Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

„Războiul” U.D.M.R.-ului cu Constituţia României

Altceva vor „capii” ungurimii din România. Nu egalitate cu românii!... „Egalitate”? O, e un fel de-a zice, pentru simplul motiv că prin grijă „frăţească” a premierului Călin Popescu-Tăriceanu, au fost atât de pozitiv discriminaţi, încât şi-au dat seama că se poate obţine mult mai mult, pe spinarea unui popor român obidit, stors de vlagă. Şi, cine va analiza evoluţia „socială” a baronilor strecuraţi de U.D.M.R. pe cele mai grase posturi, cu putere decizională la nivel naţional, în toate structurile guvernamentale, dar şi-n posturi-cheie în cele descentralizate, va înţelege geneza salturilor bugetare spectaculoase. Încercăm s-o facem şi noi!

Dintotdeauna „liderii” unguri au „mârâit” la punctul 1 din Constituţia României, devenit marele duşman al liderilor unguri. Ca leii s-au bătut în „Constituantă” să fie eliminat acest punct: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. De aici şi până la visatul de către U.D.M.R. „stat multinaţional”, şi la atât de dorita „autonomie teritorială”, e cale lungă. Un fel de stat în stat... Dispreţ impardonabil faţă de Constituţia României şi trimiteri absurde spre hotărârile Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, pe care conducătorii comunităţii ungureşti din România, nu le-au recunoscut niciodată. Oricum, „războiul” U.D.M.R.-ului cu Constituţia României, e absurd. Fie doar să mă gândesc doar la două declaraţii ferme, una făcută de Contele Lajos Battyanyi, ministrul de externe al guvernului revoluţiei ungare, la întâlnirea cu Nicolae Bălcescu, ministrul de externe al Ţării Româneşti şi conducător al Revoluţiei Române, iar cealaltă aparţinând conducătorului Revoluţiei Ungare, Lajos Kossuth. Când, în discuţia dintre cei doi miniştri de externe s-a pus problema ca o legiune românească să-i ajute pe unguri împotriva imperialilor, contele a ţinut să-i spună că „în orice caz vor trebui respectate două principii, integritatea teritoriului maghiar şi supremaţia elementului unguresc” – „aşa cum şi-a cucerit-o aceasta de o mie de ani, cu arma în mână”. Kossuth a fost şi mai categoric în rezolvarea problemei ungureşti: „Niciodată nu am fost de părere că într-o ţară pot exista naţionalităţi politice diferite. (...) Nu voi recunoaşte niciodată, absolut niciodată, sub sfânta coroană, altă naţiune sau naţionalitate decât cea maghiară. Ştiu că există oameni şi popoare care vorbesc o altă limbă, însă aici există doar o naţiune”. O declaraţie făcută în faţa Dietei din Bratislava. În proclamaţia din 10 octombrie 1848, tot Kossuth adresa „valahilor” un avertisment grav: „...mă jur pe Dumnezeu şi cer, voi face dreptate şi capetele vinovaţilor vor afla nemiloasa severitate a legii. Brava noastră armată va porni împotriva armatei voastre şi va fi vai şi amar de fiecare turbulent, de trei ori vai şi amar pentru toţi instigatorii. Ar fi fost mai bine, dacă nu v-aţi fi născut, pentru că nimeni nu va avea milă şi îndurare (...) Să se ridice maghiarii şi secuii în masă pentru a nimici toţi rebelii neascultători” (s.n.).

Trebuie să fi fost şi pe-atunci o „Constituţie”, iar cei ce-au sfidat-o, atunci când, între 1 şi 13 august 1849, armata lui Kossuth a fost înfrântă şi a capitulat la Şiria, lângă Arad, şi-au primit pedeapsa. Contele Lajos Batthyanyi, primul ministru al primului guvern ungar, şi cei 13 generali „unguri” care au slujit cauza anticonstituţională, au fost executaţi. Kossuth, ca să scape cu viaţă, a fugit peste Carpaţi, în Imperiul Otoman, având până la urmă să-şi găsească sfârşitul în Italia, la Torino... Avea 92 de ani. A fugit, pentru a scăpa de glonte sau de ştreang. De furia legilor. El, Kossuth, n-a priceput nimic din momentul „1848”. N-a văzut şi n-a dorit decât libertatea ungurilor. Atât! Şi asta cu orice preţ... Inclusiv cu preţul sufocării celorlalte naţiuni. „Lecţii” pe care le-a studiat. Markó Béla şi ai lui „locotenenţi”. Bedő Zoltán scrie în ultraşovinul „Háromszék” din 5 iulie 2008, că „popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică aceste... „popoare” poartă în sine şi dreptul alegerii libere a regimului politic, respectiv dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător”. Un „jurnalist”... militant, care îşi continuă judecăţile: „Deci, în cazul în care secuimea se autodefineşte ca popor, în conformitate cu dreptul internaţional, să poată profita şi de dreptul înfiinţării unui stat...”. Ciudată şi absurdă vrere a unei minorităţi de doar 6,4 la sută! Ar vrea să fie moţ în fruntea unui popor de 21 milioane de suflete, care reprezintă 90 la sută din populaţia României!

Cât de „constituţionale” pot fi aceste îndemnuri la secesiune? Până unde poate merge atacul furibund, al acestui „viespar”, împotriva Statului Român, a Constituţiei sale. Scenariile se „fabrică” la Budapesta de către grupul revizionist, din care nu lipseşte nici fostul clujean, „filosoful” transformat în important ideolog al proiectelor ungureşti de reanexare a Transilvaniei, Gusztáv Molnár. Un „consiliu” din care n-au lipsit nici „eroul” – dublu agent demascat de ziarele anilor ’90 – László Tőkés, nici poetul Géza Szőcs şi încă mulţi alţii ca ei! Popa Tőkés îşi avea rolul lui, bine semnalat şi de dr. Zeno Millea, în lucrarea „Secesiunea Ardealului”. De ce „Timişoara ’89”? Pentru că Banatul era singura zonă din Ardeal dominată de spiritul „Mitteleuropa”, graţie celor două veacuri în care a fost direct sub administraţia Vienei, că era la marginea „Partium”-ului şi era puternic influenţată de televiziunea „Duna TV”, de la Budapesta. În plus, era aici „agentul” László Tőkés, „artificierul de serviciu”, cum îl defineşte dr. Zeno Millea, omu’ instruit special să aprindă, la momentul prevăzut, „fitilul” declanşării Revoluţiei. Erau însă şi problemele infiltrării... provocatorilor, şi ei temeinic pregătiţi pentru a declanşa tulburări. Sunt doar câteva din argumentele alegerii Timişoarei. O alegere pregătită din vreme, cu şanse mari de reuşită. Braşovul era în mijlocul ţării, Valea Jiului nu întrunea condiţiile Timişoarei. Nici Clujul, nici Oradea sau Sătmarul. Budapesta era cel mai adesea locul de întâlnire a „echipelor” de şoc, care urmau să acţioneze la Timişoara... Cum tot Budapesta a fost şi gazda grupurilor conspirative.

Ce rol a avut Gusztáv Molnár? Esenţial! Şi a fost cât se poate de consecvent în „săpatul” la temelia Statului Român, Naţional, Suveran şi Independent, Unitar şi Indivizibil. Înainte de ’88, a fondat la Cluj-Napoca cercul subversiv „Limes”, care îi pregătea pe militanţii unguri pentru „provocările” de după momentul căderii comunismului. Un grup de intelectuali, constituit strict pe baze etnice, din care făceau parte Biró Gáspár, Fábian Ernő (din Covasna), Biró Béla (din Sf. Gheorghe), Balázs Sándor (din Oradea) şi, în ultimă perioadă, Eva Gyimesi, de la Facultatea de Filologie din Cluj... Cum era şi normal, Securitatea Română a descifrat adevăratul scop al grupării conspirative „Limes”: realizarea „Ungariei tuturor ungurilor”! Prin februarie ’88, când deţinea informaţii certe, securitatea a descins la locul de întâlnire, declanşând o amplă percheziţie, iar materialele confiscate au clarificat pe deplin scopul subversiv şi revizionist al intelectualilor unguri, sub masca „grupării literare”... „Limes”. Este motivul pentru care, în ’88, politologul Molnár Gáspár, a fost expulzat din România. Îl vom regăsi un an mai târziu pe baricadele organizării unei ample Consfătuiri ce viza viitorul statut al Ardealului, încheiată cu „Declaraţia_din_16_iunie_1989'>Declaraţia din 16 iunie 1989”. „Pălăria” sub care era organizată întâlnirea, a fost „Liga pentru Drepturile Omului”, iar pretextul organizării a fost comemorarea morţii lui Imre Nagy. Care e esenţa „Declaraţiei”? Că „noi ungurii şi românii” (...) „considerăm că Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi ar trebui să devină un model de pluralism cultural şi religios...”. Şi, vai, câtă cerneală a mai curs, în anii ’90 şi pentru această „teză” absurdă! N-au lipsit nici trimiterile directe la dreptul de reprezentare politică autonomă, la organizarea autonomă a propriei vieţi culturale sau la reînfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj. Cine erau... „noi, românii”? Mai întâi, cei care au participat direct şi au semnat „Declaraţia” sub ochii atenţi ai lui Molnár Gusztáv: Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei (fiul academicianului Dan Berindei), Ariadna Combes (fiica dizidentei Doina Cornea), Mihai Korne, dr. Ion Vianu (fiul lui Tudor Vianu), Dinu Zamfirescu. Semnăturilor acestor „români”, li s-au mai adăugat ulterior şi alte nume, ale unor personalităţi din exil, care s-au declarat de acord cu textul „Declaraţiei de la Budapesta”: Daniel Boc, Matei Cazacu, Antonie Constantinescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionesco, Marie France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Sanda şi Vlad Stolojan.

Situaţie paradoxală! Cei ce-au semnat sau au aderat la „Declaraţia de la Budapesta”, care privea exclusiv Ardealul, „noi românii şi ungurii” n-aveau nicio legătură cu Ardealul. Demers penibil. Ce aveau soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca cu Ardealul? Dar Stelian Bălănescu? Dar acest Dinu Zamfirescu? Dar Sanda şi Bujor Stolojan? Între aceşti semnatari şi susţinători s-a aflat o singură ardeleană, dezrădăcinată, Adriana Iuhas, fiica Doinei Cornea, căsătorită în Franţa, cu un parlamentar francez, Combes. Rămâne totuşi o enigmă: textul „Declaraţiei de la Budapesta” a intrat acum, în 2008, în totală surdină, reuşind să-l „culegem”, ajutaţi de marele ziarist patriot român, Dorin Suciu, din ziarul „Lupta” , care apare în Statele Unite ale Americii. Un articol semnat de Liciniu Faina, Cornel Velţian, Mircea Vlad şi Cornelian Brad.

Acolo, la Budapesta, „inima” lor de „mari români”, le-a dictat să stabilească viitorul Ardealului. Cu ce drept, însă, şi-n numele cui? Cine i-a mandatat? Personaje şi personalităţi din exilul românesc şi-au pus semnătura – nu cunoaştem împrejurările exacte în care au făcut-o, şi nici dacă „distorsiunile” n-au dus la „fabricarea” altei Declaraţii, conformă cu interesul „expulzatului” Molnár Gusztáv. Cel care s-a hrănit spiritual la şcolile Clujului, alături de români şi tot aici şi-a dezvoltat abilităţile de intelectual, folosindu-le, la un moment dat, pentru a infecta rădăcinile Statului Român cu microbi care să-i rănească rădăcinile. Ne-am aflat faţă în faţă la Oradea, la Casa de Cultură a Sindicatelor, cam la un an de la „celebra” Declaraţie de la Budapesta, într-o pauză a primului Congres al U.D.M.R. (la care, până şi pâinea unsă cu unt a fost adusă de la Budapesta!!!). În interviul pe care l-am realizat, difuzat apoi de Radio Cluj, n-a ezitat să se afişeze, mândru pentru tot ce a făcut, ca „democraţia” să ajungă şi-n România, iar Ardealul să-şi joace rolul de... „complementaritate”. Era, după un an şi jumătate, din nou în ţara care îl expulzase. „Lucra” de-acum pe faţă, fără să se mai ştie supravegheat de către... securişti. Peste nu prea mult timp, făcătorul de „bine” al Statului Român, şi mai ales, al Ardealului, naveta între Budapesta şi Cluj-Napoca, împărtăşind studenţilor de la catedrele Universităţii „Babeş Bolyai”, cultura politologică.

Când „semnatarii” „Declaraţiei” s-au dezmeticit, şi-au dat seama de cursa în care i-a atras abilul Molnár Gusztáv. Unii au avut tăria să retracteze. Alţii, au continuat să-şi ducă mai departe tinicheaua pe care românii le-au aşezat-o pe conştiinţa trădată, semnând, de fapt, o Declaraţie de Autonomie Culturală şi Teritorială a Ardealului! Un act de trădare a intereselor neamului românesc. „Cozi de topor” au existat dintotdeauna şi vor continua să existe şi-n România, ca oriunde altundeva în lume! Autorii articolului „Exil şi Istorie”, publicat de ziarul „Lupta” din 22 iunie 1989, au comentat consternaţi de gestul semnatarilor, neînţelegând cum şi de unde au fost „colectaţi” aceştia. Poate, va cuteza să dezvăluie taina organizatorul, politologul Molnár Gusztáv. Mai ales că, peste un deceniu, îl regăsim ca autor principal al altui document: „Declaraţia de la Cluj”. Era o vreme în care se „fabricau” multe proiecte, unele gândite de „eruditul” politolog de la Budapesta, iar formula „marea ocazie irosită în 1990”, care se referea la încercarea ratată în martie 1990, la Tg. Mureş, continua să domine minţile înfierbântate ale organizatorilor. Pentru că totul a fost organizat din vreme...

În preajma „construirii”... „noii ocazii”, au fost organizate sute de întâlniri, cu un anumit grad de conspirativitate. Una dintre acestea a avut loc la Tg. Secuiesc, chiar în sala de şedinţe a Primăriei, avându-l ca amfitrion pe primarul-gazdă Racz Károly. S-a discutat despre toate problemele care stau în faţa celor două judeţe „secuieşti”, Harghita şi Covasna. Şi despre „starea” culturală a aşezărilor locuite dominant de... „secui”, şi despre „starea” indicatoarelor învechite, ruginite şi scrise greşit, spre a fi înlocuite, dar, mai ales, despre chestiunea fierbinte a „auto-guvernărilor”. Prezent şi atunci, la faţa locului, săptămânalul „Gyergyoi Kisujsag” din 18 septembrie 2008, sub titlul „Referendum”, avea să publice un interviu cu Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, semnat de Csaba Orsolya. Îl redau sintetic. La întrebarea „De ce iniţiază C.N.S. acest Referendum?”, răspunsul lui Ferencz Csaba a fost acesta: „C.N.S. doreşte să înainteze, din nou, Parlamentului României, Statutul Autonomiei Ţinutului Secuiesc. Deoarece proiectul presupune şi modificarea limitelor administrative, este obligatorie organizarea unui asemenea referendum. Adică, acest referendum nu se referă direct la autonomie, ci este una dintre condiţiile anterioare depunerii proiectului ce legiferează autonomia”. Altă întrebare: „În legătură cu ce trebuie să voteze locuitorii acelor localităţi în care autoguvernările vor organiza acest referendum?”. Locuitorii vor trebui să răspundă la următoarea întrebare: „Sunteţi de acord cu modificarea limitelor administrative ale judeţului (...) conform iniţiativei legislative «Statutul Autonomiei Ţinutului Secuiesc», în interesul Regiunii Administrative Autonome «Ţinutul Secuiesc» şi ca localitatea (...) să aparţină de această unitate administrativă autonomă? (Evident, fiecare participant la Referendum, pe lângă cerere, urma să primească şi Statutul supus dezbaterii publice). „Care sunt speranţele?” C.N.S. şi-a asumat să recurgă la mijloace paşnice pentru obţinerea autonomiei. Comunitatea, 210 mii de persoane, a spus „Da” pentru autonomia Ţinutului Secuiesc. Acum, este obligatorie organizarea referendumurilor locale, pentru a le înainta Parlamentului. „În câte localităţi ar trebui să organizaţi referendumuri?” Răspunsul a fost cât se poate de clar: „Practic, în toate «autoguvernările» la care se referă statutul. Ar însemna 130 de hotărâri. C.N.S. nu dispune de mijloace coercitive, dar chiar dacă ar dispune, nu ar fi decent să ne folosim de acestea, În sfârşit, fiecare instituţie din Ţinutul Secuiesc, fiecare cetăţean, ar trebui să-şi dea seama că trebuie să contribuie direct la crearea autonomiei. Autoguvernările pot juca un rol deosebit de important. Nu trebuie să discutăm despre modul în care, ci să ne folosim de posibilităţile oferite, dar, mai ales, create”.