Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Radu Ceontea: „Încă mai avem de arat”...

La 60 de ani, o lună şi trei zile, viaţa lui Radu Ceontea s-a stins. S-a născut la 10 noiembrie 1946 în satul Filea, comuna Deda, judeţul Mureş, iar la 13 decembrie 2006 şi-a început veşnicia. A plecat Dincolo trist. Uitat de lume, trăind şi durerea unor nedreptăţi care i-au grăbit sfârşitul. A fost, înainte de toate, un talentat artist plastic, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1969), cu o activitate întinsă pe aproape 45 de ani, cu expoziţii în marile galerii româneşti, dar şi în străinătate, în Germania, Israel, Elveţia, Olanda, Ungaria, SUA, cu numeroase cărţi ilustrate apărute la importante edituri (Dacia, Cartea Românească, Facla, Minerva, Ion Creangă, Tipomur, Columna, Ulise ş.a.) sau cu ilustraţiile din revistele „Ateneu”, „Tribuna”, „Cronica”, „Arta”, „Flacăra”, „Steaua”, „Contemporanul”, „Vatra”, „Iga Szó”, „Uj Elet”, „Utunk”, „A het”, „Volk und Kultur”. A fost redactor şi secretar de redacţie la Revista „Vatra”, editată de Uniunea Scriitorilor. Atunci, când şi-a dat seama că agresiunea antiromânească se-ndreaptă spre un dezastru naţional, a lansat apelul la înfiinţarea „Vetrei Româneşti”, ca unică posibilitate de contracarare a progra-melor pregătite şi subvenţionate de Budapesta. Avea în suflet modelul „Asociaţiunii” ASTRA, dar mai era încă viu şi duhul lui Avram Iancu, cel care, acolo la Târgu Mureş, pe când era cancelist la „Curtea de Apel” a Transilvaniei, a pregătit în taină, alături de Al. Papiu-Ilarian, Petre Popovici şi alţi tineri, uniţi de soarta neamului românesc, Adunarea de la Blaj...

Au urmat ani de luptă şi sacrificii, care au adus însă şi lumini în întunericul provocat de cei ce loveau în plăpânda ţară românească fără pic de milă, mutilând-o cu toată forţa. În bătăliile acelea s-a angajat şi artistul plastic Radu Ceontea. Iar acum când ne priveşte de Dincolo, celor care l-au cunoscut ne-au rămas doar amintirile. Între casetele audio pe care am înregistrat zeci de convorbiri, una mă tulbură şi azi. Conţine ultimul interviu pe care i l-am luat. Îl transcriu, spre a-i fi crezul. Spre a-i înţelege durerile. Spre a-i invita pe cei care, cu prea mult nerespect şi nesimţire, continuă şi azi să-i întineze memoria. Lăsaţi-l, domnilor să se odihnească şi fiţi fericiţi că l-aţi alungat, nedorind ca nici măcar trupul neînsufleţit să fie adus în oraşul pe care l-a iubit atât de mult, şi pentru care şi-a sacrificat şi liniştea, şi viaţa, pentru a-şi începe veşnicia...

Acel posibil ultim dialog l-am înregistrat în anul 1995, la Târgu Mureş, undeva, în Sala Polivalentă, unde, mai mult de 10.000 de români, veniţi din toată ţara, dar şi din vecinătăţile în care trăiesc românii, participau la serbările „Vetrei Româneşti”, prilejuite de cei cinci ani de existenţă. O sală arhiplină. Entuziasm. Speranţe, dar şi dureri. Începuse deja lupta surdă pentru putere, uitându-se idealurile generoase făurite la începuturile anilor ’90, ca răspuns la acţiunile furibunde ale extremismului udemerist. De la „tribună” se citeau rapoarte, se ţineau cuvântări înfierbântate, se solicita dreptul la replică. Aplauze urmate de huiduieli şi omniprezentele lozinci ale momentelor acelea care începeau întotdeauna cu „Jos” sau „Sus”... Cam acesta era cadrul în care am pornit reportofonul, atunci, în 8 februarie 1995. Se împlineau cinci ani de când, tot în Sala Polivalentă din Târgu Mureş, în prezenţa a câtorva mii de români, s-au votat Statutul şi Programul Uniunii Vatra Românească. Undeva, în sală, printre cei mai mult de 10.000 de „vetrişti”, un om trist, însingurat: Radu Ceontea! El, întemeietorul „Vetrei”!

- Bun regăsit, Radu Ceontea. Ne reîntâlnim după o lungă perioadă de timp. Şi se-ntâmplă într-o zi mare. Azi, sunt cinci ani de la înfiinţarea „Vetrei Româneşti”. Tu eşti însă aici, în sală, iar altă lume e acolo sus, la „prezidiu”... În urmă cu cinci ani, erai tu acolo! De ce?

- De ce? Istoria e ca o roată! Chiar şi „istoria judeţeană”... E firesc să nu fie mereu în frunte cei care au fost. Sunt situaţii de „război”, în care oamenii se poartă ca-n vreme de război. Aşa cum sunt şi stări de pace, în care oameni se poartă ca-n vreme de război. Îmi îngădui să vă spun că cei care se află acolo, sus, se poartă în vremuri de pace ca-n vremuri de război. Pentru mine – chiar dacă face o excepţie, este surprinzător acest mod de afişare publică a reflexelor inverse.

- Dacă în clipa asta, aş fi şi medic şi psiholog şi psihiatru, ce-aş găsi în inima ta?

- Bucuria că sentimentul de la început a rămas, părerea de rău că acest sentiment este manipulat şi regretul că... „acolo, sus”, nu sunt reprezentate şi alte partide, care se află în opoziţie în Parlamentul României. În mod normal, aşa trebuia să se-ntâmple: aici, să fi fost şi alte personalităţi conducătoare de partide politice din România. Dar, dacă ar fi fost aşa, înseamnă că normalitatea ar fi obligat de la început să nu mai existe această organizaţie... Surprinzător e faptul că Statul Român, acum, după cinci ani, pare tot atât de slab, de vreme ce vine aici, cu redutabile forţe politice şi propagandistice, ca să-şi sprijine infirmitatea pe o organizaţie obştească, a cărei putere eu ştiu s-o evaluez, şi ştiu că nu este chiar atât de mare pe cât ar trebui să fie!

- Să-ntoarcem, totuşi, dincolo de dureri şi bucurii, câteva pagini de istorie. Cinci pagini, cinci ani... Cum a-nceput „Vatra”?

- E foarte complicat! Nici timpul nu ne îngăduie. Iar depărtarea de momentul de început, te obligă să-ţi faci – şi-n ceea ce te priveşte – observaţii critice. Mie, nu-mi este ruşine cu ce-am făcut. Şi n-aş fi regretat marginalizarea, dacă în locul meu ar fi venit alţii, mai cumpătaţi şi mai buni. Ceea ce-mi vine foarte greu să accept, este că-n această sală, unde sunt vreo 8.000 de persoane, cred că fiecare al cincilea a pierdut la „Caritas”...

- Şi totuşi, cum vezi evoluţia „Vetrei”?

- Nu este evoluţie! Sunt obligat să constat că partidele politice din România, în cinci ani, din ’89 încoace, n-au făcut nici cea mai elementară investiţie de energie şi de înţelepciune, pentru a-şi ridica, prin educaţie, electoratul. Şi aceasta e valabilă pentru toate partidele. Pentru toate cele aflate la guvernare, pentru cele aflate în opoziţie, pentru PUNR deopotrivă, pentru U.D.M.R.. Este neplăcut să constaţi că partidele se complac în exploatarea unui anume rudimentarism electoral, care s-ar putea întâmpla să le creeze lor un supraconfort. Că dacă dascălul îşi învaţă prea bine cartea şcolară, riscă să primească din partea unora dintre ei, nişte întrebări incomode.

- Ce s-a schimbat în viaţa lui Radu Ceontea, în ultimii ani?

- Trebuie să recunosc că atunci când am jalonat în depărtare momentul instaurării unei minime normalităţi în viaţa ţării, am greşit, pentru că am pus jalonul prea aproape. Sunt nevoit să constat că trebuie pus mai la margine de ogor... Încă mai avem, nu de cules, nu de secerat, ci de arat!

(Târgu Mureş, 11 februarie 1995

la Conferinţa Naţională a „Vetrei Româneşti”)
...Românul Radu Ceontea se odihneşte în cimitirul din Dobârca, un sat sibian, care l-a adoptat şi l-a respectat. Şi a făcut-o atunci când satul nici nu ştia că primea, de fapt, în comunitate, un Erou! Nu şi-a dorit veşnicia la Târgu Mureş. Acolo, i s-a luat totul. A fost rănit. Până şi casa i s-a luat, conform unor legi absurde, votate cu egoism feroce, fără a se înţelege diabolicul mecanism care avea să macine un întreg patrimoniu naţional. Când s-a despărţit îndurerat de Târgu Mureş, a dus cu el toate amintirile. Şi istoria „Vetrei”, al cărei fondator şi prim preşedinte a fost, şi naşterea, la Braşov, a PUNR-ului – cu istoria întemeierii şi apoi a marilor trădări, organizate de carierişti primitivi. A plecat şi cu durerea de a nu fi putut împiedica tragedia petrecută în martie ’90, la Târgu Mureş, convins fiind că dimensiunea tragică pe care au luat-o evenimentele de-atunci, n-a fost dorită nici de U.D.M.R.. Şi nici n-avea de unde să ştie că profesorul său de odinioară, Traian Duşa, cel care i-a îndrumat şi începuturile în pictură, avea să se gândească şi la nevoia de a se realiza o carte, care să se intituleze „Un pictor în Revoluţia Română din Decembrie 1989”...

Atunci, la Revoluţia din ’90 - că Revoluţie a fost şi nu altceva! - grupul de intelectuali târgumureşeni, din care făcea parte şi artistul plastic Radu Ceontea, a găsit soluţie la întrebarea „Ce-i de făcut, fraţilor?”... „Vatra” se născuse în sufletele şi-n speranţele românilor, ca o armă de apărare. Trebuia doar legiferată. Şi rămân pagini de istorie. Întâlnirile de la Casa de Cultură a Sindicatelor, de la Biblioteca Judeţeană sau de la Teatrul Naţional, unde s-au plămădit documentele şi strategia de urmat. Era singura organizaţie de masă de care se temeau agresorii, bucurându-se apoi şi de restabilirea deplină a autorităţii armatei, o vreme timorată de vinovăţia faţă de morţii Revoluţiei. Cât merit are Radu? O spun cei care au fost atunci alături de el: a dat totul! Ce gândesc azi despre Radu Ceontea cei care l-au cunoscut? Fie să transcriem câteva din gândurile consemnate de distinsul cărturar din Târgu Mureş, profesorul Traian Duşa, în cartea sa „Pagini de istorie, artă şi cultură” (vol. IV):

Prof. dr. Ion Coja. „A fost primul preşedinte ales prin vot naţional, de participanţii la Prima Conferinţă a Uniunii Vatra Românească, din 1990, de la Târgu Mureş! [...] Da, Vatra României mai avea nevoie de Radu Ceontea, ca să imaginăm corect traseul nostru viitor. Revenirea lui Radu Ceontea ne-ar fi ajutat să înţelegem mai bine cauza eşecurilor noastre. La ele s-o fi gândit în singurătatea traiului rustic pe care şi l-a propus în ultimii ani...” („Cuvântul Liber”, Târgu Mureş, 13 Decembrie 2006)
Mariana Cristescu. „Radu a plecat să picteze îngeri, ori, poate, pe Dumnezeu. Culori va avea de acum berechet, din curcubeu, iar casă - cerul senin. Niciun spion nu-i va mai zgâria cupa cu vinul-pelin, nicio trădare nu-l va mai lătra. Fie-ţi odihna blândă, prietene drag!” („Cuvântul Liber”, Târgu Mureş, 15 Decembrie 2006)
Ing. Petru Florin Oproescu, vicepreşedinte al U.V.R. „... Artistul şi Omul Radu Ceontea s-a stins aşa cum a trăit: demn, cu modestie, retras din viaţa politică şi din anturajul târgumureşene, după o istorie zbuciumată, cu suişuri şi coborâşuri, cu împliniri sau dezamăgiri care şi-au pus amprenta pe un creator sensibil, dăruit neamului lui, marcat de murdărie politică actuală. Să ne aducem aminte de el, aşa cum merită, ca personalitate marcantă a vieţii social-politice de după 1989... Dumnezeu să ne dea nouă, românilor ardeleni, gândul cel bun şi înţelepciune pentru a continua ce Radu a început!”...
Grigore Ilisei. „Toate tablourile [lui Radu Ceontea – n.a.] privite laolaltă sau rând pe rând, te duc cu gândul la un cer de zi de vară, când dinspre răsărit sau apus, se ridică herghelii de armăsari şi cârduri de pelicani, când norii se preschimbă halucinant. Culoarea are în pânzele lui Radu Ceontea densitatea acelui aer cu vapori roşietici, indigo sau oranj, dar şi o densitate care este a apelor, pe unde trec suveici de păstrăvi...” („Cronica”, Iaşi, 22 martie 1974)
Prof. univ. dr. Mircea Ţoca. „Cu siguranţă, profesionismul exigent şi tenace, a construit în pictura sa, cu migală şi cu dibăcie, un univers aparte, a cărui demnitate şocantă, insolită, este exprimată de desenul precis şi expresiv, de culorile prietenoase şi curate, de armoniile rafinate şi variate, de personalul sentiment al spaţiului tridimensional, geometrice, care încorporează şi restituie peremptoriu un spaţiu spiritual cu tonice lumini şi fireşti zone de umbră şi de penumbră...” („Tribuna”, nr. 32, 1976)

*
De doi ani şi jumătate, într-un sat sibian, la Dobârca, Radu Ceontea îşi doarme somnul de veci, împăcat că a lăsat urme bune pe unde a trecut. „Vatra”, copilul său de suflet, continuă să existe, dar ar avea mare nevoie de părinte. P.U.N.R.-ul? L-au tocat mărunt „vânătorii” de demnităţi. În contul lor l-au „dăruit” unii, alţii chiar l-au vândut. Şi câtă nevoie era de el, pentru a fi pace şi echilibru în ţară. Oricum, epigonii s-au dovedit nevrednici. Chiar trădători de idealuri. Se-nvârte în mormânt Radu Ceontea, îndurerat de tot ce se-ntâmplă!

(Cluj-Napoca, 2009, spre vară)

În pregătire, „România uitată”, o nouă carte a publicistului Constantin Mustaţă („Ierusalimul Secuiesc”, sau cum a păcălit Géza Szavái Uniunea Europeană; drama „Roşia Montană”; „Ţara Secuilor”, ora 25; Organizaţiile paramilitare ungureşti, pe baricade!; În obiectiv autonomia teritorială a Ardealului etc.)