ungaria pierduse şi autoritatea peste Banatul de Severin, continuând să stăpânească doar cetăţile Mehadia, Orşova şi altele câteva, din zona de graniţă. Un moment „expediat” de istoricul ungur Pál Engel îl marchează în câteva rânduri:

„În toamna anului 1330, regele maghiar a pornit personal să-l pedepsească (pe Basarab I – n.a.), dar a trebuit să se întoarcă din drum, şi, în strâmtoarea îngustă „Turnu Roşu” a căzut în cursă. În decurs de patru zile (9-12 noiembrie) s-a prăpădit acolo toată elita oştirii maghiare, Carol însuşi datorându-şi salvarea devotamentului unuia dintre baronii săi.

După aceasta, pentru unguri, cucerirea Munteniei nu a mai intrat în discuţie, iar prin strâmtoarea cu pricina, nu a mai păşit altă oştire maghiară.”
*
Am fost şi eu la Posada... Era 9 noiembrie 2008, dimineaţa, şi se-mplineau 678 de ani de la marea victorie a lui Basarab I. Lume multă venită din toată ţara Loviştei. Sus, la Pripoare, pe umărul stâncos ce străjuieşte Valea Băiaşului, monumentul, unul mult prea modest, faţă de evenimentul pe care îl evocă. O strajă-simbol, gata parcă să amintească de vremuri eroice: „aici au fost nimicite trupele regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou!” Mărturii? „Chronicum Pictum Vindobonensis” e o cronică blândă după unii, care, pentru a-l menaja pe bietul rege, atenuează umilinţa la care a fost supus de oastea lui Basarab I. După alţii, „cronica” loveşte în politica expansionistă promovată de Carol Robert. „Diplomele angevine” nu contrazic „Cronica”. De neînţeles rămâne însă amnezia regelui, care, iniţial, a negat organizarea şi dirijarea campaniei în Ţara Românească! Numai că, pentru administraţia regală, în lupta aceea s-a-ntâmplat o nenorocire: s-a pierdut sigiliul regal! Şi, cum autentificarea prin noul sigil, nu se putea face retroactiv, regele a fost obligat de regulile instituite în administraţia statală, să consemneze motivul utilizării noii pecete pe acte mai vechi: pierderea acestora în „Expediţia din Transalpina”. Dar mulţimea de morţi? Drastica înfrângere a oştirii lui Carol Robert de Anjou e consemnată şi în diferite acte emise de către clericii catolici, devenită un fel de reper în datarea evenimentelor. Cronicarul Petrus de Duisburg, consemnează în „Analele Prusiei”, că în luptele contra oştirii ungureşti au intrat şi ţăranii români, al căror rol a fost important. „Ei au împins copacii (...) din ambele laturi, (care) prăbuşindu-se, au zdrobit marea mulţime a ungurilor.” Alt cronicar, diplomatul Maciey Strykowski, menţionează în Jurnalul său: „Carol, regele Ungariei, a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei. A fost biruit prin şiretenie, încât, cu o mică suită, regele abia a scăpat de măcel”. Târziu, în 1574, venind din Turcia, cronicarul Strykowski a văzut urmele bătăliei, dincolo de munţi, la două zile de drum, de Sibiu...

Ce l-a mai supărat pe Carol Robert de Anjou pentru a porni atacul de pedepsire a lui Basarab I? Pentru a-l înţelege, ar trebui să-i citim atent lunga-i titulatură: „Din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei”. O titulatură lungă, stufoasă, practic imposibilă, de tip caracatiţă. Mincinoasă! Absurdă erijare în drepturi de... suzeranitate! Eşecuri echivalate drept... victorii! Când au aparţinut Serbia şi Bulgaria de „Coroana” ungurească? Când au cucerit ungurii Cumania? Că visau, da. E altceva. Oricum, voiau integrată în „regat” şi... „Transalpina”! Dar cât sânge rău i-a provocat regelui Carol Robert unirea Olteniei cu teritoriul din stânga Oltului! Istoricul ungur Pestiy Frigyes, afirma în cartea sa „A Szőrény Bánság” („Banatul Severinului”): „Carol Robert nu a putut suferi unirea acestor două principate în mâna lui Ivancu, pe care îl considera un bărbat prea ambiţios. Periculos... Era speriat de ascensiunea lui. În plus, erau destule semne că Basarab I nu era legat prin nimic de Ungaria. Expansionismul lui Carol Robert de Anjou şi virulenţa catolicismului, erau inacceptabile pentru domnul Ţării Româneşti, cât şi pentru toate ţările balcanice. Balauri. Sperietori pentru liniştita Europă.”

*
...Asaltul spre Ţara Românească a pornit de la Vişegrád, noua capitală a regatului ungar, întemeiată de Carol Robert de Anjou. Era în 1330, spre primăvară, a lăsat-o acasă pe Elisabeta, cu cei cinci băieţi, toţi născuţi în ultimul deceniu, şi a pornit spre Banatul de Severin, prin Timişoara, spre a-l relua în stăpânire, împreună cu birurile ce credea că i se cuvin. Avea 32 de ani şi planul proxim era cucerirea Valahiei, enervat de neascultarea lui Basarab I, care, în 1325, i-a transmis, prin solii trimişi să încaseze „birul”, că nu-i e cu nimic dator, aceştia întorcându-se cu punga goală. „Severinul” a căzut fără luptă, iar de aici, oastea ungurească, numărând mult peste 25.000 de militari, şi-a continuat în triumf drumul spre Cetatea lui Basarab, Curtea de Argeş, urmând cel mai scurt traseu: culoarul Timiş-Cerna, Banatul de Severin, Motru, Tg. Jiu, Horezu, Râmnicu Vâlcea... De aici, peste Olt, spre Curtea de Argeş. Voia să-l pedepsească mai ales pentru nerespectarea înţelegerii din 1324, stipulată într-un act regal. Carol, recunoştea unitatea Ţării Româneşti, sub conducerea lui Basarab, cât şi teritoriile pe care le stăpânea, în schimbul recunoaşterii de către domnitorul român a suzeranităţii regelui ungur şi a încadrării ţării de spiritualitatea catolică. Un acord care i-a ridicat în cap nobilimea ungurească, şi aşa potrivnică regelui Angevini. Considerau că, prin acel acord, se concentra prea multă putere în mâinile regelui român! Este motivul pentru care aceste forţe l-au împins să suprime Ţara Românească...

Când a aflat despre „expediţia” ungurească, Basarab a-ncercat să oprească puhoiul, prin soli care asigurau plata în continuare a tributului şi îndeplinirea, în continuare, a tuturor celorlalte obligaţii asumate prin Acordul încheiat în anul 1324, cu prilejul restabilirii relaţiilor cu regatul ungar. Poziţia lui Carol Robert de Anjou (Carol I de Anjou) a fost fermă: şi-a continuat drumul... Şi n-a avut o înaintare lesnicioasă. Păduri, poteci şi drumuri greoaie, înaintare extrem de anevoioasă. În drumul ales, totul era pustiit, la porunca lui Basarab, o oştire ungurească sleită de puteri. Şi oamenii, şi caii... Şi regele! Munţii, terenul accidentat, totul era potrivnic campaniei de pedepsire a lui Basarab. Iscoadele trimise să cerceteze zona de înaintare, îi aduceau veşti din ce în ce mai proaste, care i-au impus să ordone retragerea, înainte de a ajunge la Cetatea de reşedinţă, pe drumul cel mai scurt, spre Sibiu şi mai departe, prin Transilvania. Chiar dacă unele teorii susţin şi teza staţionării trupelor ungare la „Castrum Argias”. O reşedinţă în fapt părăsită de Basarab, care era preocupat de organizarea bătăliei, care sta să înceapă...

Ştia bine Basarab ce-avea de făcut. A adunat oastea din aproape toate cele vreo 2.000 de sate, în jur de vreo 10-15.000 de luptători, alegând, cu multă chibzuinţă, şi un loc favorabil bătăliei, după îndelungi provocări şi permanentă hărţuire. Destule griji îl măcinau. Înainte de toate, birurile pe care ungurii voiau să le pună pe spatele românilor... Cele 7.000 de mărci de argint, echivalentul a 1.447 kg argint sau... 1.650.000 dinari, pe care solii săi au vrut să i le ofere lui Carol I de Anjou, drept despăgubire de război, altfel o sumă uriaşă, nu i-au fost îndeajuns. Voia cu mult mai mult. De unde?! Şi de-ar fi fost singurele frământări ale voievodului român! Era, apoi, problema religiei... Ungurii voiau să-i treacă pe români la catolicism! Crimă, blasfemie... Românii erau ortodocşi şi doar tăindu-le capu’ îi puteai trece la altă religie. Era credinţa pe care le-a lăsat-o Dumnezeu... Ei, ungurii? O, Doamne, medita chinuit Basarab, ei s-au născut păgâni şi s-au încreştinat târziu. Treaba lor, dar să nu ne oblige pe noi să trecem la credinţa lor. Că nici noi nu facem asta... Şi, ca să evite bătălia sângeroasă pe care ungurii erau hotărâţi s-o ducă până la capăt, prin solii trimişi cu „punga” de arginţi, s-a angajat, drept garanţie, să trimită la curtea de la Vişegrád, pe unul din fiii săi, ostatic!!! Pentru unguri, altul era „cântarul”. Voiau să anexeze nu doar Ţara Românească, ci şi Serbia, Bulgaria, imaginaţia ducându-i până departe, spre Imperiul Bizantin!!! Dar zeiţa Fortuna le-a fost potrivnică.
...Am fost şi eu la Posada, în Ţara Loviştei, după 678 de ani de la Marea Bătălie şi Marea Victorie a lui Basarab I, împotriva oştirii ungare, condusă de Carol Robert de Anjou, pornit să anexeze Ţara Românească la Ungaria. Până la Sibiu sunt 63 de kilometri... Privesc defileul „Pripoare”. Loc îngust... De-o parte şi de alta a Văii Băiaşului, dealuri pleşuve şi stânci. Cum s-ar fi bătut ungurii şi românii? Oricum, cursa în care l-a atras Basarab pe regele ungurilor, a fost diabolică... Cădeau copacii şi stânci peste bieţii oşteni unguri, care n-aveau unde să fugă, şi nici să urce sus, în armuri, pe pantele abrupte, unde se aflau valahii, n-aveau cum. Îmi imaginez săgeţile care străpungeau trupuri de oameni şi cai. Cine să mai fi putut scăpa din încleştarea aceea? Recitesc rânduri din „Cronica pictată de la Viena”: „Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi aşa se izbeau unii de alţii, precum în leagăn se legănau şi se scuturau pruncii sau cum se clătinau trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili, şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea în preziua Sf. Martin, şi după aceea, în cea următoare”. O altă consemnare istorică, păstrată de „Cronica pictată”: „Magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul Maiestăţii sale regale, fiind acolo, a pierit cu sigilul regelui”... Din aceeaşi sursă, se ştie şi cum a scăpat cu viaţă chiar regele Carol Robert de Anjou: „Iar repede, şi-a schimbat însemnele armelor sale cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care, valahii crezându-l a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi...”.

Şi nu e singurul episod al salvării miraculoase a vieţii regelui Ungariei. O diplomă maghiară din 13 octombrie 1335, relatează evenimentele din 1330, foarte asemănător cu descrierea din „Cronica Pictată”. Al doilea erou, pomenit chiar de rege, e Nicolae, fiul lui Radoslav. O evocare-document, datorată lui Carol Robert de Anjou: „Câţiva ostaşi de lângă mine, au făcut, deasupra capului meu, un acoperământ de scuturi, înlăturând astfel (pericolul) potopului ca de ploaie torenţială a unor lovituri de săbii şi lănci, şi de alte izbituri, ferindu-ne viaţa de primejdia morţii care se apropia tot mai mult. Atunci, credinciosul nostru Nicolae, un tânăr atlet, curajos ca un recrut, cu mintea ageră, cu ochii ţintă la mine, furios ca un leu, încordându-şi forţele şi tăria braţului său de ostaş, rupse şi aruncă în pământ toată armătura sa de fier şi, aşa dezbrăcat, numai cu scutul şi opintindu-şi lancea sa cea ascuţită, se aruncă din nou în linia celor ce năvăliseră asupra noastră, luptând voiniceşte (...) Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani, şi, luând-o la picior prin spărtura făcută, din bătălia venită fără de veste – cu voia Celui prea Înalt, care pre toate de mai înainte le orânduieşte – siliţi la fugă de duşmani şi urmăriţi din acel loc, aflarăm prilejul mântuirii şi luarăm drumul spre casă...”

*
...Posada, 1330 - Pripoare-Perişani (jud. Vâlcea), Mileniul III. O mulţime de oameni - e venită aici parcă toată „Terra Lovis”! - ascultă smerită slujba de pomenire. Se-nalţă spre cer o rugă, pentru sufletele celor căzuţi aici, în zonă, în cele patru zile şi tot atâtea nopţi de lupte crâncene, duse între oastea lui Basarab I şi armata regelui Ungariei, franco-napolitanul Carol Robert de Anjou. Şi unguri, şi români... Câţi să fi fost? Poate mii, poate zeci de mii. Oricum, foarte mulţi, şi moartea n-alege între buni şi răi. Bărbaţi duşi la moarte de ambiţii nici azi stinse. Poate, într-o zi, arheologii români vor aduce istoriei şi informaţiile pe care încă nu le au, în stabilirea, fără ezitările de azi, a locului bătăliei de acum 679 de ani... Defileul „Pripoare”, aflat în comuna Perişani – Vâlcea, răspunde în întregime descrierilor cuprinse în aproape toate documentele vremii. Şi-n „Chronicon Pictum”, şi-n „Diplomele angevine”, şi-n „Jurnalul lui Maciey Strykowski”, şi-n „Analele Prusiei”...
*
Ce-a însemnat Posada 1330? Eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească, prin anexarea ei la Ungaria! A fost semnalul de libertate a românilor. A fost prima şi ultima încercare a lui Carol Robert de Anjou. Cât a trăit, n-a mai îndrăznit să atace Ţara Românească. Nici succesorul său, Ludovic cel Mare de Anjou n-a mai cutezat, câtă vreme a trăit Basarab I, cu toate că cei doi „Anjou”, Carol şi fiul său Ludovic cel Mare (cărora istoriografii unguri le zic... „regi naţionali”, ca şi lui Matei Corvinul!) şi-au păstrat în titulatura coroanei... „Cumania”, în care înglobau şi Ţara Românească... Timpul şi urcarea pe tron a lui Nicolae Alexandru Basarab, a reînviat setea de cuceriri a ungurilor. Relaţiile s-au încordat din nou. Au crescut divergenţele... Când românii au ales noul domn, Vlaicu Vodă, fără „aprobarea” coroanei ungare, a fost considerată sfidare. Era o situaţie similară ca-n vremea bunicului său. Refuzând vasalitatea, conflictul ungaro-valah s-a amplificat. Era anul 1365, când, tot la Timişoara, oastea ungurească s-a adunat pentru a ataca Ţara Românească... Alte vremuri. Trecuseră 32 de ani...