Contribuţia traducătorilor

Tipurile umane, de la cupluri la schema trifuncţională: călugărul, cavalerul, ţăranul

Societăţile se străduiesc să-şi descrie structurile cu ajutorul schemelor, care sînt pertinente cu două condiţii: să corespundă reali­tăţilor sociale concrete, să ofere mijloace intelectuale adecvate celor ce vor să conceapă şi/sau să conducă aceste societăţi.

Societatea medievală a fost, mai mult decît altele, una a înfrun­tărilor, şi, dacă a respins maniheismul doctrinal, ea a practicat în schimb un maniheism efectiv, prin opoziţiile mai mult sau mai puţin manifeste de tip buni/răi sau, în orice caz, de tip superiori/inferiori.

Astfel, creştinătatea medievală s-a reprezentat adesea în scheme binare, în cupluri antitetice - cea mai generală şi cea mai importantă a fost opoziţia clerici/laici¹, normală într-o societate dominată de o religie cu cler. însă şi puterea a fost o linie de clivaj importantă, în Evul Mediu timpuriu, ea s-a tradus prin opoziţia potens/pauper (puternic/sărac),' înlocuită din secolul al XlII-lea de cuplul bogat/ sărac, fapt care traducea progresele economiei monetare şi promo­varea bogăţiei ca sursă ori consecinţă a puterii.

Totuşi, conştientizarea unei complexificări a societăţii i-a deter­minat pe oamenii Evului Mediu să prefere scheme mai articulate decît simplista schemă binară. Astfel ei puteau explica mai bine un joc social mai complex. Una dintre principalele scheme a fost aceea care a introdus pur şi simplu o categorie intermediară, aceea a mediei între categoriile extreme, a celor mari şi a celor mici: majores, mediocres, minores. Această schemă a fost pertinentă în special la începutul secolului al XlII-lea, cînd burghezii oraşelor au apărut drept mediocres între aristocraţia marilor laici şi clerici şi masa ţăranilor şi a orăşenilor de rînd.

Dar schema care s-a bucurat la clerici şi se bucură astăzi la istorici de cel mai mare succes este cea trifuncţională, recunoscută de Georges Dumezil ca o structură fundamentală a culturii indo--europene. El identifică în spiritul şi în instituţiile societăţilor care au moştenit-o trei funcţii necesare bunei lor funcţionări: o primă funcţie - de suveranitate magică şi juridică, o a doua - de forţă fizică

1. Jacques Le Goff, „Chierico/laico", in Enciclopedia Einaudi, voi. II, Torino, 1977, pp. 1066-l086.

14

OMUL MEDIEVAL

şi o a treia - de fecunditate¹. Absentă din Biblie, această schemă apare în Occidentul creştin în secolele al IX-lea şi al X-lea şi se impune o dată cu unul din textele episcopului Adalberon de Laon din Poame au roi Robert (le Pieux), în jurul anului 1030. Adalberon deosebeşte trei componente în societatea creştină: oratores, bella-tores, laboratores, cei care se roagă, cei care luptă şi cei care muncesc. Schema corespunde peisajului social de după anul 1000. Există mai întîi clericii şi în special călugării (episcopul Adalberon le recunoaşte cu acrimonie puterea), a căror funcţie este rugăciunea ce îi leagă de lumea divină şi le dă pe pămînt o putere spirituală de excepţie; apoi, războinicii şi în special noua pătură socială a luptătorilor călare, ce va deveni o nouă nobilime - cea a cavalerilor, care protejează celelalte două ordine prin forţa armelor; în sfîrşit, lumea muncii, reprezentată în principal de ţărani, ale căror condiţii juridico-sociale au tendinţa să se unifice şi care, prin produsul muncii lor, asigură viaţa celorlalte două ordine. Societate în aparenţă armonioasă, complementară, în care lucrătorii se bucură de o promovare dacă nu socială, măcar ideologică. De fapt, schema ideologică se asociază cu realitatea socială şi, în curînd, o întăreşte: aplicarea schemei biblice a celor trei fii ai lui Noe la schema trifuncţională permite subordonarea celui de-al treilea ordin primelor două, după cum Ham, cel mai necuviincios faţă de tatăl său, a devenit robul celor doi fraţi ai săi, Sem şi Iafet. Schema, aparent egalitară, consolidează inegalitatea socială dintre cele trei grupuri.

Această schemă fundamentală a servit drept punct de plecare pentru primele trei profiluri ale cărţii, cel al călugărului (al călu­gărilor) - de Giovanni Miccoli, cel al cavalerului - de Franco Cardini şi cel al ţăranului (şi al muncii lui) - de Giovanni Cherubini.

Giovanni Miccoli evidenţiază pretenţia la hegemonie socială a călugărilor occidentali din Evul Mediu şi mentalitatea lor elitistă. Ei se declară singurii moştenitori autentici ai Bisericii primitive, descriu condiţiile de viaţă ale oamenilor după o ierarhie de moralitate şi de merite, în vîrful căreia se situează pe ei înşişi. Mai mult decît un eremit izolat şi independent, călugărul trăieşte după o rînduială şi întrupează idealurile de ascultare şi disciplină. El se consacră căutării lui Dumnezeu în rugăciune şi singurătate, dar caută totodată liniştea şi pacea. Se roagă pentru mîntuirea celorlalţi, dar urmăreşte înainte de toate propria-i desăvîrşire şi mîntuirea personală. Mănăstirea apare ca o insulă, o oază şi în acelaşi timp ca o cetate sfîntă. Pe cît are de-a face cu Dumnezeu, pe atît şi cu diavolul, a cărui pradă

1. Dintr-o bogată bibliografie: Georges Dumâzil, L'Idâologie tripartie des Indo-Europâens, Collection Latomus, 1958; Georges Duby, Les Trois Ordres ou l'Imaginaire du fâodalisme, Gallimard, Paris, 1974 şi ultima explicaţie a lui Georges Dumâzil asupra triplei funcţionalităţi în Occi­dentul medieval: „Â propos des trois ordres'' (Esquisses 2l-25), in Apollon sonore et autres essais: vingt-cinq esquisses de mythologie, Gallimard, Paris, 1982, pp. 205-253.

OMUL MEDIEVAL

15

privilegiată este. Specialist în agresiunea satanică, îi apără pe ceilalţi oameni de „străvechiul duşman". El este şi un specialist în moarte, prin registrul de decese ţinut de mănăstiri şi care constituie şiruri de rugăciuni pentru morţi. Este un consilier şi un mediator, în primul rînd al celor puternici. Este şi un om de cultură, un păstrător al culturii clasice, un specialist al lecturii şi scrierii datorită scripto-rium-ului din mănăstiri, deopotrivă bibliotecă şi atelier de copiere şi ornamentare a manuscriselor. El îmbină „vigoarea intelectuală şi exuberanţa emotivă" cu „o înţelepciune în scriere capabilă să exprime şi să concretizeze senzaţiile, variaţiile, preocupările cele mai subtile şi secrete". Mănăstirea este anticamera paradisului, iar călugărul este cel mai apt de a deveni un sfînt.

După Franco Cardini, cavalerul trăieşte între violenţă şi pace, sînge şi Dumnezeu, prădăciune şi protejarea săracilor. De la apariţia sa într-o biografie individuală, cea a sfîntului Găraud d'Aurillac realizată de Odon de Cluny în secolul al X-lea, el are tendinţa de a deveni miles Christi, cavalerul lui Hristos. Reconquista spaniolă şi cruciadele deschid un vast cîmp spiritului său de aventură, cucerni­ciei şi locului său în imaginar. El este eroul primelor mari texte literare în limbă vulgară, cum ar fi La Chanson de Roland şi Cântar de mio Cid. îşi făureşte şi i se făureşte o etică a sa, cavalerească, ce oscilează între vitejia războinică şi înţelepciune: „Roland este viteaz, iar Olivier este înţelept". Cavalerul joacă un rol esenţial în inventarea dragostei moderne, iar atitudinea lui sexuală oscilează între violenţa obscenă şi rafinamentul „bucuriei" de a iubi şi al iubirii îndepărtate. El este şi protagonistul promovării „tinerilor". Mînat de frenezia războinică şi de elanul mistic, el este în acelaşi timp, ca Vivien, „sfînt şi măcelar". Creştinizarea vechilor rituri barbare ale încredinţării armelor creează un rit de trecere esenţial pentru tînărul războinic: învestirea. în secolul al XH-lea, sfîntul Bernard binecuvîn-tează naşterea unui nou ordin cavaleresc: cel al călugărilor-cavaleri din ordinele militare. Precum călugărul, cavalerul este erou al luptei împotriva diavolului, pugna spiritualis. Cu Parsifal, cavalerul devine un mistic, iar aventura cavalerească se transformă în căutare religioasă a Graalului. Imaginarul cavaleresc ce va persista pînă la Cristofor Columb, conchistador mistic, se hrăneşte din fondul „mitico-folcloric" şi din mirajele Orientului. Imaginarul cavaleresc se învesteşte în vînătoare, heraldică, bestiare şi mai ales în turnir, împotriva căruia Biserica este finalmente neputincioasă, după o interdicţie de un secol (1215-l316). Cultura şi instituţiile cavalereşti au fost unul dintre principalele motoare ale „procesului de civilizare" descris de Norbert Elias¹.

Giovanni Cherubini situează ţăranul medieval pe cele două mari pante demografice ale populaţiei din Occident, care se dublează între

1. Norbert Elias, Ober den Prozess der Zivilisation. Soziogenetische und Psychogenetische Untersuchungen, 2 voi., basel, 1936.

16

OMUL MEDIEVAL

anul 1000 şi începutul secolului al XlV-lea, fiind apoi secerată de ciumă, foamete şi război pînă la mijlocul secolului al XV-lea, îr diversitatea de peisaje agrare şi de tipuri de habitat, grupate sau dispersate, în lupta împotriva naturii marcată de defrişări şi de crearea polderelor. îl înfăţişează obsedat de căutarea siguranţei alimentare şi de preocuparea pentru autosuficienţă, aşadar consacrai policulturii, însă acordînd un loc privilegiat culturii cerealiere. Ţăranu. este mai întîi un producător de pîine într-o societate în care prima ierarhie este cea a culorii, mai mult sau mai puţin albă, şi cea a calităţii pîinii consumate. Este un lucrător ameninţat de fragilitatea agriculturii în faţa naturii şi de randamentele scăzute. Poate fi şi omul culturilor specializate, bogate sau sărace, ale viţei-de-vie, măsli­nului şi castanului. El poate valorifica şi terenuri neagricole: este cazul păstorilor ce practică transhumanta şi al lucrătorilor forestieri. Ţăranca este înainte de toate o lucrătoare textilă, o ţesătoare. Insu­ficient descris de texte, ţăranul apare în uimitoare reprezentări artistice ale muncilor de peste an¹. Om de exterior, el este iarna cel ce sacrifică şi consumă porcul în faţa vetrei.

Socialmente, ţăranul evoluează între senior şi comunitatea rurală Este un sătean, de multă vreme, din epoca antică şi chiar preistorică, crede Cherubini, pe cînd alţii² datează generalizarea grupării în sate abia în secolul al Xl-lea. Din partea seniorului el suportă povara corvezilor, apoi a dărilor în bani, apoi pe cea a impozitelor şi taxelor pentru folosirea cuptorului şi a morii senioriale. Oprimat, ţăranul este un luptător social, care practică cel mai adesea rezistenţa pasivă, dar se dezlănţuie uneori în revolte violente. Ţăranul se află în prima linie a luptei omului medieval împotriva animalelor sălbatice: lupul, ursul, vulpea. Mentalitatea lui ne este cunoscută mai ales din surse judiciare, cum ar fi cele valorificate de Emmanuel Le Roy Ladurie în al său Montaillou, village occitan (1975). Sursele literare manifestă dispreţ şi chiar ură faţă de ţăran, acest analfabet despre care se sugerează că s-ar situa undeva între om şi bestie. El este principalul practicant al religiozităţii numite „populare" şi pe care Biserica o boteza „superstiţii". Fără îndoială, a fost adeptul credinţelor şi al riturilor considerate de noi drept „magice". Astfel, acest personaj majoritar al unei societăţi legate de pămînt este, în raport cu ideo­logia şi cultura dominante, un marginal, în ciuda sîrguinţei lui la

1. Chiara Frugoni, „Chiesa e lavoro agricolo nei testi e nelli immagini dall'etâ tardo-antica all'etâ romanica", in Medioevo rurale. Sulle tracce della civiltă contadina, Bologna, 1980, pp. 32l-341; Perrine Mane, Calendriers et Techniques agricoles (France-Italie XII^e-XIII^e siecles), Le Sycomore, Paris, 1983.

2. Jean Chapelot şi Robert Fossier, Le Village et la Maison au Moyen Age, Hachette, Paris, 1980.

OMUL MEDIEVAL

17

biserica satului, care le-a inspirat unor clerici o etimologie fantezistă pentru clopote - campanae — denumite aşa, chipurile, după numele omului de la ţară (campagne). Dar societăţii dispreţuitoare el îi "răspunde cu acelaşi dispreţ. Din cîteva documente şi din unele com­portamente ale sale răzbate dezgustul faţă de seniori, burghezi şi orăşeni. Răzmeriţele sînt explozia unor îndelungate ranchiune.