Articolul lunii: Istoria ca viitor
Yüklə 284,69 Kb.
|
|
Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 55 (cincizeci şi cinci) Mai 2016 www.romclub.wordpress.com 
 
1 Mai 2016 Cristos a Înviat! 
Învierea lui Iisus (Bramantino 1490) Articolul lunii: Istoria ca viitor – de Ana Blandiana Revista 22 din 2016-03-26 Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor. Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe. Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi - initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie - m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori. Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile - care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte - ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească - pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”. Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii '60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani. Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand. Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi. Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor. Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului. Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului.„Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent. Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele. Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem. Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care l- a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului. Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei. O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor. O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi.. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se. În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol. Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă. “Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel. Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană. 
„Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima. Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică. Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă.Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.
1 aprilie 2016, Ziarul Adevărul În limba scrisă, punctuaţia contribuie la precizarea înţelesului enunţurilor. Considerată o ramură a lingvisticii, unii spun a gramaticii, punctuaţia este, deopotrivă, o disciplină normativă, dar şi o artă. Deprinderea punctuaţiei este o cerinţă anevoioasă şi doar un număr redus de persoane poate afirma că domină, în chip indubitabil, punctuaţia unei limbi. Citesc cu tristeţe şi, uneori, cu lehamite texte administrative sau jurnalistice cotidiene şi constat că acestea sunt tot mai şubrede (şi) din acest punct de vedere. Ar trebui ca mulţi ani de acum încolo, poate decade, niciun text să nu mai fie publicat în România fără avizul unui expert în ortografie şi punctuaţie dacă dorim să încheiem tranziţia spre diletantism, să restaurăm limba cultă şi să dăm un rost major şcolii. Revenind, punctuaţia stabileşte relaţiile dintre sintaxă şi idei (semantică), fie că avem în vedere propoziţia, fie că ne preocupă fraza sau paragraful. Pe de altă parte, prin semnele folosite, punctuaţia face posibil citirea corectă (chiar şi în gând), marcând intonaţia , ritmul şi pauzele. Istoric vorbind, punctuaţia limbii române datorează enorm celei franceze, dar şi şcolii lingvistice româneşti. Pentru cei interesaţi, cea mai la îndemână sursă academică o găsim azi pe pagina DEXonline, fiind o preluare, din păcate incompletă, din DOOM, 2002 (https://dexonline.ro/articole). Şi tot sub aspectul influenţelor, sistemul anglo-saxon, copiat adesea fără discernământ, a debilitat neînchipuit de mult nu doar lexicul, ci şi ortografia şi punctuaţia limbii noastre. Dacă mai adăugăm şi deficitara formare şcolară, debilitatea culturală şi chiar principială, precum şi absenţa modelelor, putem conchide că daunele sunt multe şi aproape imposibil de îndreptat fără o schimbare radicală de poziţii. Grupajul de articole pe care îl dedic de acum înainte punctuaţiei va abandona, pe cât posibil, limbajul sintacticii pentru simplul motiv că publicul larg nu îl stăpâneşte. Vom încerca, aşadar, să spunem esenţialul în cel mai simplu limbaj cu putinţă.
Ca semn diacritic (care însoţeşte litera), punctul se întrebuinţează la scrierea literelor mici „i” şi „j”. De aici şi expresia „a pune punctul pe i” care înseamnă „a atrage atenţia asupra ceea ce este esenţial într-o discuţie, a spune ceea ce trebuia spus, a trage o concluzie”. Ca semn ortografic, punctul este folosit în abrevieri, aşa cum am arătat în articolul de săptămâna trecută. Punctul de abreviere poate fi folosit şi în scrierea numerelor naturale începând cu 1 000 (de exemplu, 1.234.567). De asemenea, poate fi folosit la scrierea datei (15.01.1850), a numerelor de telefon etc. Punctul este, tradiţional, un semn de punctuaţie, de vreme ce de la el îşi trage numele această ramură a lingvisticii (fr. ponctuation < ponctuer + -ation; cf. forma înv. punctuation, 1522, şi lat. punctum). Vechii greci foloseau la începuturi scrierea continuă. Când, în secolele al III-lea şi al II-lea î.H. a apărut primul sistem de punctuaţie, acesta era format din trei puncte puse deasupra, la mijloc şi în partea de jos a rândului, în funcţie de lungimea pauzei. Cel de sus era punctul forte. Din aceste trei puncte au derivat, mai târziu, punctul, punctul şi virgula şi virgula actuale, toate fiind semne de pauză. *
Scriitorii moderni evită, de obicei, frazele lungi, baroce, datorită schimbărilor petrecute mai ales în sistemul lecturii (centrarea pe naraţiune şi dialog; nevoie de citire dintr-o privire a frazei pe diverse suporturi; mimarea oralităţii, a realismului; dorinţa de a putea controla receptarea, răbdarea cititorului, gradul acestuia de rezistenţă la fraze mai elaborate etc.) * Putem afirma că punctul marchează trei tipuri de pauză: pauza dintre propoziţii sau fraze care formează totuşi un bloc discursiv. Să ne imaginăm cadrul unui film şi insistenţa camerei asupra unui peisaj, personaj etc. A doilea tip este pauza de paragraf sau alineat, când se schimbă cadrul sau relatarea îşi schimbă direcţia. Este acel: „punct şi de la capăt”. În sfârşit, punctul care marchează finalul textului (dacă ultimul enunţ nu cere un alt semn) prin care scriitorul îşi încheie opera. Constat însă cu îngrijorarea, mai ales în publicistică, că autorii contemporani confundă fraza cu paragraful, altfel spus, toate frazele aduc, cred ei, idei noi. Oare aşa să fie sau, mai degrabă, nu mai ştim să construim un paragraf? * Tot de punct se leagă şi linia punctată care este folosită ca semn pentru a marca o lacună în text sau o suprimare voită. În exemplul de mai jos, am tăiat intenţionat un paragraf pentru a ilustra acest semn: Nu se pune punct după titlul unei lucrări (literare, muzicale, ştiinţifice), al unui capitol etc. NOTĂ: Dacă titlul are şi subtitlu, atunci se pune punct după titlu în referinţe bibliografice: Costache NEGRUZZI, Negru pe alb. Scrisori la un prieten… Memorii: Amintiri despre Nichita Stănescu – de Ştefan Agopian Luni, 31 martie, (n.n.: anul 2008) Nichita ar fi implinit 75 de ani. Chiar daca in tinerete trasese mata de coada, atunci cand l-am cunoscut, la 44 de ani, adica in 1977, Nichita era un om cu bani. Castiga peste 10.000 de lei pe luna. Ca sa va dati seama ce insemnau pe vremea aia 10.000 de lei, va pot spune ca eu aveam o leafa de 1.436 de lei, iar Cristina, sotia mea, de vreo 2.000 de lei. Impreuna castigam o treime din venitul lui Nichita. E drept, el era considerat cel mai mare poet roman in viata, in timp ce eu nu publicasem decat o povestire in revista Luceafarul. Avea mai multe surse de venit. Un salariu la Romania literara, unde fusese redactor-sef adjunct si apoi publicist comentator. Desi nu trecea pe-acolo cu anii (nu era singurul in situatia asta, stati linistiti), lua vreo 5.000 de lei. Colaborarile ii aduceau alte cateva mii de lei. Eram intr-o zi la el cand la usa a sunat un domn bine imbracat, care a fost poftit foarte ceremonios inauntru. Mi l-a prezentat si mie: „Uite, bre Ago, dansu’ e Olimpian Ungherea!”. Si catre musafir: „Colonel?”. Acesta a aprobat. Si iar catre mine: „Locotenent-colonel, redactorul-sef al revistei Pentru Patrie”. Stiam ce-i aia Pentru Patrie, era revista Ministerului de Interne, de fapt a Securitatii. Nichita i-a turnat o vodca, apoi, brusc inveselit, a zis: „Auzi, domnule, am vazut multe la viata mea, da’ pana acum n-am crezut ca pe cineva poate sa-l cheme un-Gherea. Cum adica? Un Gherea, doi Gherea si Olimpian pe deasupra. Pai, olimpian era numai Maiorescu, Gherea era carciumar, ploiestean de-al meu prin adoptie, cu carciuma in gara”. Omu’ s-a jurat ca asa il cheama, da’ Nichita nu l-a crezut. „Bine, bre, da’ ce treaba ai cu mine? Nu cred c-ai venit sa ma arestezi, ca esti si dumneata scriitor (tipul publicase cateva romane politiste) si scriitorii nu aresteaza scriitori. Scriitorii aresteaza cuvinte…”. Pana la urma, s-au lamurit. „Omul nostru din Havana” dorea poezii de-ale lui Nichita, cam pentru doua pagini de revista. Nichita l-a privit atent, si-a luat un aer serios, cu toate ca se distra copios, si a zis: „Va dau, bre, ca Securitatea ne apara de dusmani, da’ vreau cinci mii pe ele”. Olimpianul nostru (pe care l-am vazut recent la TV, in calitate de specialist in francmasonerie) s-a uitat catre telefon. Nichita si-l pusese de curand si era foarte mandru de asta. „Vorbeste, bre, vorbeste, ca noi nu ascultam”, a zis Nichita. Si Olimpian a vorbit. Pe urma am baut, am trancanit, in timp ce Nichita a ales vreo douazeci de poezii proaspete, din cele dictate cu o seara inainte, si i le-a dat. Dupa vreo jumatate de ora, a sunat cineva la usa si Olimpian s-a ridicat. S-a dus la usa si s-a intors cu un plic pe care i l-a dat lui Nichita. Dupa ce-am mai baut o vreme, a plecat. Nichita l-a condus si cand s-a intors a zis: „Vezi, bre, ca-i buna si Securitatea la ceva? Hai sa le sunam pe fete (pe Fuzi, sotia mea, si pe Delia, iubita lui de atunci) si sa ne bucuram ca exista Securitatea!”. Din pacate, nu reusea intotdeauna sa-si vanda atat de bine „marfa”. Scriam saptamana trecuta despre veniturile lui Nichita, care nu erau mici (aproximativ 10.000 de lei pe luna), dar erau scriitori care castigau de trei-patru ori cat Nichita. Un exemplu este Eugen Barbu, care ajunsese sa fie invidiat chiar de Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor. Pe de alta parte, marele poet traia modest intr-un apartament de doua camere in Piata Amzei, nu avea resedinta la munte, precum multi colegi scriitori, nu avea masina, televizor si-a cumparat cu vreo doi ani inainte sa moara si cam tot atunci si-a pus telefon. Avea un singur costum de haine, pe care si-l cumparase in 1975, cu ocazia Premiului Herder. Si totusi cum isi cheltuia Nichita banii? Cheltuia mult pe bautura, ii placea sa faca cinste si casa ii era mai tot timpul plina de musafiri. Aduceau si ei de baut, nimic de zis, dar grosul il suporta Nichita. Apoi, cheltuia enorm pe monede, noua lui pasiune. Numismatii negustori profitau de faptul ca Nichita nu se uita la bani atunci cand ii placea vreo moneda – asta era, de altfel, unicul criteriu dupa care cumpara – si-l pacaleau. Ii vindeau falsuri, imitatii, cateodata destul de reusite, dupa monede antice celebre si, cand il certam ca arunca cu banii aiurea, zambea si zicea: „Lasa, bre, ce daca sint falsuri, nu vezi ce frumoase sint?”. Pana la urma, dupa ce se plictisea de ele, i le daruia poetului Gheorghe Tomozei, caruia ii zicea „Printul Tom”, ca sa mai atenueze faptul ca prietenul lui era copil din flori. Asa se face ca „Printul” nostru, un barbat frumos care rupea inimile doamnelor mai slabe de inger, a ajuns sa aiba cea mai mare colectie de monede false din Romania. Adevarul e ca Nichita avea o adevarata slabiciune pentru Tomozei, iar acesta, e drept ca nu foarte des, profita de prietenia cu Nichita. Intr-o seara, Nichita m-a sunat si m-a rugat sa trec pe la el ca sa-mi arate o achizitie absolut uluitoare. Uluitoarea achizitie era o statueta de bronz patinat de vreo 20 de centimetri care reprezenta o balerina facand o pirueta si pe care, numai cu multa ingaduinta, o puteai considera apartinand curentului Art Nouveau. Avea si soacra-mea una la fel. „Ce zici, bre?”, m-a intrebat Nichita, cu o figura fericita. N-am apucat sa-i raspund, ca a continuat: „A fost dezgropata la Histria si cu chiu, cu vai am reusit s-o cumpar!”. Daduse 15.000 de lei pe ea si i-o vanduse Tomozei impreuna cu povestea cu Histria si cu arta romana tarzie. I-am explicat ce si cum si l-am rugat sa ceara banii inapoi, ca-i dau eu una la fel, pe gratis. „Lasa, bre, a zis el, ca Tom avea nevoie de bani ca sa plateasca un chiuretaj, nu pot sa-i cer banii inapoi, c-am patit-o si eu de cateva ori si stiu cum este.” Cum spuneam, Nichita era un risipitor, dar în acelaşi timp era foarte atent la banii lui. M-a invitat într-o zi la restaurantul Uniunii Scriitorilor, în care eu n-aveam dreptul să intru, nefiind încă scriitor, şi acolo un tînăr poet s-a luminat la faţă cînd m-a văzut. M-a luat deoparte şi m-a rugat să-i împrumut o sută de lei, că n-are bani să plătească. I-am zis că n-am bani la mine, că sînt invitatul lui Nichita, dar că am să-l rog pe acesta să-l împrumute. M-am întors la masă şi i-am spus lui Nichita ce şi cum. Nu era o situaţie neobişnuită ca un scriitor să se apuce de băut fără să aibă un ban în buzunar. Întotdeauna se găsea cîte un coleg care avea în ziua aia bani şi care fusese şi el, nu de puţine ori, în situaţia respectivă. Nichita m-a ascultat, după care a zis: „Mai dă-l, bre, în moaşe-sa, că i-am dat pînă acum trei sute de lei şi n-am văzut nimic înapoi!”. Era ceva neobişnuit la Nichita, dar n-am insistat, mai ales că pe poetul tînăr şi promiţător nu-l ştiam foarte bine şi Nichita avea diverse antipatii pe care şi le reprima destul de conştiincios, dar din cînd în cînd ele răbufneau. Nu-l putea suferi, de exemplu, pe Marin Preda. Motivul, cel puţin aşa susţinea Nichita, era că, la o beţie la Mogoşoaia, Preda se luase de originea lui rusă, sfătuindu-l s-o lase mai moale cu românismul. Habar n-am dacă-i adevărat, cert e că Nichita aproape îl ura pe Preda. Am pus, aşadar, întîmplarea pe seama unei antipatii care, sigur, juca şi ea un rol. Peste vreo lună-două aveam să aflu că lucrurile sînt mai complicate. După ce i-a plecat iubita, Rodica, în Franţa, Nichita îşi făcuse obiceiul ca din cînd în cînd să doarmă la noi. Eram vecini, venea la o trăncăneală care se lungea şi pînă la urmă se culca la noi. După o astfel de întîmplare şi-a uitat la noi un carneţel cu coperte de vinilin. Mai curioasă, ca orice femeie, Cristina, nevastă-mea, s-a uitat în el. Era împărţit în două: în prima parte erau notate sumele de bani pe care poetul le datora unor diverse persoane, în special negustori de monede; în partea a doua erau zeci de nume, majoritatea ale unor scriitori, cărora Nichita le dăduse bani. Cînd i-am dat carneţelul înapoi, Cristina a rîs de el, dar el şi-a luat o mină serioasă şi a spus: „Lasă, bre, Fuzi, că nu strică nimănui să ştie cît de porci sînt oamenii!”. Nu ştiu cum era înainte, dar atunci cînd l-am cunoscut eu, în primăvara lui ’77, în casa lui Nichita era un du-te-vino mai rău ca în Gara de Nord. Veneau tineri poeţi de prin toate colţurile ţării, încărcaţi cu damigene şi cu de-ale gurii. Veneau vechi prieteni, iar unii, precum poetul Grigore Hagiu, nu mai plecau cu zilele sau chiar cu săptămînile. Nichita, care toată tinereţea stătuse pe unde apucase, nu crîcnea, ba chiar aş putea spune că se lăsa înveselit de situaţie. Dintre numismaţi, se distingea doctorul Ion Donoiu, specialist în acupunctură şi în monedele antice, despre care făcea tot felul de comunicări la Societatea de Numismatică. Mai era inginerul Matache, zis Bobiţă, soţul prozatoarei Maria-Luiza Cristescu, un numismat de duminică. Era director general la Uzina de Mecanică Fină, uzină care producea tot felul de chestii, de la ceasuri la arme. Tot la numismaţi ar trebui trecut şi un anume Bedivan, poreclit Motanul, un negustor fără mamă şi fără tată, dar care se îndrăgostise de Nichita, care îl îmbăta la Lido şi apoi rîdea de el că nu ştie să bea (ceea ce era adevărat). Veneau artişti plastici, cum ar fi pictorul Mihai Bandac, despre care toată lumea zicea că ar fi securist, dar lui Nichita nu-i păsa şi se distra foarte bine cu glumele lui cam din topor. Mai venea şi Constantin Chiriţă, tăticu’ Cireşarilor, despre care chiar Nichita zicea că ar fi general de Securitate, ceea ce mi se pare o exagerare. Ceva-ceva era el, fiindcă Nichita nu-i ieşea din cuvînt şi, la sfatul lui, a scris volumele Un pămînt numit România şi Roşu vertical, volume care, în afară de titlu, n-au nimic compromiţător în ele. Tot Chiriţă (aşa susţinea Nichita) l-a sfătuit s-o lase mai moale cu Suedia şi să nu se ducă în vizită la Stockholm deoarece, dacă ia Premiul Nobel, lu’ tovarăşu’ (Ceauşescu) nu i-ar cădea tocmai bine. Dar cred că şi asta era una din frumoasele invenţii pe care Nichita le debita din cînd în cînd. Cum scriam săptămîna trecută, în vara lui ’77, femeile roiau în jurul lui Nichita, el le cucerea la repezeală şi cam la asta se reducea totul. Într-o zi, a apărut însă o fetică gata îndrăgostită, a declarat cu nonşalanţă chestia asta şi l-a privit pe poet aşteptînd senină reacţia acestuia. Nichita s-a gîndit ce s-a gîndit şi a spus: „Stai, bre, cuminte, că pînă la urmă o să-ţi treacă”. Fetişcana, care nu era deloc o fetişcană (avea vreo douăzeci de ani şi era studentă la matematică), era nu numai îndrăgostită, ci şi perseverentă. Apărea de două-trei ori pe săptămînă, îşi declara dragostea neţărmurită pentru marele poet şi aştepta spăsită ca bărbatul vieţii ei să ajungă la sentimente mai bune. Nu era o frumuseţe, precum Loreta, ţiganca-evreică, secretara lui Nichita, dar era tînără şi, cum spuneam, foarte perseverentă. Nichita ne explicase că e fata unor buni prieteni, că o ştie de cînd era în scutece şi că nu-i trezeşte decît sentimente părinteşti. Cu astfel de sentimente în suflet, într-o bună zi, Nichita s-a uitat în ochii ei şi a spus foarte serios: „Mă, fato, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Eşti minunată, dar mie nu-mi plac decît femeile păroase”. „Cum adică păroase?”, a întrebat fetica. „Păi, îmi plac alea care au păr pe braţe”, a zis Nichita la fel de serios. „Aha!”, a zis ea şi şi-a privit braţele acoperite cu un puf fin. N-a mai apărut vreo două luni, dar atunci cînd a apărut strălucea toată, s-a uitat la Nichita şi şi-a dezvelit braţul stîng. „Poftim, a zis, acum sînt păroasă!” Şi într-adevăr, era destul de păroasă. „Cum ai reuşit?”, a întrebat Nichita. „Păi, m-am ras în fiecare zi şi… poftim, sînt păroasă!” Nichita a zîmbit şi a spus: „Am glumit, mă, fato. Adevărul e că urăsc femeile păroase”. Fetişcana a început să plîngă şi, printre suspine, a spus: „Să ştii că nu te mai iubesc deloc”. Nichita a mîngîiat-o pe cap şi i-a spus: „Vezi, ştiam eu că pînă la urmă o să-ţi treacă”. Crăciunul din ’77 l-am făcut la socrii mei, care aveau o casă mare pe Calea Plevnei. Pe Nichita îl mai chema şi Hristea (avea, pe linia tatălui, ceva sînge de aromân în el), pe socru-meu, care era machedon curat, îl chema chiar Hristea şi mai era Cristina, nevastă-mea, poreclită de Nichita Fuzi. Un bun prilej de petrecere de ziua naşterii Domnului. Cu ocazia aia am aflat că pe Nichita îl mai chema şi Hristea, mi-a arătat buletinul ca să mă convingă, deoarece aveam o figură destul de neîncrezătoare. După ce i-am văzut buletinul, mi-a zis: „Prima oară am semnat Hristea N. Stănescu. Mi se publicase rezolvarea unei probleme în Gazeta matematică şi eram mai mîndru decît atunci, nu mai ştiu la ce vîrstă, cînd trecusem de la pantaloni scurţi la lungi. Îmi tot repetam «Hristea N. Stănescu, Hristea N. Stănescu» şi nu-mi mai încăpeam în piele de orgoliu. M-a calmat profesorul meu de matematică. A citit rezolvarea, m-a felicitat, după care s-a încruntat văzînd semnătura. «Mă, Nichita, a spus, ce dracu’ de semnătură e asta?» «Aşa mă cheamă!», am spus eu. «Pe dracu’, a spus el, semnătura asta seamănă cu un nume de soldat mort în primul război mondial.» A fost ca un duş rece, n-aveam nimic împotrivă să fiu soldat, dar în nici un caz nu-mi doream să fiu un soldat mort în primul război mondial. De atunci mă feresc să spun că mă cheamă şi Hristea”. Aveam deci doi Hristea şi o Cristină, se anunţa un Crăciun grozav. Casa era mare, băutură şi mîncare din belşug, musafiri pe cinste: Sorin Dumitrescu cu Ţăndica, Tomozei cu o actriţă de mîna a doua, dar în vogă pe vremea aia, poetul Valeriu Pantazi, proaspăt divorţat, care n-avea pe nimeni, şi Nichita care visa la o viitoare doamnă. Cristina, ca să încurce lucrurile, s-a gîndit că n-ar fi rău să o invite şi pe Liliana R., colegă de facultate la Psihologie şi de serviciu, o blondă micuţă, cu ochii de un albastru-gri metalic, o tipă dată dracului şi plină de hormoni futăcioşi. Avea în ea sînge de ardeleancă, de unguroaică şi de armeancă. Lui Nichita nu-i plăceau blondele, dar cum a văzut-o, i-a căzut cu tronc şi au plecat împreună după petrecere. După aia spunea: „Bre, vine o vreme cînd orice bărbat are nevoie de un psiholog la purtător”. Au stat aproape doi ani împreună. Liliana R., pe care Nichita o poreclise Delia, era o femeie hotărîtă să facă ordine în viaţa poetului. Întîi şi întîi, fiind iarnă şi Nichita cam dezbrăcat, i-a croşetat un pulover din lînă groasă, gri. La cererea poetului, l-a făcut mai larg şi Nichita îl purta foarte mîndru. Motivul mîndriei era faptul că nu i se mai vedea burta cînd îl purta. Într-o seară, cînd m-am dus în vizită la ei, mîndreţea de pulover era tăiat în patru. Se certaseră şi, la nervi, Liliana tăiase puloverul. Nichita se lamenta: „Uite, bre, Ago, ce-a făcut nebuna cu puloverul meu!”. Liliana nu s-a lăsat: „Era pe dracu’ al tău, Nichita. Eu am cumpărat lîna, eu l-am împletit, iar tu eşti un porc!”. Pînă la urmă s-au împăcat şi puloverul a fost reconstituit. Oricît de aprigă o fi fost Liliana, tot n-a reuşit să-l facă să bea mai puţin, dar a început să-i gătească şi, pentru Nichita, care mînca pe apucate, asta era foarte important. În iarna şi primăvara lui ’78, Nichita a definitivat viitoarea carte, pe care o numea deja Epica magna. (Preluat din Ştefan Agopian, Amintiri din scriitorie. Academia Caţavencu 6 sugust – 24 decembrie 2008).
În relaţia cu băuturile alcoolice, câţiva preşedinţi americani au fost duşmani înverşunaţi ai plăcerilor bachice, mulţi au încercat plăcerea oferită de alcool şi alţii au fost, aşa cum zicea străbunica mea, oameni cărora Dumnezeu le-a dat darul beţiei. Brian Adams a publicat în anul 2015 cartea Petrece ca un preşedinte: poveşti despre beţii, desfrânare şi buclucuri. (Workman Publishing Co), în care povesteşte tot felul de păţanii prezidenţiale legate de chefuire şi băutură. După el, George Washington bea patru pahare de vin de Madera în fiecare după amiază, iar John Adams golea o carafă de cidru tare la fiecare mic dejun. Despre Franklin Pierce, cei din jur spuneau că he fought many bottles (joc de cuvinte, cu înlocuirea cuvântului battles –bătălii, cu bottles- sticle). Adams spune că Harry Truman obişnuia să tragă o duşcă de whiskey Old Grand Dad (de 50 de grade) în fiecare dimineaţă, spunând că asta te ajută să porneşti motorul. Cei mai tari băutori dintre preşedinţi au fost în număr de 11, ne spune Sam Greenspan (News Poltics) şi lista lor este: John Adams, Martin van Buren, Franklin Pierce, James Buchanan (creditat că dădea gata două sticle de coniac sau alt alcool în fiecare seară), Ulysses Grant , Cheste Arthur, Grover Cleveland, William Howard Taft, Franklin Delano Roosevelt (în timpul preşidenţiei sale a fost anulată prohibiţia alcoolului în USA), John F. Kennedy (ca orice irlandez) şi George W Bush (a băut puternic înainte de a deveni preşedinte şi chiar a fost arestat odată pentru conducere auto sub influenţa alcoolului. Este meritul nevestei sale, Laura, de a-l transforma într-un abstinent exemplar). O poveste interesantă este aceea despre Lyndon Johnson, care ştia să se bucure de o băutură, dar care trişa la dineurile oficiale şi la meetingurile politice, când primea de la personalul instruit dinainte pahar după pahar de whiskey diluat, în timp ce îndemna pe ceilalţi să bea cât mai mult. (MSM) O istorie a scrisului (4) – Materiale / partea a doua – de Theophyle
Tablita de ceara Tablita de ceara a fost probabil una dintre cele mai vechi si cele mai folosite ustensile de scris din istoria omenirii. Extrem de putine societati nu s-au folosit de aceast ustensila extrem de utila. Timp de 40 de secole tablita de ceara a folosit ca un material auxiliar pentru a inscriptiona date provizorii, care dupa folosirea lor erau inscriptionate pe un material mai scump, insa mai durabil (pergament, papirus sau hartie). Primele tablite de ceara au fost descoperite in Orientul Mijlociu datand din timpul lui Saragon din Akkad (sec XXIV i. Hr), bineinteles fara posibilitatea de a descifra inscriptionarea lor si ultimele folosite dateaza din secolul al XIX-lea in Franta (1860- piata de peste din Rouen). Ceara folosita era produsa din ceara naturala (de albine), uneori amestecata cu seu sau clei animal si cu pigment colorant (majoritatea tablitelor au fost lasate in culoarea originala a amestecului amintit) de obicei de culoare inchisa. Din cunostintele noastre arheologice stim ca aceste tablite rezistau si la temperaturi de 65 grade Ceslius. Inscriptionarea se facea cu ajutorul unei daltiţe numite Stylus. Numele tablitei de ceara era in Latina, tabula. De aici expresia “tabula rasa“, adica tablita stearsa – un nou inceput.
In evul mediu, majoritatea inscriptionarilor administrative, calcule sau educatia scolastica s-au facut cu ajutorul acestor tablite. Tablitele erau de fapt de la 2, 4 , sau 6 suprafete de lemn cu ceara in formate si marimi diferite legate intre ele, cu sau fara coperti. S-au gasit coperti extrem de elegante din fildes, argint sau chiar aur. Hârtia În jurul anului 200 î.Hr. hârtia are folosită deja în China, pe atunci confecţionată din cârpe de mătase. Demnitarul chinez Tsai Lun (48-118) a inventat hârtia în varianta ei mai modernă, materialele de bază fiind cânepa, ţesătura şi bumbacul amestecate cu apă, transformată în pastă şi întinsă pe o foaie, mai tarziu au fost schimbate desurile textile cu miezul arborelui de dud, din care se obtinea aceasi pasta printr-un procedeu simplificat. Un document indică precis că hârtia, a fost descoperită în anul 98, însă procedeul de fabricare a fost ţinut secret până secolul al VIII-lea, când Samarkandul care era un centru însemnat de producere a hârtiei a cazut in mainile musulmanilor. 
Hârtia a ajuns în Bagdad în 793, în Siria şi Egipt în cca. 900 şi în Africa de Nord puţin după aceea. În Europa hârtia a ajuns târziu, abia prin anii 1100 iar prima fabrică de hârtie din Europa este deschisă în 1150 la Xàtiva in Valencia, Spania Islamica. Mai târziu au apărut fabrici şi în Franţa, Germania, Anglia. Din nefericire, bigotismul catolic din Europa medievala a intarziat folosirea masiva a hartiei in Europa. In 1221 d.Hr. Imparatul Frederick al II-lea cel mai puternic om din Europa acelor vremuri, declara ca tote documentele scrise pe hartie sunt nerecunoscute si nu pot fi validate. Paralel cu aceste mizerii ale Europei occidentale, in China era folosita hartia igienica produsa din paie de orez incepand cu secolul al VI-lea (Needham, Volume 4, p. 123) si banii de hartie numite Jiaozi (bacnote) au inceput sa fie folositi in mod curent din secolul al X-lea. 
Desi au fost construit fabrici de productie a hârtiei pe tot cuprinsul Europei, marea majoritate a cantitatii de hartiei ajungea inEuropa din Imperiul Otoman pana la sfarsitul secolului al XVII-lea. Pe teritoriul Tarilor Romanesti, primul act oficial scris pe hârtie este dat de Mircea cel Bătrân Mănăstirii Tismana în anul 1406, iar în România primele fabrici s-au construit în 1539 la Sibiu şi în 1546 la Braşov. Rubrica gastronomică: Drob de Paşti în America 
Cei care trăiesc în Statele Unite, au talent la gătit şi sunt adesea dornici să prepare mâncăruri româno-balcanice, încearcă unele dificultăţi legate de procurarea ingredientelor. Este imposibil să găseşti în comerţul american usturoi verde, leuştean proaspăt sau vişine. Pentru primele două nu avem altă soluţie decât să le cultivăm în grădiniţele noastre, iar vişinele eu le culeg acum în fiecare an din cei doi vişini plantaţi de mine acum şaisprezece ani şi care au intrat pe rod abia în al optulea. Când vine Paştele, din cele trei feluri obligatorii, pasca, ouăle roşii şi drobul, ne descurcăm uşor cu primele două, dar suntem siliţi să facem varianta americană a drobului, fiindcă avem două probleme: una de înveliş, alta de conţinut. Chiar dacă găsim carne de miel tânăr, deobicei la prăvăliile cu specific de Middle-East, este imposibil să găseşti organe de miel şi prapore. Cum spune un prieten al meu: mai uşor faci rost de droguri decât de ficat şi plămân de miel, ca să nu mai vorbim de prapore. Pentru conţinut luăm ficat de viţel şi de pui, le fierbem şi apoi le tăiem mărunt, ca şi şase ouă fierte, ceapă verde, usturoi verde (dacă ne-a crescut), salată, ţelină verde şi le amestecăm cu patru ouă crude, sare şi piper. Dacă nu putem face aluatul noi înşine, găsim aluat franţuzesc îngheţat, sau foi de plăcintă Filo. Învelim conţinutul în aluat ca în fotografiile de mai sus, ungem faţa de sus cu unt topit şi coacem drobul la cuptor, cu foc potrivit, până se colorează galben-brun deschis pe suprafaţă. (MSM)
„Am înlocuit neamul bun cu neamul prost“ „Resetarea“ societăţii în care trăim nu este posibilă pentru că pur şi simplu nu există resursele umane pentru a o realiza. Marea problemă a României contemporane este golirea demografică. Catastrofa noastră este una biologică, ceea ce produce cumplite efecte politice. Aşteptând această resetare, demonstrăm că suntem o comunitate care aşteaptă minuni din nimic. Pare o constatare cinică, dar e o tristă realitate: România nu are oameni, nu are fondul genetic pentru a fi altceva decât ceea ce este acum. De trei ori România a fost secătuită de cele mai bune resurse umane ale sale. Oameni de calitate, bărbaţi curajoşi şi femei inteligente, cetăţeni bine educaţi şi intelectuali formaţi de-a lungul câtorva generaţii au fost ucişi sau au fugit din acestă ţară. Am asistat nepăsători la decimarea biologică a celor mai buni dintre noi. Naţiunile şi popoarele nu sunt un sac fără fund, bazinul lor genetic nu regenerează la nesfârşit. În teoria politică există o ştiinţă numită demografie politică, specializată în studierea efectelor transformărilor care au loc la nivelul structurii populaţiei asupra societăţii în ansamblul ei. Funcţionarea unor sisteme politice sau disfuncţionalitatea socială nu pot fi înţelese fără studierea dinamicii populaţionale. În întreaga lume asistăm la nişte transformări demografice fără precedent, iar dezechilibrele demografice au fost mereu o sursă pentru marile conflicte globale sau regionale. Am scris pe blogul Adevărul despre impactul dezechilibrelor demografice între bărbaţi şi femei, precum şi despre consecinţele asupra democraţiilor contemporane.
Aş vrea să atrag atenţia asupra efectelor negative ale acestei schimbări demografice pentru istoria recentă a naţiunii noastre şi asupra modului cum arată instituţiile publice şi private de la noi. Pretutindeni vedem surogate de profesionişti publici, fantoşe de politicieni, profesori contrafăcuţi, medici incompetenţi. Peste tot întâlnim o lipsă cumplită de profesionalism şi ne ciocnim de zidul competenţelor false. De unde provin aceste defecte congenitale, extinse la nivel naţional? Din epuizarea demografică! Prima golire demografică s-a produs la începtul secolui trecut şi a fost o consecinţă nefastă a celor două războaie mondiale. În urma conflagraţiilor mondiale, România a pierdut, cumulat, aproape 10% din populaţie, mai ales de sex masculin. Conform estimărilor, în urma primului conflict global am pierdut peste 600.000 de oameni (civili şi militari), iar în cel de-Al Doilea Război Mondial au murit peste 500.000 de oameni (civili şi militari). La pierderile cumulate trebuie să adăugăm şi victimele Holocaustului şi pe cele ale pogromurilor rasiale, ceea ce înseamnă cel puţin încă 1,2 milioane de oameni. Catastrofa demografică a continat şi în România stalinistă. Urmând modelul sovietic, statul român a demarat un proces de epurare demografică pe criterii de clasă, orientându-se mai ales împotriva elitelor sociale şi intelectuale. Astfel, conform evaluărilor din Raportul Tismăneanu, se pare că ar fi vorba de 350 de mii de victime – deşi alţi cercetători susţin că între 1948 şi 1989 au fost ucise 1,2 milioane de persoane (direct sau indirect). Oricum încă 10% din cetăţenii statului român au fost eliminaţi, şi nu vorbim doar despre elita politică. A fost distrusă o întreagă pătură medie, inteligentă şi valoroasă: săteni bogaţi, preoţimea educată, precum şi o mare parte a intelectualităţii urbane (medici, avocaţi, jurnalişti). Evreii şi etnicii germani La aceste victime politice se adaugă cumplita dispariţie a unor etnii întregi, care are consecinţe grave pe ansamblu. Pierderea irecuperabilă a cel puţin două etnii foarte importante pentru structura socială a statului român modern, evreii şi etnicii germani, este incomensurabilă. În aceeaşi perioadă au plecat din România aproape jumătate de milion de evrei (conform statisticilor din 1947 erau peste 400 de mii de evrei în statul român), dar distrugerea este şi mai mare, dacă ţinem cont că în 1930 România Mare număra peste 750 de mii de etnici evrei, în timp ce astăzi mai există doar 6.000 de persoane care se declară de această etnie. Evreimea românească a avut un rol de urbanizare, de racordare la valorile cosmopolite şi de stimulare a vieţii artistice, culturale şi economice. Să nu uităm nici că Nicolae Ceauşescu a primit jumătate de miliard de mărci pentru alţi aproape 200 de mii de etnici germani, pe care i-a vândut ca pe nişte bunuri de export. Numai că, tot conform recensământului din 1930, ştim faptul că România avea peste 745 de mii de etnici germani. Astăzi mai sunt puţin peste 60.000. România a mai pierdut aproximativ 10% dintre cetăţeni, dintre care mulţi reprezentau o elită socială, modele publice de comportament. Faptul că, la două decenii după exodul acestei minorităţi, un etnic german a fost ales preşedintele României ne arată ce contribuţie puteau să aibă un milion de germani în dezvoltarea naţiunii române. Exodul după 1989 A treia şi cea mai mare golire demografică a avut loc după 1989. Deşi statisticile nu sunt concludente, pentru că mulţi români şi-au luat lumea în cap, pur şi simplu au plecat fără să se mai uite în urmă şi fără să oficializeze această plecare, se estimează că undeva între 2,5 şi 3 milioane de concetăţeni au emigrat în ultimii 25 de ani. Numai în 2007 au plecat voluntar aproape o jumătate de milion de români. Şi nu au plecat infractorii, leneşii sau ignarii. Au plecat tinerii de până în 35 de ani, oameni educaţi şi bine pregătiţi profesional, bărbaţi şi femei curajoşi şi cu iniţiativă, care aveau un profil psihologic de învingători, indivizi gata să muncească, dispuşi să facă eforturi remarcabile de adaptare la o nouă societate. Iarăşi, ce aveam mai bun din punct de vedere demografic. Cine a luat locul acestor oameni, pentru că, de fiecare dată, după fiecare golire demografică, locurile goale au fost umplute de cineva. Din păcate în locul unor oameni cinstiţi şi educaţi, instituţiile româneşti au fost populate cu hoţi şi şarlatani. În locul unor intelectuali de calitate am fost obligaţi să punem analfabeţi şnapani, în locul unor oameni capabili să dialogheze civilizat, am adus făpturi care urlă şi creaturi care înjură şi scuipă, în locul eleganţei am aşezat potlogăria şi mojicia. În politică e şi mai rău – aşa cum a reieşit din dialogurile publicate în media dintre diverşii „reprezentanţi ai poporului”, are au un limbaj elevant în care f... şi p... sunt expresii cotidiene.
Ghiolbanii şi primitivii i-au înlocuit pe oamenii inteligenţi şi serioşi, urmând vechea filosofie mioritică: nimeni nu este de neînlocuit. Nu e de mirare că am ajuns o societate întoarsă cu fundul în sus. Fotbaliştii au ajuns cercetători ştiinţifici, miliţienii au ajuns profesori de democraţie, turnătorii au devenit instructori de etică şi morală, iar nulităţile s-au transformat în modele de comportament. Incompetenţa a devenit la noi o formă de calificare. Cu cât te pricepi mai puţin la un lucru, cu atât ai şanse mai mari să fii pus într-o funcţie care să-ţi permită să administrezi acel domeniu. Impostura academică pe care o vedem expusă zilnic, cu diverşi „academicieni” apăruţi pe genunchii unor generali, făcuţi pe genunchii unor pseudo-universitari, la rândul lor făcuţi la apelul de seară al Securităţii este doar vârful de aisberg. Cu cât coborâm mai jos în infrastructura demografică a ţării în care trăim vedem pretutindeni dezastrul. Din păcate, el se produce de mai bine de o sută de ani, de un secol şi mai bine asistăm cum se instalează domnia neamului prost – mai ales din punct de vedere moral, nu doar organizaţional sau administrativ. Golirea etnică a dus şi la atingerea limitelor morale şi etice. Pentru că mârlănia şi primitivismului comportamentelor nu se schimbă peste noapte. Mahalagioacele gureşe şi piţipoancele cu genţi de firmă nu pot lua locul doamnelor. Sculeri-matriţeri vulgari nu pot înlocui şefi de stat la nivel secund. Sindicalişti nerozi şi neciopliţi nu pot lua locul unor socialişti cu simţul umanismului. Lipsa de decenţă şi eleganţă în comportamentele publice nu pot fi predate sau învăţate din manuale de „bune maniere”. Obrăznicia şi tupeul „maxim”, care au substituit buna-cuviinţă şi gestul de politeţe, se învaţă de acasă, nu mai poţi dobândi deprinderi civilizate la doctorat. Când aruncarea cu rahat în stânga şi în dreapta este noul sport naţional, în timp ce schimbul civilizat de idei şi opinii sunt tratate cu dispreţ, când ridicarea poalelor în cap în public a luat locul amiciţiei private, când vulgaritatea şi nesimţirea sunt acum înlocuitoarele bunei-creşteri, nu mai e nimic de făcut. Pseudointelectualitatea compusă dintr-o clică nepotistă s-a instaurat definitiv şi confortabil în fotoliile lăsate libere de oamenii de calitate, diverşi mitocani iau drept libertate de exprimare sudalmele, şi orice semianalfabet care crede că vorbirea este egală cu inteligenţa îşi dă cu părerea despre cum ar trebui să arate lumea. Farsorii dansează goi pe scena publică, mimând societatea civilă, iar mass-media este plină de ipochimeni care nu cunosc regulile de gramatică elementara, şi nimic nu-i împiedică să debiteze aberaţii incredibile. Iar neamul prost continuă să se perpetueze. Acolo, în rădăcina ADN-ului nostru, reformele şi resetarea sistemului nu mai înseamnă nimic. Poetul lunii: Dimitrie Stelaru
Dimitrie Stelaru portret de Ion Vlad (1953) Yüklə 284,69 Kb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
România