Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Între generalul Antonescu şi criminalul Albert Wass

Am fost aproape doi ani ziarist în Bucureşti şi drumurile mă duceau adesea spre Piaţa Muncii, iar de-acolo, mai departe, spre Stadionul „23 august”.Când intram pe actualul Bulevard Basarabia, mă opream câteva clipe la „Biserica lui Antonescu”, cu destule riscuri, mai ales că purtam haine de militar în termen. De-acolo, plecam mai departe, la dreapta, pe şoseaua Căţelu, la rudele mele, într-un bloc, la etajul 7... Peste ani, a venit însă o zi, când am găsit peisajul schimbat. În curtea bisericii a apărut o statuie, care îl reprezenta pe ctitor: generalul Antonescu. I-am admirat pe cei care au avut iniţiativa, bucurându-mă de actul reparatoriu.

Într-o zi, urmând acelaşi drum, am constatat că bustul ctitorului, mareşalul Ion Antonescu, nu mai era acolo. Doar soclul din beton mai amintea că acolo ar fi fost un monument. Am deschis uşa şi întâmplător, era acolo parohul, care m-a lămurit în puţine cuvinte: prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002, bisericii i s-a pretins să îndepărteze bustul mareşalului, pentru că în România este interzisă ridicarea de statui criminalilor de război. O „vânătoare” resimţită şi la Cluj, în vremea când se forţa schimbarea numelui străzii Mareşal Antonescu, în strada Primăverii, iar poliţia din Cluj îl „aresta” pe mareşal, chiar în sala unde se ţineau şedinţele Consiliului Local. Acolo unde erau expuse proiectele de statui prezentate pentru concursul în urma căruia urma să fie ales monumentul care urma a fi amplasat în Mănăştur, în marea intersecţie din apropierea „Catedralei”, în zona spaţiului verde a sensului giratoriu, care se afla în construcţie, sau chiar în incinta acesteia. Numai că a venit acea O.U.G., şi gata: „Jos cu Antonescu!” Fără ca acelaşi efect să-l aibă Ordonanţa „Năstase” şi-n cazul criminalului Albert Wass. Statui şi însemne ce-l evocă, continuă să sfideze şi azi Ardealul. Şi s-a găsit şi o explicaţie oficială: era o condiţie de preaderare la NATO, impusă de SUA! Era, de fapt, o „invenţie” a servilului prim-ministru de atunci, Adrian Năstase!

Dacă chiar aşa ar fi fost, măsura impusă rămâne un abuz faţă de conştiinţa neamului românesc, singurul care poate decide care îi sunt eroii şi care trădătorii. Şi, se zice, că mai era o condiţie, care îşi avea însă soluţii prin legi existente: despăgubirea victimelor pogromurilor antievreieşti din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Numai că un amnezic, Elie Wiesel, evreu din Sighet, posesor al Premiului Nobel, condamnând România pentru holocaust, uită că evreii ardeleni au fost capturaţi şi duşi la Auschwitz de autorităţile ungureşti care, prin Diktatul de la Viena, stăpâneau pe-atunci Ardealul! Iar când a vizitat România, după anul 2000, amnezia era destul de înaintată, rămânându-i în minte imaginea că întregul Ardeal era românesc. Ce nedrept aţi fost, domnule Wiesel!... Merita, cel puţin, să faceţi eforturi de informare, sau, şi mai bine, să vă abţineţi în a debita neadevăruri. Multe. Mult prea multe. Iar mie nu-mi rămâne decât să vă întreb, cu gravitate: de ce aţi minţit? Mă întreb însă şi altceva: acolo, în contactul cu forurile mondiale, unde aţi reclamat atât de jalnic ţara în care v-aţi născut şi v-aţi însuşit ABC-ul vieţii, România, de ce n-aţi deplâns situaţia secuilor? Practic, ei au dispărut din conştiinţa publică. Au fost înghiţiţi în masă de către unguri. Presupun că mai vă amintiţi, din istoria pe care sper că aţi studiat-o, de acea „alianţă”... Unio Trium Nationum (1437-1862), despre care aţi învăţat la şcoala din Sighet. Din ea, făceau parte ungurii, secuii şi saşii..., adică elitele, nobilimea. Merita să le întindeţi o mână de ajutor. Dispare un popor, care a jucat un rol important în istorie. Poate, cu acele prilejuri, reuşeaţi să reconstituiţi şi povestea ungurească, începută din vremea aşa-zisului „descălecat” din anul 896 şi continuată cu bunele şi relele aduse, până în zilele noastre, când, de pildă conducătorul unei formaţii cultural-politice, construită pe baze strict etnice, ameninţă populaţia majoritară cu alte „descălecate”. Mai ales când ştiţi bine că în Ungaria mişună organizaţii precum „Mişcarea Revizionistă Maghiară”, „Mişcarea Tinerilor pentru cele 64 de judeţe”, menite să refacă „Ungaria Mare”, o ficţiune în capul unor bolnavi incurabili! Şi nu este idealul doar al celor două mişcări fasciste. E prea mare prigoana antiromânească. Seamănă a holocaust. Şi, din păcate, v-aţi înhămat în ea şi dumneavoastră, domnule Elie Wiesel! De ce?

Aţi mai uitat ceva, domnule Elie Wiesel... Sau, s-ar putea să nu vreţi să vă amintiţi. O fac eu... Era o zi de joi, 5 septembrie 1940. Un tren, plecat din Budapesta, îi aduce la Satu Mare – acolo era capitala Maramureşului dumneavoastră natal, pe Horthy Miklós, şeful Statului Ungar, şi pe contele Teleki Pál, primul ministru al Ungariei. De la gară, unde li s-a făcut o primire nemaivăzută până atunci, a încălecat pe un cal alb şi a pornit spre Biserica cu lanţuri. Mii de drapele în culorile roşu-alb-verde, un cal cu o coroană de flori în aceleaşi culori şi un preşedinte fericit. În urma calului, trăsurile cu restul delegaţiei, venită să preia oraşul. Public în cartea aceasta şi discursul lui Horthy, lăsând de-o parte injuriile şi cuvintele grele adresate românilor („Putem sta, în fine, faţă în faţă cu voi, fraţi unguri, fără a avea în preajmă români puturoşi şi opincari”, „Aţi îndurat proba dispreţului din partea celui mai crunt duşman - românii”, „Duşmanii Ungariei trebuie suprimaţi prin toate mijloacele” etc.) şi mă gândesc să transcriu una din lozincile care împânzeau oraşul: „Zsidómentes hazat!”... Pentru dumneavoastră, cu siguranţă, nu e nevoie să vă traduc textul. O fac pentru cititorii care nu cunosc limba ungurească: „Afară cu evreii, vrem patrie fără evrei!”. De pe calul alb, le-a privit admirativ şi Horthy... Şi a ţinut să ducă la împlinire dorinţa exprimată atât de ferm de ungurii sătmăreni. Ştiţi, desigur, vremea ghetourilor, când până la ultimul evreu, i-a adunat ca pe animale şi i-a trimis spre „abatoarele” pregătite de administraţia „Hitler”. Poate veţi avea curiozitatea să citiţi şi paginile din cartea aceasta, „Teroare în Ardeal”, care se referă la această cumplită tragedie trăită de evrei... Poate! Oricum, pentru mine, rămâne fără răspuns o întrebare: oare chiar aţi uitat că pe-atunci, prin „Diktatul de la Viena” din 30 august 1940, teritoriul de pe care, din ordinul guvernului de la Budapesta, au fost „vânaţi” evreii şi averile lor, nu aparţinea României ?!

În ce-l priveşte pe mareşalul Antonescu, cine îşi permite să afirme că deţine adevărul, greşeşte grav. Cred, domnule Wiesel, că n-aveţi dreptul să-i negaţi faptele bune făcute faţă de evrei. Era şeful Statului Român şi a permis, direct sau indirect, ca 60.000 de evrei să-şi salveze viaţa, prin România. Evrei din Ungaria fascistă, din Polonia, din Germania... Antonescu n-a admis, cum a făcut-o Horthy - conjudeţeanul dumneavoastră din Baia Mare! - să transforme România în lagăre ale morţii pentru evrei. Vă faceţi că nu ştiţi nici despre vapoarele care i-au transportat pe evrei de la Constanţa, în Palestina. Ciudat! Sigur, dincolo de vârstă şi amnezie, sunt şi alte jocuri murdare. Păcat!

Pentru români, Mareşalul Ion Antonescu, dincolo de presiuni şi interese, rămâne un personaj tragic, dar iubit şi respectat de neamul pe care l-a slujit. Asta e opinia celor mai mulţi români. Şi e greu s-o dezrădăcineze cineva... Mai degrabă, represaliile declanşate prin „Ordonanţe de urgenţă”, fabricate la comenzi, de care nici Elie Wiesel nu este străin!, sau măsurile restrictive, l-au făcut pe acest om şi mai iubit, şi mai puternic. Dacă a şi greşit? Poate, mai ales în acele vremuri tulburi... Dar trebuie să existe un „cântar” corect, care să nu excludă şi părţile bune, oricum, net mai numeroase. Iar eticheta de „criminal”, pe care i-o acordaţi cu prea multă seninătate, cred că trebuie să aibă la bază interese politice conjuncturale. De aici, însă, şi până la a-i demola bustul din incinta bisericii „Antonescu”, pe care chiar el a ctitorit-o, e cale lungă. Rămâne însă o enigmă: cum a fost posibilă înălţarea la Cluj, chiar în inima oraşului, între brazii care formează perdeaua verde din jurul Bisericii Romano-Catolice „Sf. Mihail”, a statuii lui Márton Áron, comentat de mass-media pentru crimele pe care le-a săvârşit împotriva românilor în Al Doilea Război Mondial. Peste ani, e adevărat, dându-şi seama de gravitatea faptelor sale, s-a zbătut să-şi spele păcatele... Ştiţi, desigur, că a slujit energic, şi cu folos, cauza evreiască. Un preot care, iată, are „etichetă” dublă: şi criminal, şi erou... Cu o astfel de „etichetă”, e greu să aplauzi ridicarea unei statui, înaltă de vreo trei metri. Presupun că nici dumneavoastră, ca evreu, şi posesor al Premiului „Nobel” pentru Pace, nu puteţi susţine acest demers, care a fost manevrat de un partid politic etnic. De U.D.M.R.... E dureros însă când, lângă acest exemplu de toleranţă românească, trebuie să adaugi altul, care trădează reversul medaliei, sau, neeleganţă, ca să definim blând o practică intrată în „clasic”. Fapt degradant... S-a petrecut la Giula, în Ungaria, oraşul în care mai supravieţuiesc încă români, care au o catedrală, o biserică şi în toate vremurile aici au fost majoritari. Prin ’70, erau chiar aproape trei sferturi din oraş. Era aici o capitală a românilor din Ungaria şi numai o gafă a celor ce-au trasat graniţele, descâlcind conturul trasat de Hitler, cu un creion bont, a făcut ca orăşelul să rămână, la vreo câţiva kilometri, dincolo de hotarul României. Comunitatea românească a dorit să ridice aici un monument, care să cinstească memoria unui mare ierarh şi patriot român, Andrei Şaguna... Totul era pregătit şi părea că nimic nu mai stă în calea vernisajului. Cel puţin aşa a rezultat din înţelegerea avută cu autorităţile, existând absolut toate aprobările. Când să-nceapă vernisajul, „surpriză”, cu grijă pregătită... Au apărut indivizi din cine ştie ce grupări revizioniste, cu înfăţişări ciudate, au bulversat totul, iar scandalul iscat a făcut imposibilă dezvelirea monumentului. Hoarda de răzvrătiţi a ameninţat cu nesupunerea civică, mergând până la a arunca în aer monumentul lui Andrei Şaguna!

S-a ajuns prea departe, iar vina ultimelor escaladări apasă tragic şi pe umerii a doi prim-miniştri ai guvernului României, Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu, care, poate, de dragul „armoniei” prost înţelese, au privit fără demnitate naţională relaţiile româno-maghiare. Relaţii pe care, din păcate, nici dumneavoastră, domnule Elie Wiesel, nu le-aţi prea înţeles, dar v-aţi permis să daţi lumii un semnal fals. Aţi minţit, pătând astfel cinstea de a vi se fi atribuit Premiul „Nobel” pentru Pace. Sau, poate, asta a fost condiţia Premiului, pe care eu refuz s-o înţeleg. Dacă aşa a fost!

Pun faţă în faţă cele două situaţii. Bustul Mareşalului, unul extrem de modest, a fost dat jos şi dus într-un depozit, rămânând acolo doar soclul şi protestele oamenilor. Era un mic monument în memoria celui care a înălţat biserica. Márton Áron, n-a fost ctitor al Bisericii „Sf. Mihail” din Cluj-Napoca, a cărei poveste adevărată e învăluită în ceaţă densă, dar i s-a ridicat o statuie de dimensiuni impresionante. Un monument pentru un personaj extrem de controversat! Iar pentru „plantarea” lui s-au tăiat câţiva brazi seculari, care „dispăreau” noaptea, până când, ascuns la început vederii, monumentul a ieşit la lumină. Răspunde oare cineva de jaful de acolo? Semn că în România funcţionează legi paralele. Cât despre monumentul Mitropolitului Ortodox, Andrei Şaguna, rămâne doar explicaţia şovinismului care stăpâneşte, prin educaţia oficială continuă, minţile unui popor care îşi are, totuşi, demnitatea lui, întinată de cei ce conduc azi Ungaria. Cei care, ar merita să coboare un minut, la doi paşi de Palatul Cotroceni, şi să citească textul săpat în bronz, pe monumentul „Leu”: „Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătălie, pentru întregirea neamului!”.

Dumneavoastră, domnule Elie Wiesel, care vă trageţi, totuşi, de pe acest pământ românesc, ce mesaj lăsaţi generaţiilor ce vor continua să se nască la Sighet, în Maramureş şi oriunde în România? Nu mă aştept la prea multe... Nici cei doi prim-miniştri pomeniţi nu prea au ce lăsa. Călin Popescu-Tăriceanu a trecut la o religie care nu e a neamului său, jurând credinţă într-o biserică din Budapesta. Tot el a „înfrăţit” guvernele celor două ţări, plecându-se, lipsit de demnitate, în faţa unor excese, în vreme ce nefericiţii Adrian Năstase şi Răzvan Teodorescu au permis reînălţarea unui monument al sfidării memoriei celor 40.000 de români omorâţi de cei 13 generali „unguri”, la ordinul lui Kossuth („Unguri”? Un fel de-a zice: în realitate, doar 3 sunt unguri, ceilalţi zece sunt de alte naţii: armeni, slovaci, croaţi, sârbi...). Greu va fi iertat de neamul românesc Călin Popescu-Tăriceanu şi pentru înstrăinarea moştenirii din Budapesta a „Fundaţiei Gojdu”, păcălit de omologul său ungur, într-o vânătoare de fazani.

Tragedii ale neamului românesc, scrise de personaje pe care istoria nu le va ierta! După cum, românii vor uita greu şi batjocorirea Zilei Naţionale a României, care ar fi trebuit sărbătorită cum se cuvine la 1 Decembrie 2008. Se împlineau 90 de ani de la înfăptuirea unuia dintre cele mai importante acte ale neamului românesc: Marea Unire! Atunci s-a încheiat marea umilire ungurească, după 51 de ani de „jug” cumplit, încărcat cu crime, schingiuiri, tentative de confiscare etnică, religioasă şi socială a românilor. O jumătate de veac, cea mai dramatică din întreaga existenţă a neamului românesc... Sunt convins că n-aţi fi avut hainitatea primului ministru Călin Popescu-Tăriceanu, să interziceţi această mare bucurie a românilor, şi aţi fi găsit soluţia să stabiliţi data alegerilor cu o săptămână sau două mai devreme şi nu cu o noapte înaintea Zilei Naţionale. Un sacrificiu tragic, poate deliberat. Pentru ca, după nicio zi de la „alegeri” să anunţe că se vrea din nou prim-ministru, dar condiţionat: să nu se despartă de U.D.M.R... Să poată, astfel, iarăşi, aşeza pe fiecare braţ al „caracatiţei guvernamentale”, câte un ungur. Şi nu oriunde: în punctele-cheie!

Vă amintiţi, desigur, din lecturile de tinereţe, domnule Wiesel, şi istoria acelui an 1918... La 16 octombrie, împăratul Carol I al Austro-Ungariei, un fel de Popescu-Tăriceanu, din anul 2008, a lansat „Apelul către popoarele mele credincioase”, în care propunea „spargerea” Imperiului în şase regate: austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean, reunite sub sceptrul habsburgic, urmând ca Transilvania şi Banatul să rămână mai departe sub comanda Regatului Ungar. Aşa a văzut atunci prea crudul Împărat, succesorul lui Franz Iosif, salvarea tronului său imperial. Naiv! Nerealist, inflexibil... Ca şi Călin Popescu Tăriceanu, care îi chema disperat, alături de el, pe reprezentanţii partidului etnic U.D.M.R., să înceapă constituirea „puterii”. Numai că, realişti şi pragmatici, ungurii să nu piardă scaunele guvernării, şi osul dulce al înfruptării, au fost gata să jure credinţa oricărui partid care i-ar lua la guvernare, să-şi ducă la îndeplinire proiectele aşa-numitei „autoguvernări”. Aşa e, însă, roata... Uneori, se-nvârte! Şi Împăratul austro-ungar, Carol I, dar şi „micul împărat” al românilor, Călin Anton Popescu-Tăriceanu, s-au văzut „pensionaţi” înainte de vreme. Fără regrete! Îşi meritau soarta.