Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Dar românii unde sunt, domnilor?!

Mi-a căzut în mână „noul album” al judeţului Covasna, purtând un titlu ce te coboară în istoriile de altădată: „Călătorind prin ţinutul Trei Scaune”. O călătorie cu trei ghizi: László Demeter, Lajos Demeter şi Zoltán Kisgyőrgy, un responsabil de ediţie, István Imreh, şi un tehnoredactor, Attila Kopacz, care ştie meserie. Răsfoind albumul, apărut în anul 2007, cu prilejul „Întâlnirii Mondiale a Maghiarilor din Ţinutul Trei Scaune”, sub auspiciile financiare ale Consiliului Judeţean Covasna, şi, neştiind adevărurile istorice, ai toate şansele să crezi că ţinutul descris e o cetate cu ziduri atât de groase şi înalte, încât e imposibil să vezi şi să ştii ce e dincolo de ele.

Afli tot ce vrei şi nu vrei despre familiile nobiliare, despre intelectualitatea secuiască, despre arhaicele „scaune”, în vreme ce lumea românească e insularizată ici-colo, pierzându-se prin noianul de informaţii despre secuii colonizaţi în acea zonă, ca grăniceri, mult după năvălirea ungurilor. Autorii, nici c-ar fi auzit vreodată despre domnitorii din Muntenia-vecină, de dincolo de „zidurile”... Cetăţii, nici despre cei din Moldova. Oricât ai vrea să păcăleşti istoria, documentele vremii nu mai pot avea soarta „Jurnalului”, elaborat de bietul Anonymus! Aşa, din minim respect pentru adevăr, ar fi trebuit, domnilor, să vă cocoţaţi pe „Zidul secuiesc” şi să priviţi senin spre vremurile când secuii aveau legături atât de fireşti cu vecinii, fără a trimite spre ei, mesajele de vipere intolerante. Cum nimic nu v-ar fi şifonat obiectivitatea, dacă aţi fi făcut loc şi unor personalităţi „valahe” precum Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Vasile Lupu. Şi, poate, în lunga înşiruire a nobililor secui, ar fi meritat să amintiţi, de dragul adevărului, că şi dintre români s-au ridicat, totuşi, o serie de nobili, dar şi personalităţi importante, între care şi ministrul Ghiţă Pop, născut în Poiana Sărată, şi cărturar, care au lăsat urme adânci în cultura lumii şi a ţării în care trăiesc. Fie să amintesc numele celor trei academicieni: Nicolae şi Horia Colan, Nicolae Edroiu, al scriitorilor Romulus şi Dimitrie Cioflec, Aurel Gociman-Oituz sau Ioan Ciurea, al episcopilor Justin Teculescu, Veniamin Nistor şi Ştefan Braşoveanu, al sutelor de cărturari care au slujit cultura naţională, dar şi pe cea ungurească. După cum şi oameni de cultură secui au participat cu demnitate la dezvoltarea culturii şi a bunelor relaţii cu românii. Fie să-l amintesc doar pe Josif de Fay, care a fost deputat în primul Parlament al României Mari, din partea secuilor din Odorhei. Acestui om, i-a păsat de secui şi, la 19 februarie 1920, a expus în Parlament problema secuilor – şi a celor din Trei Scaune! - preşedintele de şedinţă, nimeni altul decât savantul Nicolae Iorga, luând notă. Ar merita, din biografia acestui bărbat, să mai ştiţi că a fost căsătorit cu Gabriela Kemény, fiica baronului Simon Kemény, un om de mare omenie, care a militat permanent pentru buna convieţuire a secuilor cu românii. A fost contra folosirii secuilor ca „masă de manevră” împotriva românilor şi a României! Asta să vă fi deranjat?!

Dar noianul de interferenţe etno-culturale româno-maghiare? Dar celelalte minorităţi semnificative, care continuă să mai existe şi azi, în ciuda secuizării şi maghiarizării accentuate, cum sunt ţiganii, germanii, evreii? Consemnarea lor în „Albumul'>Albumul” judeţului Covasna, ar fi avut darul să-l facă mai credibil! V-aţi înfruptat prea mult din ideile lui Orbán Balász, şi, mai ales, din cartea „Descreierea Ţinutului Secuiesc”, pe care a publicat-o în anul 1868, la scurt timp după anexarea Ardealului la Ungaria... Mare! Ca şi autorii „Albumului” editat în anul 2007, era atât de orbit - după cum au spus-o toţi oamenii cu simţul măsurii, încât, pentru el, chiar şi „păsările ciripeau... ungureşte!” Aş zice că pentru cei trei, nu doar păsările ciripeau ungureşte! Până şi munţii, şi pământul, şi apele, le-au adus strămoşii lor în raniţe, de acolo de unde au plecat să-şi caute un loc mai bun sub soarele Europei. Pentru alţi înaintaşi ai lor, mai „creativi”, până şi Nicolae Iorga a devenit ungur: Jorga Miklós! E vorba de versiunea ungurească a cărţii sale „Contra duşmăniei dintre naţii, români şi unguri”.

E de înţeles că în gândirea „roză” a „Albumului” nu-şi găsea loc prezentarea ruinelor bisericilor dărâmate mai ales în vremea ocupaţiei ungureşti din timpul tragicului Diktat de la Viena. Prea ar fi arătat rău în imaginile pe care le-ar fi perceput oaspeţii unguri, veniţi de pretutindeni. Mă întreb, cu naivitate, ce-aţi fi pierdut dacă aţi fi tipărit în „Album” şi câteva dintre bisericile monumentale care au rezistat totuşi tunurilor demolatorilor a tot ce e românesc, între anii 1940-1944? Cumva v-ar fi căzut greu turlele acelea „sub formă de ceapă”? V-a „scăpat” şi faptul că n-aţi avut cunoştinţă că, între cele două războaie, dar şi după încetarea Diktatului de la Viena, s-au înălţat şcoli, mult mai multe şi mult mai mândre decât în vremea „mileniului”.

În banii cheltuiţi pentru editarea „Albumului”, e şi destulă sudoare a celor 51.790 de români, care reprezentau aproape un sfert din populaţia judeţului Covasna, conform recensământului din anul 2002. Poate, şi pentru acest considerent, sau, mai ales, pentru a realiza o documentare mai corectă, merita ca în grupul de autori, să fie cooptat şi un specialist român, a cărui prezenţă ar fi dus la evitarea unor erori, în speranţa că ele n-au fost strecurate intenţionat! Poate, ar fi meritat să nu fie „uitate” meritele Despărţământului Asociaţiunii ASTRA, ale publicaţiilor româneşti apărute, numele unor importanţi primari sau prefecţi români. E stupefiantă, chiar alarmantă, „uitarea” grupului statuar „Mihai Viteazul”, din inima oraşului, a „Monumen-tului Ostaşului Român”, statuia Mitropolitului Andrei Şaguna, sau existenţa, la Sf. Gheorghe, a Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni. Tot „uitată” de „trioul” Lajos şi László Demeter şi Zoltán Kisgyőrgy, cât şi de „capul limpede”, Ádám Konya, este şi impunătoarea Catedrală Ortodoxă. Şi ei, dar şi „armata” celor 19 fotografi, dacă aveau „verde”, era elegant să surprindă şi aceste imagini, spre a dovedi spiritul de toleranţă şi înţelepciune ungurească (secuiască?), de care faceţi atâta caz. Real, acest „Album” este conceput unilateral, cu rea voinţă şi credinţă, este o mostră a şovinismului şi a unei gândiri iredentiste.

V-ar fi onorat, domnilor „fabricanţi” ai „Albumului” şi o cât de măruntă preocupare în a consacra câteva rânduri şi procesului de asimilare a populaţiei româneşti, în favoarea procesului de sporire a populaţiei secuieşti, înghiţită la rându-i, în masă, de unguri. Un proces care continuă şi azi, mai ales că mai sunt încă mulţi români, iar vreo 500 de secui se cramponează a rămâne ce s-au născut, adică secui, neacceptând să fie unguri! Dar timpul lucrează pentru „soluţia finală”, care îi frământă atât de mult pe cei care elaborează planuri şi le actualizează în fiecare nouă etapă: să devină toţi unguri, cu orice preţ, iar de nu, „valea”! Oricum, puterea de asimilare conferă o imagine admirativă către un popor mic, venit din Urali, care a reuşit să „malaxeze” toate naţiile pe care le-a întâlnit. Un „malaxor” care a „măcinat” nu doar români, dar şi nemţi, şi evrei. Vor veni vremuri, sunt sigur, când sociologii vor studia toate mecanismele „Fabricilor de unguri” şi vor stabili măsura în care fiecare etnie a participat la sporul maghiarimii. Un spor de dimensiunile unui adevărat genocid etnic. O tragedie umană de proporţii. Şi lipseşte până şi minimul respect, mai ales faţă de români, din rândul cărora, prin tortură fizică şi psihică, a fost realizată cea mai mare parte a „sporului”, în disperata bătălie a naţiei ungare de a deveni majoritară.

Citind „Albumul”, al cărui titlu e absolut anacronic, călătorind prin Ţinutul „Trei Scaune”, trădând nostalgii după vremuri apuse, când organizarea administrativă era în...”scaune”, uitând că Imperiul Austro-Ungar a impus secuilor o altă organizare, în acord cu vremurile pe care le trăia Europa civilizată. Aşa a ajuns povestea „Scaunelor” la coşul de gunoi al Europei, de unde unii vor acum s-o dezgroape. Dincolo de tristeţea de a constata că „gunoierii” de azi privesc numai înapoi, spre vremuri apuse, cu iresponsabilitate şi lipsă de onestitate, mi-a fost dat şi să văd, când am aflat că la Dobârlău a avut loc chiar un proces de românizare a... ungurilor din sat!!! Şi „agitatorii” recurg la exemple: în 1850, erau 48 de secui, în vreme ce în 2002, mai sunt doar 3! Fără a sufla o vorbă „de ce”! Încât, mincinosul „recensământ” din 1850, iată, produce glume pe care cei trei autori le transformă în arme „secrete” ale „războiului” pentru Ardeal. Hai, râdeţi şi voi: în Micfalău, în anul 1940, la ora Diktatului de la Viena, erau 1.000 de credincioşi ortodocşi. Peste niciun an, mai erau doar 9! Trebuia să aveţi un dram de onestitate omenească şi să consemnaţi şi acest adevăr, ca foarte multe altele, zeci de mii, pe care le-aţi omis cu bună ştiinţă şi rea credinţă. Fiecare pagină necesită corijări şi completări. Este o „operă” mincinoasă, care v-ar trebui imputată de cei care ar trebui să poarte responsabilitatea unor astfel de „opere”. Cu atât mai mult, cu cât impertinentul gest se repetă. Şi nu foloseşte nimănui. Nici chiar „echipei” de mincinoşi, dar nici celor care au ordonat acţiunea.

...Şi câte minciuni prin omisiune! La cele doar câteva, amintite deja, le-aş mai aminti celor trei „gânditori” ai „Albumului”, că dacă ar fi călătorit la Poian, ar fi putut vedea, în preajma bisericii din lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, construită în anul 1762, pietrele funerare ale preoţilor protopopi din familiile de români greco-catolici: Boieriu, Solnai şi Gergeli. Aţi mai fi putut afla însă ceva: că aici, în comuna Poian, şi nu la Sf. Gheorghe! - oare de ce?! - era sediul protopopiatului greco-catolic din „Ţinutul Trei Scaune”! Dar n-aţi avut curiozitatea să mergeţi nici la Lemnia. Poate v-ar fi mirat următoarea „metamorfoză”: în 1910, erau 325 de credincioşi greco-catolici, iar în 1941, după Diktatul fascist, mai erau doar 10! Sunt adevăruri de o prea mare gravitate, la care nu doar „gânditorii” acestui „Album” ar trebui să mediteze. Ar trebui s-o facă, mai ales, cei ce strigă zi şi noapte… „hoţii”! Politicienii unguri care au folosit arma minciunii şi a văicărelilor pentru a-şi păstra „tronurile” câştigate cu complicitatea unor români care şi-au trădat neamul!

Mi-e greu să nu vă-ntreb, domnilor, de ce n-aţi scris câteva rânduri şi despre românii din Bixad, şi despre tragedia lor. Aţi scris sec: „numărul populaţiei - înţeleg că în anul 2007 - este de aproximativ 1.800, marea majoritate fiind maghiari”. Corectitudinea vă obliga să consemnaţi şi sursa „sporului” ungurilor! În 1869, la Bixad erau 551 de români, iar în 1910, 684. În 1941, mai erau 10. Ceilalţi? Au trecut, sub ameninţare, la bisericile ungureşti. A fost efectul intoleranţei din vremea „Diktatului de la Viena”. Şi mai aveaţi obligaţia morală să anunţaţi că aici, la Bixad, au existat două biserici ortodoxe, cea veche, construită în anul 1835, şi cea nouă, cu hramul „Sf. Dumitru”, construită în anul 1939 şi pictată de renumitul Costin Petrescu, de numele căruia sunt legate mari opere, între care, pictura Ateneului Român şi Sala Festivă a Colegiului Academic din Cluj. Aţi „uitat” prea multe, domnilor! Nu v-a venit în minte nici minunea pe care a făcut-o la Sâncrai, la doi paşi de Sf. Gheorghe, domnul ing. Vrânceanu: hipodromul pe care se desfăşoară concursuri naţionale şi internaţionale, o mândrie a judeţului Covasna, un brand greu de egalat. Să vă fi deranjat că a fost realizat de un român? Sunteţi în mare eroare...

Cu românii din Breţcu, ce-aţi avut, domnilor? Cu ce v-ar fi deranjat să notaţi în „Album” adevărul că aici a fost sediul Protopopiatului Ortodox „Trei Scaune”?! Că aşezarea a primit titlul de oraş în anul 1426, chiar de la regele Ungariei, pomenită în documentele de-atunci, sub numele de... „Villa Valachalic Berezfalva”? N-aţi vrut să scrieţi nici că prin Pasul Oituz a trecut regele Matei Corvinu, ale cărui rădăcini sunt legate şi de neamul românesc. I-aţi uitat şi pe domnitorul moldovean Petru Rareş (1529) şi pe întregitorul de ţară, Mihai Viteazul, care a fost la Breţcu, în zilele de 4-6 mai 1600. Ce v-o fi împiedicat să consemnaţi că Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” din Breţcu, ridicată în 1783, în locul celei vechi, din lemn, e declarată monument istoric? Dar faptul că, în anul 1993, în centrul orăşelului, lângă statuia lui Gábor Áron, a fost înălţat bustul domnitorului Mihai Viteazul?

Era, oare, chiar atât de neimportant să consemnaţi adevărurile scoase la lumina zilei de către arheologi? Ce v-a împiedicat să scrieţi că în oraşul Covasna, s-au descoperit urmele unei cetăţi dacice? Sau, că, tot în Covasna, pe lângă bustul din Kőrősi Csoma Sándor, pomenit la loc de cinste în „Album”, se mai află şi bustul primului episcop al Armatei Române, Justinian Teculescu? Sau, că, tot aici s-a reînălţat în anul 1973, în locul celui dinamitat - oare de cine?! - în toamna anului 1940, Monumentul Ostaşului Român. Dar, n-aţi catadicsit să notaţi o singură frază nici despre vechile biserici ale românilor, cum este cea de la Zăbala, construită în anul 1777. Cu un dram de bunăvoinţă, de-aţi fi „călătorit” până la Zagon, găseaţi acolo câteva elemente care v-ar fi îndemnat să mai găsiţi o frântură de conştiinţă şi corectitudine: aici, locuiesc peste 2.000 de români! O comunitate care şi-a reconstruit în anul 1814 biserica, pe locul celei vechi, păstrând clopotul celei vechi, pe care este înscris anul 1468. V-aţi fi trezit în faţă şi cu noua biserică, aflată atunci în plin proces de finisare. Privind monumentul eroilor din Zagon, poate conştiinţa v-ar fi îndemnat să „scăpaţi” două cuvinte şi despre suferinţele românilor din toamna anului 1940. Şi nu doar ale comunităţii din Zagon. Câteva pagini de „Recviem” ar fi putut consemna drama dărâmării bisericilor, la invazia armatei ungare, din toamna anului 1940: la Vârghiş, la Baraolt, la Biborţeni, la Racoşul de Sus, la Căpeni, la Doboşeni... La Vârghiş, ar fi meritat, în „Călătoria prin Covasna”, chiar să zăboviţi mai mult, spre a vă dumiri cum a fost posibil ca dintr-o comunitate românească, de peste 300 de persoane, în anul 1750, după ceva mai mult de două veacuri şi jumătate – adică 258 de ani! – să rămână doar... 72! Şi nici această cifră n-aţi consemnat-o... De ce s-a ajuns chiar până aici? Găsiţi uşor răspunsul în statisticile recensământului din 2002!

La Vârghiş, din cei 72 de români, doar 24 au declarat că au ca limbă maternă româna! Înţelegeţi, cred, că 48 de români sunt în curs de… secuizare. Un proces care continuă intens şi-n zilele noastre, când „mai marii” Ţinutului, nu mai au chiar toate armele de deznaţionalizare în forţă, ca-n vremea Diktatului de la Viena, şi-n anii tulburi ce-au urmat. V-ar fi emoţionat, la Vârgiş, dacă aţi fi avut cât de cât suflet omenesc, crucea de marmură înălţată în anul 2002, pe locul unde a fost monumentala biserică ortodoxă, construită în anul 1936 şi dărâmată în toamna anului 1940, nu în vreme de război, ci din ură demenţială faţă de românii care au trăit întotdeauna în bună înţelegere cu secuii.

Nu sunt avocatul acestui neam, dar sunt uimit de violenţa şi rapiditatea dispariţiei lui. Cred că au rămas doar legendele şi amintirile toponimice. Atât! În rest, Dumnezeu ştie: în Ţinutul Secuiesc, de fapt, ce neam trăieşte? Cel al secuilor, sau cel al ungurilor? Sau, mai direct: mai sunt secui în… Ţinutul Secuiesc?! Pentru că, oricum am „învârti” sau „masca” subiectul, el există şi-şi caută răspunsuri. E, chiar şi-n cazul secuilor, un… genocid! Un etnocid… Poate, între cele mai ample din Europa civilizată!

Citez din afirmaţiile istoriografului american Milton G. Lehrer, despre secui: „Începuturile acestor apărători de profesie, mercenari cu aşezări proprii, obţinute în schimbul serviciilor prestate (…), secuii constituind o «clasă socială», iar nu un popor. Prin evoluţia normală, aceste elemente, colonizate în mijlocul românilor – de la care, subliniem, ei au împrumutat alfabetul - ar fi trebuit să fie înglobate în masa autohtonă, prin asimilare. S-a petrecut însă fenomenul contrar: masa băştinaşă a dispărut aproape în întregime, elementul colonizat devenind dominant în aşa-numita «Regiune Secuiască» din cele trei judeţe marginale: Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune, la care se adaugă şi o porţiune din judeţul învecinat al Mureşului.” Merită să consemnăm şi elementele statistice, găsite atunci de Milton G. Lehrer, perfect valabile şi azi: „Pe întreaga întindere a României se aflau, în 1930, la data recensământului, aproape 1.500.000 de unguri. Dintre aceştia, 496.184, adică o treime, erau secui”… De aici s-a ajuns la cifra fals clamată, cu emfază, c-ar reprezenta… o zecime din întreaga populaţie a României! Pentru unguri, secuii au rămas încă din vremea privilegiilor acordate, prin apartenenţa la Unio Trium Nationum, un fel de „apartheid” pentru români, o masă de manevră. Un fenomen despre care Lehrer scrie clar: „Cantonaţi într-o regiune relativ redusă, ca suprafaţă, ei (secuii - n.a.) au reuşit a da străvechiului pământ al Daciei, aspectul unui teritoriu eminamente unguresc, în primul rând din cauza maselor compacte, locuind un teritoriu restrâns, şi, în al doilea rând, din cauza limbii ungureşti pe care şi-au însuşit-o din vremuri străbune. Această regiune apare mai ungurească decât cele mai pure regiuni ungureşti din Ungaria propriu-zisă, unde mai stăruie încă elemente slave şi germane străvechi”. Aici a dus violenţa deznaţiona-lizării populaţiei române băştinaşe, la secuizarea în masă a românilor. „Dacă secuii s-ar fi simţit unguri veritabili - consemnează Milton G. Lehrer în cartea „Ardealul pământ românesc!” - nu am fi asistat la atâtea manifestări net antiungureşti, din partea lor şi, desigur, că nu ne-ar fi fost dat să citim într-o cronică secuiască străveche o frază ca aceasta: „Nenorocirea Transilvaniei totdeauna din Ţara Ungurească şi de la unguri s-a tras!”

Drama secuilor, şi ei cândva „expulzaţi” de unguri, este nedescâlcită, ei începând să se declare… unguri mai ales după Primul Război Mondial şi după Trianon. Azi, practic, ei au fost şterşi din conştiinţa publică. Un orgoliu grav rănit, ajungând să sărbătorească alături de unguri anul 896, al descălecării de pe cai a ungurilor migratori şi aşezarea lor în Câmpia Pannonică, prin alungarea la periferie a secuilor, colonizaţi pentru a păzi graniţa de Răsărit a Regatului Maghiar.

Revin însă la „povestea” acestui „strâmb” album, plătit din banii publici, de către „Parlamentul” Judeţului Covasna. Se repetă, la scurt timp, „eroarea” de a-i „uita” din nou pe români şi patrimoniul lor, care aduce un plus de farmec unui ţinut atât de binecuvântat. Va veni vremea, în mod sigur, şi a celui de-al treilea „Album”, dar sunt sigur că „majoritatea”... „Ţinutului” va dicta din nou aceleaşi „reguli” de concepţie. Şi e păcat. În vreme ce rănile vechi nu s-au vindecat încă, se redeschid altele, cu alte arme, acum în Mileniul III, când vremurile s-au schimbat radical, când a sosit timpul să existe înţelepciunea că sensul de mers este unic: înainte, împreună! Şi mai cred că a sosit vremea ca armata şi Statul Ungar să dea socoteală faţă de fărădelegile provocate în Ardeal, în timpul Diktatului de la Viena, când, fără a fi război, au săvârşit crime, au dărâmat monumente, alte edificii şi, de neiertat, biserici ridicate cu sudoarea comunităţilor româneşti. Şi, mai tragic, au omorât oameni. Ca şi-n anii 1848-1849!

Îmi dau seama că am o întrebare pe care n-am pus-o: „Ştiaţi, domnilor din „Parlamentul Covasnei” că, în întreaga regiune secuiască nu exista, înainte de Primul Război Mondial, absolut nicio şcoală secundară sau profesională românească? Erau, în schimb, destule ungureşti: 10 licee, 15 şcoli civile, 4 profesio-nale, 20 de ucenici şi 25 de agricultură!!!”

(Cluj-Napoca, de Paşti, 2009)
Notă: Îmi revine o obligaţie, impusă de conştiinţă, să amintesc fapta preotului romano-catolic din comuna Bodoş. El este cel care, cu mari riscuri, dar ferm în credinţa sfântă de slujitor al lui Dumnezeu, s-a opus cu înverşunare, în anul 1940, toamna, tentativei de dărâmare a bisericii ortodoxe „Sf. Nicolae” din Bodoş, recurgând chiar şi la armă! Gestul său, care i-a adus destule necazuri, lui şi familiei, a făcut ca biserica românilor, construită în anul 1932, să fie salvată. Un Om, căruia, drept recunoştinţă, ar trebui să i se nemurească exemplar gestul!

Nimic la întâmplare. Teroriştii, care au declarat război Constituţiei României, caută în continuare aliaţi pentru a-şi împlini proiectele.