Contribuţia traducătorilor

OMUL MEDIEVAL

19

Naşterea statelor de la sfîrşitul perioadei pe care o discutăm, dezvoltînd birocraţia şi specializarea practicilor în justiţie şi finanţe, a dus la apariţia unor noi tipuri de oameni: judecătorii şi oamenii justiţiev, funcţionarii senioriali, ai regatului şi municipali. Dar trecem atunci spre un alt Ev Mediu, numit de obicei Renaşterea sau Timpu­rile moderne h

Noi tipuri citadine: orăşeanul, intelectualul, negustorul

Unul dintre aspectele esenţiale ale marelui avînt al Occidentului după anul 1000 îl constituie dezvoltarea urbană, care atinge apogeul în secolul al XlII-lea. Oraşul îl schimbă pe omul medieval. îi restrînge mediul familial, însă extinde reţeaua comunităţilor la care acesta participă, pune piaţa şi banii în centrul preocupărilor lui materiale, îi lărgeşte orizonturile, îi propune mijloace de a se instrui şi de a se cultiva, îi oferă un nou univers ludic.

Aşadar, pentru Jacques Rossiaud, orăşeanul există. Dar este pri­zonierul unui spaţiu, al unui loc ce poate fi cel mai bun sau cel mai rău din lume, după ocupaţia sau mentalitatea lui. Pentru călugărul dornic de singurătate, este Babilonul, mama tuturor viciilor, tronul nelegiuirii. Pentru clericul însetat de ştiinţă şi dezbateri, pentru creştinul amator de biserici şi slujbe, este Ierusalimul. Orăşeanul este cel mai adesea un imigrat recent, un ţăran de ieri. Are nevoie să treacă prin ucenicia oraşului, să-i reuşească aculturaţia. Rareori se întîmplă ca aerul oraşului să-l facă pe om liber, aşa cum susţine proverbul german, însă îi oferă un întreg ansamblu de privilegii. Locuinţa este o problemă greu de rezolvat, implicînd deseori coabi­tarea. Dincolo de spaţiul casei, există un alt spaţiu, bine delimitat, cel închis de ziduri. Orăşeanul este un om închis între ziduri. Oraşul înseamnă agitaţie, iar unora, ca milanezului Bonvicino de la Riva, în secolul al XlII-lea, le declanşează un lirism al numărului: el numără, uluit, toate elementele, toate minunile oraşului. Oraşul înseamnă şi îngrămădeală. Este în primul rînd centru economic. Inima lui este piaţa. Orăşeanul se învaţă cu dependenţa de piaţă. Populaţia urbană este un ansamblu de celule restrînse, de nuclee familiale cu densitate scăzută. Orăşeanul se învaţă cu fragilitatea familială.

El se învaţă mai ales cu diversitatea şi schimbarea. în oraş trăiesc oameni înalţi, mijlocii şi mici, slabi şi graşi', de vază şi din popor. în oraş, banul e rege. Mentalitatea dominantă este cea negustorească, a profitului. Dacă în mediul seniorial păcatul prin excelenţă este

1. Două studii exemplare pentru Franţa Evului Mediu tîrziu, Bernard Gue'ne'e, Tribunaux et Gens dejustice dans le bailliage de Senlis ă la fin du Moyen Age (v. 1360 - v. 1550), Paris, 1963; Franţoise Autrand, Naissance d'un grand corps de Vttat, Ies gens du parlement de Paris, 1:45-l454, Publi-cations de la Sorbonne, Paris, 1981.

20

OMUL MEDIEVAL

orgoliul, superbia, viciu feudal, aici este avariţia, cupiditatea, viciu burghez. Aici omul află care este valoarea muncii şi a timpului şi, în special, se obişnuieşte cu schimbările perpetue: mişcarea neînce­tată a preţurilor, modificările continue de stări şi de condiţie. în oraş, omul depinde în mod constant de mişcările roţii norocului, înălţată în permanenţă şi învîrtindu-se fără întrerupere. Şi tot în oraş se înmulţesc „cazurile de conştiinţă". Şi trebuie luate întruna măsuri de protecţie împotriva violenţei, fiindcă „oraşul îndeamnă la crimă". Orăşeanului i se oferă spectacolul violenţelor civice: ţintuiri la stîlpul infamiei, biciuiri, execuţii ale condamnaţilor.

în oraş, omul se află înainte de toate între vecini şi prieteni. Orăşeanul este prins în viaţa de cartier, în lotul de case, în stradă. Locurile de întrunire sînt aici numeroase: circiuma, cimitirul, piaţeta, iar pentru orăşeancă, fîntîna, cuptorul, spălătoria. Orăşeanul este atras şi de parohie. Trăieşte într-o „intimitate extinsă".

Cîteodată însă, vecinătatea îl apasă. Şi atunci, din fericire, îi rămîne circulaţia în oraş, altundeva-ul urban, apropiat.

Orăşeanul este şi membrul uneia sau mai multor confrerii, pacifi­catoare, protectoare, ce îmblînzesc, uşurează mai cu seamă moartea. Lui i se adresează în mod specific apostolatul eficace al ordinelor mendicante, care îi iau în grijă conştiinţa şi mîntuirea, ameste-cîndu-se uneori cu prea multă indiscreţie în casa, în afacerile sale, în forul lui interior.

Dar, în general, orăşeanul beneficiază de toate resursele de integrare în care abundă oraşul.

Orăşeanul se poate bucura din plin de a fi un „cetăţean cere­monial". Profită de rafinamentul urban numit după 1350 urbanitate sau civilitate, căci există „o artă de a trăi proprie lumii urbane". Dacă este înstărit, se poate deda numeroaselor plăceri alimentare, se poate manifesta din plin ca omul carnivor care este omul Evului Mediu. Dacă nu rezistă dorinţelor trupeşti, prostituţia, din ce în ce mai tolerată, îi permite să şi le satisfacă. Dacă reuşeşte în viaţă, nu-i este ruşine, căci la oraş munca este preţuită şi, dacă este atacată cămătăria, bogăţia „bună" este lăudată. Dar oraşul este şi dur, pentru muncitorul supus asprimii nemiloase a „dătătorilor de lucru". Orăşea­nul le poate asigura copiilor săi viitorul graţie frecventării şcolilor. Iar pentru toţi orăşenii, oraşul este şcoala gestului, a uzanţelor. El dă măsură, ordine, curtoazie. Aici totul este mai bine rînduit decît în alte locuri, şi în primul rînd timpul, pe care îl impune încetul cu încetul orologiul mecanic. Orăşeanul participă ca spectator sau actor la alaiuri civice şi serbări vesele, la procesiuni, la „triumfuri citadine". Pentru bolnav şi sărac, există spitalele. Pentru omul sănătos, există rîsul şi contestarea din carnavaluri şi charivaris¹. Pentru orăşeanul

1. Zgomot discordant, însoţit de strigăte şi huiduieli, produs cu obiecte de uz casnic, noaptea, în faţa casei unei văduve sau a unei femei în vîrstă care se căsătorea (n.t.).

OMUL MEDIEVAL 21

medieval, cel mai adesea oraşul este o sărbătoare. Acesta este profilul poate prea optimist al orăşeanului medieval după Jacques Rossiaud. Dar, cu excepţia cîtorva medii monastice, este adevărat că ideologia medievală este „pro-urbană".

Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri s-a ocupat de tipul poate cel mai dificil din această galerie de portrete solidare unele cu celelalte. Căci, în Evul Mediu, intelectualul nu există. Nu găsim un cuvînt pentru el. Totuşi, există un tip definit drept persoana care munceşte „cu vorba şi cu mintea" şi nu „cu mîinile". Poate avea diferite nume: magister (magistru, maestru), doctor (savant, învăţat), philosophus (filosof), litteratus (literat) mai cu seamă, care ştie latina. Este un cleric şi se bucură de privilegiile aferente acestei stări cu atît mai mult cu cît, dacă nu trece de ordinele minore, profită de avantajele condiţiei de cleric fără a-şi asuma şi sarcinile specifice. Este un om de şcoală, de şcoală urbană. Aşadar, din secolul al XH-lea în secolul al XlII-lea, el trece - de la şcoala catedrală în declin şi de la şcoala urbană fără privilegii — la universităţi. Universitatea este o corporaţie, iar universitarul, un om de meserie. îndepărtînd obstaco­lul ideologic al ştiinţei gratuite - pentru că e dar de la Dumnezeu -, el este plătit de studenţii săi, sau de oraş, sau de Biserică printr-un venit fix.

Este un om al cărţilor (pe care nu-i place să le împrumute) şi al cuvîntului, insistînd asupra a ceea ce îl diferenţiază, îl îndepărtează de lucrătorul manual şi îl înalţă mai presus de el. Este într-adevăr un „profesor".

în această lume a intelectualilor, figurile excepţionale sînt — îndrăznesc să spun - o regulă. Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri aminteşte cîteva dintre cele mai celebre: sfîntul Anselm, Abelard, Arnaldo da Brescia, marii magistri universitari din secolul al XlII-lea, în special Roger Bacon şi problemele ştiinţei medievale, iar apoi intrarea noului Aristotel.

Viaţa intelectualului nu este întotdeauna uşoară. Venirea maeş­trilor cerşetori la universitatea din Paris declanşează o criză gravă: ei introduc noutăţi intelectuale şi, de aceea, sînt foarte apreciaţi de studenţi, dar, ca membri ai unui ordin religios, refuză să se implice în jocul corporativ şi, de exemplu, să facă grevă. Introducerea ideilor lui Averroes, filosoful arab, produce o gravă criză ideologică. Pot fi admise, cu Averroes, doctrina dublului adevăr, existenţa unor adevă­ruri ştiinţifice contrare adevărului religios? în 1270 şi 1277, cîrja prea puţin luminatului episcop de Paris, Etienne Tempier, se abate asupra intelectualilor parizieni. Un adevărat index de propoziţii condamnate de papă este proclamat, circulă şi este impus. Maestrul Siger de Brabant, suspectat de averroism, este întemniţat.

Apare aici o întrebare. Dante a fost oare un intelectual? Ca şi mine, Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri înclină să spună că da, fiindcă în orice caz, în parte el a fost astfel: nu ocupa un post

22 OMUL MEDIEVAL

oficial, s-a înscris într-o corporaţie - cea a medicilor şi spiţerilor, e drept - şi, în sfîrşit, a făcut politică. Căci la trecerea din secolul alXIII-lea în secolul al XlV-lea, noul angajament al intelectualului medieval este acela de a face politică, ceea ce înseamnă a alege între papă şi împărat. Cum aceşti clerici nu sînt prea mulţumiţi de Biserică, îl aleg pe împărat şi atacă puterea pămîntească a papei: este cazul lui Ockham şi al lui Marsilio de Padova.

în orice caz, Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri subliniază trei caracteristici ale intelectualului din Evul Mediu central. Este un internaţional, care călătoreşte adesea de la o şcoală, de la o univer­sitate la alta, graţie cunoaşterii latinei. Este un celibatar, aşa că nu-l încurcă îndatoririle conjugale şi familiale, cum afirma deja Heloise faţă de Abelard. în sfîrşit, este un om al „autorităţilor", al textelor imperative, începînd cu Biblia, însă nu le este supus orbeşte, ci ştie să le contrazică, să le critice şi să le combine cu „cercetarea raţională" sau chiar s-o prefere pe aceasta din urmă.

Intelectualul urban a trebuit să scape de acuzaţia că vinde ştiinţa, „care nu-i aparţine decît lui Dumnezeu"; negustorul, încă şi mai legat de oraş, a trebuit să respingă acuzaţia că vinde timpul, care îi aparţine şi el „numai lui Dumnezeu".

Situaţia negustorului este mai ambiguă decît cea a intelectualului. Vechea suspiciune pe care o trezeşte încă din Antichitate şi care se intensifică o dată cu creştinismul (Isus i-a alungat pe negustorii din templu) îl urmăreşte, chiar dacă în plan economic, social şi ideologic statutul său se îmbunătăţeşte. De la începutul marelui avînt al Occidentului, utilitatea negustorului este recunoscută, de pildă de către anglo-saxonul Aelfric în al său Colloquium din primii ani ai secolului al Xl-lea. Nu numai că aduce servicii comunităţii, dar este recunoscut faptul că îşi asumă riscuri, după cum subliniază Speculum regale norvegian de la începutul secolului al Xl-lea. Dar negustorul rămîne un paria. Fraţii cerşetori lucrează întru justificarea lui şi cheamă purgatoriul în ajutorul lui, însă dominicanul Toma d'Aquino este ambiguu în ceea ce-l priveşte: „Comerţul are în sine ceva ruşinos", scrie acest spirit deschis. între negustor şi cămătar graniţa este incertă. Dacă negustorul este rege în multe oraşe italiene („Genovez, deci negustor", spune un proverb), în afara Italiei, negustorul italian, lombardul, nu este văzut cu ochi buni, iar în toată creştinătatea imaginea jidovului detestat se răsfrînge asupra imaginii negustorului. Un poem anonim englezesc de la începutul secolului al XlV-lea ilustrează bine ceea ce desparte etica nouă şi neacceptată a „econo­mului" de cea tradiţional lăudată a „cheltuitorului" sau „risipitorului". Negustorul este călăuzit de noua etică a muncii şi a proprietăţii. Naşterii el îi opune talentul. Este un selfmade man. Şi pînă la urmă, există chiar sfinţi negustori, cum era sfîntul Omobono din Cremona,. la sfîrşitul secolului al XH-lea. Om instruit, negustorul ajută la răspîndirea limbilor vulgare. Cel mai vechi text cunoscut în italiană este un fragment dintr-un registru de socoteli al unui negustor din

OMUL MEDIEVAL

23

Siena, din anul 1211. Negustorul este un pionier al învăţării limbilor străine, al perfecţionării măsurilor, al manevrării monedelor. Este un om al scrisului: au fost găsite 150.000 de scrisori de afaceri în arhivele negustorului Francesco di Marco Datini din Prato. Negustorul contribuie la afirmarea individului şi a persoanei; la componentele fundamentale ale persoanei, sufletul şi trupul, el adaugă cele două noutăţi, vocaţia şi timpul devenit obiect de apropriere individuală.