Copertele reprezintă trei reproduceri după Giuseppe Arcimboldo

§58 •

Satisfacerea, fericirea, cum îi spun oamenii, nu este la propriu şi

în esenţa ei nimic altceva decât negativ, în ea nu exista nimic pozitiv.
Nu există satisfacţie care să vină la noi din proprie iniţiativă; trebuie
ca ea să fie satisfacerea unei dorinţe. Dorinţa, într-adevăr, lipsa, este
condiţia preliminară a oricărei plăceri. Or, odată cu satisfacerea
dorinţa încetează şi prin urmare şi plăcerea. Deci satisfacţia,
mulţumirea nu pot fi decât o eliberare de o durere, de o nevoie, sub
acest nume nu trebuie. într-adevăr, să înţelegem numai suferinţa
efectivă, vizjbilă, ci orice fel de dorinţă care, prin inoportunitatea sa,
ne tulbură liniştea şi chiar acel plictis care ucide, care face din
existenţa noastră o povară.

Este greu să obţinem, să cucerim un bun oarecare; nu există

obiect care să nu fie despărţit de noi de dificultăţi, de eforturi Iară
sfârşit: în drumul nostru, la fiecare pas, răsar obstacole. Şi o dată
cucerirea realizată, obiectul atins, ce am câştigat? Nimic, desigur,
decât că ne-am eliberat de vreo suferinţă, de vreo dorinţă, şi am
revenit la starea în care ne aflam înainte de apariţia acestei dorinţe. -
Pentru noi faptul imediat este numai nevoia, adică durerea. Pentru
satisfacere şi plăcere, nu le putem cunoaşte decât indirect; trebuie să
facem apel la amintirea suferinţei, a lipsei trecute, pe care ele le-au
alungat, lată de ce bunurile, avantajele care sunt în prezent în posesia
noastră nu le cunoaştem cu adevărat, nu le apreciem; ni se pare că aşa
trebuie să fie; şi într-adevăr, întreaga fericire pe care ne-o procură
acestea este că îndepărtează de noi anumite suferinţe. Trebuie să le
pierdem pentru-a le aprecia valoarea; lipsa, privaţiunea, durerea,
acesta este lucrul pozitiv şi care ni se oferă fără intermediar, Acesta
este şi motivul care ne face atât de plăcută amintirea necazurilor
învinse de noi: nevoie, boală, privaţiune etc.; acesta este, într-adevăr,
singurul mijloc de a ne bucura de bunurile prezentului. Nu putem
nega nici faptul că, gândind astfel, ca un egoist (egoismul, de fapt,
este forma însăşi a voinţei de a trăi), gustam o satisfacţie, o plăcere de
acelaşi gen la vederea sau la descrierea durerilor altuia; Lucreţiu a
spus acest lucru în versuri frumoase, şi foarte clar, la începutul celei
de a doua cărţi:

•343

Arrliur Scliopenhaucr

Suave, mari niagno, lurhantibus aequora ventis,
E Ierra tnagtium alterius spectare lahorem:
,\'on quia vexări quemquam est jucimda voluptos;
Sec/, quihus ipse walis careas, quia cernere suave esl.'

Totuşi, vom vedea mai târziu, acest fel de bucurie, acest mod de

a-şi face simţit sieşi propria bunăstare, este foarte apropiat de
principiul însuşi al răutăţii active.

Orice fericire este negativă, tară nimic pozitiv; ca urmare, nici o

satisfacţie, nici o mulţumire nu pot fi de durată; în fond ele nu sunt
decât încetarea unei dureri sau a unei lipse şi, pentru a le înlocui pe
acestea din urmă, ceea ce va veni va 11 în mod inevitabil o suferinţă
nouă sau o apatie, o aşteptare fără obiect, plictisul. O urmă a acestui
adevăr o găsim în acea fidelă oglindă a lumii, a vieţii şi a esenţei lor.
adică în artă, mai ales în poezie. Un poem epic sau dramatic nu poale
avea decât un subiect: o dispută, o acţiune, o luptă a căror miză este
fericirea; dar despre fericirea însăşi, despre fericirea împlinită nu ne
spune niciodată nimic. Prin mii de greutăţi, prin mii de pericole,
poemul îşi conduce eroii spre ţintă; de-abia au atins-o, şi gala, cortina!
Şi ce i-ar mai rămâne de tăcut decât să arate că scopul însuşi, atât de
luminos, şi în care eroul credea că va găsi fericirea, era o pură
înşelătorie; că după ce l-a atins el nu se simte mai bine decât înainte.
Având în vedere că nu poate exista fericire adevărată şi durabilă,
fericirea nu poate fi pentru artă un obiect. La drept vorbind, scopul
propriu idilei este tocmai descrierea acestei fericiri imposibile: dar
nici idila însăşi, oricine îşi dă seama, nu este un gen care să dureze,
întotdeauna, sub pana poetului, ea devine sau epopee, o foarte mică
epopee, cu mici dureri, cu mici plăceri, în mod obişnuit; sau se
îndreaptă spre poezia descriptivă; atunci ea descrie frumuseţea naturii
şi se reduce la acel mod de cunoaştere pură, liberă de orice voinţă,
care. la drept vorbind, este singura fericire adevărată, nemaifiind o
fericire precedată de suferinţă şi de nevoie, atrăgând după sine
regretul, durerea, vidul sufletesc, dezgustul, ci singura care poale
umple, dacă nu viaţa întreagă, cel puţin câteva clipe de viaţă. - Şi ceea!)
ce vedem în poezie vom regăsi şi în muzică; melodia ne oferă un felj

De reriim natura. I . 1-4. .,l/lste plăcut când muicii este puternică, ciindl
vântul îi agilă valurile, să asişti de pe ţărm la eforturile marinarilor: nu numai că
suferinţa allora este pentru noi o adevărată bucurie: dar să vezi de la adăpost câte _;
Mileniile sunt. iată ce este plăcut", (n.t.)

344

Lumea ca voinţă >/ reprezentare

de poveste foarte intimă a voinţei ajunse la conştientizarea misterelor

vieţii, a dorinţei, a suferinţei şi a bucuriei, a fluxului şi refluxului
inimii omeneşti; .şi noi ne recunoaştem aici. Melodia este o
desprindere prin care părăsim tonicul şi. prin mii de ocolişuri
fermecătoare, ajungem la o disonanţă dureroasă, pentru a regăsi în
cele din urmă tonicul, ce vorbeşte despre satisfacţie şi despre
calmarea voinţei; dar după ea, nu mai avem ce face, şi dacă am
menţine-o puţin mai mult timp, am ajunge la monotonia însăşi.
obositoare, insignifiantă şi care traduce plictisul.

Aşadar, după cum se vede destul de bine diii toate aceste

explicaţii, nici o satisfacţie posibilă nu poate dura, nu există nici o
fericire pozitivă; motivul acestui fapt poate fi înţeles prin ceea ce a
fost spus la sfârşitul Cărţii a doua; voinţa - viaţa omului, ca orice
fenomen, nu este decât o manifestare a ei - se reduce la o acţiune tară
ţel, fără scop. Acest caracter de infinitate se regăseşte în toate
punctele acestui univers în care ea se exprimă; începând de la formele
cele mai generale ale realităţii vizibile, spaţiul şi timpul tară margini,
şi până la cea mai desăvârşită dintre manifestările sale. viaţa.
activitatea umană. - Putem concepe, în teorie, trei forme extreme ale
vieţii umane, iar aceste forme sunt cele trei elemente din care, în
practică, este compusă orice viaţă. Mai întâi, voinţa energică, viaţa
marilor pasiuni (Radjak-Guna). Ea se manifestă în personajele istorice
de mare caracter; ea îşi are reprezentarea în epopee şi îtvdramă; dar se
poate arăta şi pe scene mai puţin întinse; căci, în acest caz, ceea ce
face măreţia obiectelor nu sunt dimensiunile lor relative în afara
noastră, ci puterea lor de a menţiona. In ai doilea rând este
cunoaşterea pură, contemplaţia Ideilor, privilegiu rezervat inteligenţei
eliberate de sub imperiul voinţei; aceasta este viaţa geniului
(Satva-Guna). In sfârşit, apatia profundă a voinţei şi a inteligenţei în
slujba voinţei,, aşteptarea fără obiect, plictisul în care viaţa pare să
încremenească (Tama-Guana). Viaţa individului este departe de a se
menţine în una dintre aceste extreme; arareori ea le atinge şi cel mai
adesea ea nu face decât să înainteze cu paşi nesiguri, ezitanţi, spre una
sau alta dintre direcţii, redusă la dorinţe meschine care tind spre
obiecte nesemnificative, cu retrageri permanente, care o fac să scape
de plictis. - Ne vine greu să credem cât de insiginifiantă, cât de lipsită
de sens, în ochii privitorului străin, cât de stupidă şi lipsită de
judecată, în chiar ochii actorului, este existenţa pe care o duce
majoritatea oamenilor; o aşteptare fără rost, suferinţe stupide, un mers
ezitant de-a lungul celor patrii etape ale vieţii, până la acel capăt care

345

«

Art/mr Schopenhauer

este moartea, însoţite de un şir de idei comune. Aceştia sunt oamenii:
nişte ceasuri; odată întors, merge fără să ştie de ce; cu fiecare
zămislire, cu fiecare naştere, ceasul vieţii umane este întors, pentru
a-şi relua mica sa ritornelă, deja repetată de o infinitate de ori, frază
cu frază, măsură cu măsură, cu variaţiuni nesemnificative. - Un
individ, o faţă umană, o viaţă umană, toate acestea nu sunt decât un
vis foarte scurt al spiritului infinit care însufleţeşte natura, al acestei
îndărătnice voinţe de a trăi, o imagine trecătoare mai mult, pe care ea
o schiţează în joacă pe pânza sa fără sfârşit, spaţiul şi timpul, lăsând-o
să se manifeste în răstimpul unui moment - moment care, faţă de
aceste două imensităţi, este un zero - apoi ştergând-o pentru a face
astfel loc altora. Totuşi, şi aceasta este ceea ce apare în viaţă pentru a
ne da de gândit, fiecare dintre aceste schiţe care durează o clipă,
fiecare dintre aceste butade se plătesc; voinţa de a trăi în întreaga ei
dezlănţuire, suferinde fără număr, fără măsură, apoi la capătul unui
deznodământ mult timp temut, inevitabil în fine, acest lucru dureros,
moartea, acesta este preţul. Şi iată de ce simpla vedere a unui cadavru
ne face să devenim brusc atât de serioşi.

Viaţa fiecăruia dintre noi, dacă o cuprindem în ansamblul ei

dintr-o singură privire, dacă nu luăm în consideraţie decât laturile ei
marcante, este o adevărată tragedie; dar atunci când trebuie, pas cu
pas, să o analizăm în amănunt, ea capătă aspectul unei comedii.
Fiecare zi aduce noi greutăţi, noi griji; fiecare clipă, o nouă
înşelătorie; fiecare săptămână, noi dorinţe, noi temeri; flecare oră, noi
descurajări, căci hazardul este aici, mereu la pândă pentru a face ceva
rău; toate acestea nu sunt decât veritabile scene comice. Dar dorinţele
niciodată îndeplinite, eforturile făcute mereu în zadar, speranţele
spulberate de un destin necruţător, dezamăgirile crude care formează
viaţa întreagă, suferinţa mereu crescândă şi, la capătul tuturor
acestora, moartea, iată destule elemente pentru a face o tragedie.
Parcă fatalitatea ar vrea, în existenţa noastră, să completeze tortura cu
deriziunea; ea pune în viaţa noastră toate durerile tragediei; însă,
•pentru a nu ne lăsa măcar demnitatea personajului tragic, ea ne
reduce, în amănuntele vieţii, la rolul de bufon.

Totuşi, oricât de grăbite ar fi grijile, mari şi mici, să umple viaţa,

să ne ţină cu sufletul la gură, în continuă mişcare, ele nu pot
nicidecum să ascundă neputinţa vieţii de a umple un suflet şi nici
vidul şi platitudinea existenţei, precum nu reuşesc nici să alunge
plictiseala, care pândeşte în permanenţă chiar şi cel mai mic loc gol
lăsat de grijă. De aici provine faptul că omul, când nu are încă destule

346

Lumea ca voinţă şi reprezentare

griji, tristeţi şi ocupaţii pe care i Ie dă lumea reală, îşi face din mii de

superstiţii diverse o lume imaginară, potriveşte astfel lucrurile încât
această lume să-i dea nenumărate suferinţe şi să-i absoarbă toate
forţele, in cursul celui mai mic răgaz pe care i-l lasă realitatea; căci el
nu şl ie să se bucure de accsl răgaz. Este ceea ce se întâmplă în mod
firesc popoarelor a căror viaţă este uşoară, graţie unei clime şi unui
sol favorabile, cum a fost cazul mai întâi cu hinduşii, apoi cu grecii,
cu romanii şi, printre cele moderne, cu italienii, cu spaniolii etc. -
Omul îşi face, după asemănarea sa, demoni, zei, sfinţi; apoi trebuie să
le ofere neîncetat sacrificii, rugăciuni, podoabe pentru templele lor,
promisiuni. îndeplinirea promisiunilor, pelerinaje, omagii, podoabe
pentru statuile lor şi altele. Această activitate a fiinţelor respective se
amestecă în permanenţă cu viaţa reală, o eclipsează chiar; fiecare
eveniment devine un efect al acţiunii acestor fiinţe; relaţiile pe care le
întreţinem cu ele ocupă o jumătate a vieţii, nutreşte în noi speranţa şi,
prin iluzia pe care o suscită, ni se pare uneori mai interesant decât
relaţiile cu persoanele reale. Acestea sunt efectul şi simptomul unei
nevoi reale a omului, nevoia de ajutor şi de sprijin, nevoia de ocupaţie
pentru a scurta timpul; fără îndoială că adesea rezultatul este total
opus primei dintre aceste nevoi, deoarece, în fiecare împrejurare
supărătoare sau periculoasă, trebuie să consumăm timp şi forţe care ar
11 trebuit folosite in altă parte, în rugăciuni şi ofrande; dar el este cu
atât mai favorabil celeilalte nevoi, graţie acestei relaţii fantastice cu o
lume visată; în aceasta constă avantajul obţinut de pe urma acestor
superstiţii, şi nu este deloc de dispreţuit.

Acum în sfârşit, datorită tuturor acestor studii ale ordinii celei mai

generale, datorită efortului nostru de a schiţa viaţa umană în liniile
sale elementare, trebuie să fi ajuns, în măsura în care ne putem
convinge a priori, la convingerea că, prin natura ei, viaţa nu îngăduie
nici o fericire adevărată, că ea este în întregime o suferinţă cu aspecte
diverse, o stare de nefericire radicală; am putea da mai multă'viaţă şi
formă acesteia, recurgând" la experienţa, la a posteriori, coborând la
cazurile particulare, pentru a avea în faţa ochilor imagini, pentru a ne
descrie în exemple nefericirea noastră fără nume, pentru a invoca
faptele şi istoria, unde avem voie, de asemenea, să aruncăm o pţivire
şi să căutăm explicaţii. Dar în acest caz ar fi un capitol fără sfârşit şi
care ne-ar face să coborâm de la generalităţi, de pe acest pisc care este
poziţia proprie filosofului. în plus, un asemenea tablou ar fi luat cu
uşurinţă drept o simplă declamaţie despre tristul nostru destin, aşa
cum se face adesea; el ar fi acuzat de părtinire, pe motiv că toate

347

Arthur Schopenhauer

tuşele picturii sunt fapte particulare. Dimpotrivă, noi scăpăm cu

siguranţă de acest reproş şi de această bănuială, datorită modului

neutru, filosofic de a descoperi prin raţiuni cu totul generale şi a priori

rădăcinile adânci prin care durerea este legată de esenţa însăşi a vieţii,

ceea ce o face să fie inevitabilă. Dar dacă se doreşte o verificare a

priori, aceasta este uşor de obţinut. Este suficient să fi ieşit din visele

de tinereţe, să se ţină seama de experienţă, de a sa şi de aceea a

celorlalţi, să ii învăţat să te cunoşti mai bine, prin viaţă, prin istoria

timpului trecut şi cea a prezentului, prin citirea marilor poeţi şi să nu

ai judecata paralizată de prejudecăţi prea rigide, pentru a rezuma

lucrurile, astfel: lumea omenească este ţinutul hazardului şi al erorii,

care conduc totul fără îndurare, lucrurile mari, ca şi cele mici; lângă

ele, cu biciul în mână, merg prostia şi răutatea; de aceea vedem că

orice lucru bun întâmpină mari greutăţi pentru a ieşi la lumină, că

nimic din ce este nobil şi înţelept nu reuşeşte decât rareori să se

manifeste, să se realizeze sau să se facă cunoscut; că dimpotrivă ceea

ce este inept şi absurd în materie de gândire, platitudinea, lipsa de

gust în mat ■ de artă, răul şi perfidia în materie de comportament,

domină. ii înlăturate decât din când în când. In orice

iprej lentul este redus la starea de excepţie, de caz izolat,

nil ioanele de alte cazuri; şi dacă uneori reuşeşte să se

reveleze . ■ operă de durată, mai târziu, când această operă a

supravieţuit inchiunei contemporanilor, ea rămâne solitară, ca o

piatră căzuta din cer, care este păstrată undeva, ca un fragment

desprins dintr-o lume supusă unei ordini diferite de a noastră. - Iar în

ce priveşte viaţa individului, orice biografie este o patografie; căci a

trăi, în general, însemna a suporta până la capăt o serie de mari şi mici

necazuri; fiecare, de altfel, şi le ascunde cât poate mai bine pe ale

sale, ştiind bine că lăsându-le să se vadă el ar provoca rareori simpatie

sau milă, dar aproape întotdeauna satisfacţie; nu suntem oare

mulţumiţi gândindu-ne la relele de care suntem feriţi? Dar în fond,

s-ar putea să nu găsim vreun om care, ajuns la capătul vieţii sale, în

acelaşi timp raţional şi sincer, să dorească să o ia de Ia început şi să

nu prefere mult mai mult un neant absolut. In fond şi pe scurt, ce

conţine atât de celebrul monolog al lui Hamlet? Iată ce: situaţia

noastră este atât de nefericită încât o non-existenţă absolută ar fi mult

mai preferabilă. Dacă sinuciderea ne-ar asigura neantul, dacă

într-adevăr ne-ar fi propus alternativa „de a fi sau a nu fi", atunci da,

ar trebui să alegem non-existenţa, şi acesta ar fi un deznodământ pe

potriva tuturor dorinţelor noastre (a consummation devoutly to be

348

Lumea ca voinţă şi reprezentare

wish'd). Numai că ceva din noi ne spune că nu este aşa, că sinuciderea
nu rezolvă nimic, moartea nefiind o dispariţie absolută. - Acelaşi este
şi sensul vorbelor Părintelui istoriei¹, vorbe care nu au fost niciodată
dezminţite : „Nu există om căruia să nu i se fi întâmplat, nu o dată, să
nu mai dorească să ajungă ziua de mâine'". Aşa încât această scurtime
a vieţii, de care ne plângem atât, este tot ce are viaţa mai bun. *

Dacă fiecăruia dintre noi ni s-ar pune în faţa ochilor durerile,

suferinţele oribile la care ne expune viaţa, am fi cuprinşi de groază;
luaţi-I pe cel mai vajnic optimist, plimbaţi-1 prin spitale, prin
leprozerii, prin cabinetele în care chirurgii fac martiri; prin închisori,
prin camerele de tortură, prin hangarele cu sclavi; pe câmpurile de
luptă şi la locurile de execuţie; deschideţi-i toate cotloanele întunecate
unde se ascunde mizeria, departe de privirile curioşilor indiferenţi;
pentru a încheia, puneţi-l să arunce o privire în închisoarea lui
Ugolino, în Turnul formei şi atunci va vedea ce este de fapt această
cea mai bună dintre lumile posibile a sa. Şi, de altfel, de unde şi-a luat
Dante elementele Infernului său dacă nu din chiar lumea reală? Totuşi
el a făcut un Infern foarte prezentabil. Dar când a fost vorba să facă
un Cer, să descrie bucuriile acestuia, atunci dificultatea a fost
insurmontabilă; lumea noastră nu-i oferea nici un fel de material. El
nu a avut deci decât o singură cale; în loc să ne vorbească despre
fericirea Raiului, ne repetă lecţiile pe care le-a primit de la înaintaşii
săi, de la Beatrice a sa, de la diverşii sfinţi. Acest lucru arată în
suficientă măsură ce este lumea noastră. Poate că viaţa este la^fel ca
stofele de proastă calitate; tot ce are o strălucire falsă este bun; tot ce
este într-o stare jalnică este ascuns; tot ceea ce poate face efect, ce
poate sări în ochi, este scos la vedere, şi cu cât suntem mai departe de
a poseda adevărata mulţumire, cu atât mai mult vrem să părem, în faţa
celuilalt, un om fericit. Da, nebunia noastră merge până la a ne stabili
drept scop suprem al acţiunilor noastre părerea altuia despre noi; şi
totuşi zădărnicia unui astfel de rezultat este destul de cunoscută;
aproape toate limbile o spun; cuvântul lor pentru a spune vanitate,
vanitas, înseamnă vid, neant. - De altfel, în pofida tuturor acestor
miniciuni, suferinţele pot creşte, şi faptul este cotidian, până la a ne
face să dorim cu pasiune acel lucru, cel mai de temut de obicei, care
este moartea. Atunci când destinul vrea să arate tot ce poate, el îi
închide nefericitului până şi această ieşire şi, aruncându-1 în mâinile
unor duşmani furioşi, îl ţine acolo într-un atroce şi îndelungat
martiriu, fără putinţă de scăpare. Sărmanul torturat nu are decât să-şi

Herodot. VII, 46

349

Artluir Schopenhauer

cheme acum zeii în ajutor! Tot rămâne pradă destinului său; iar

destinul nu cruţă pe nimeni. Ei bine, această situaţie a omului pierdut
fără nici o speranţă de scăpare este chiar imaginea neputinţei noastre
de a alunga departe de noi voinţa, persoana noastră nefiind decât
realizarea ei obiectivă. - Dacă o forţă străină este incapabilă să
schimbe această voinţă sau să o suprime, ea nu este mai puţin
incapabilă să o elibereze de suferinţele sale; suferinţele sale ţin de
esenţa vieţii, iar viaţa este manifestarea voinţei. întotdeauna, în
această problemă capitală, ca în toate celelalte, omul se vede redus la
el însuşi. In zadar îşi fabrica el zei, pentru a-i ruga, pentru a lua de la
ei bunuri pe care numai forţa voinţei sale i le poate dobândi. Vechiul
Testament a făcut din lume şi din om opera unui Dumnezeu; dar Noul
Testament a recunoscut că mântuirea şi eliberarea lumii cufundată
astăzi în nefericire trebuie să vină din chiar această lume; de aceea a
trebuit să facă din acest Dumnezeu un om. Voinţa omului este deci şi
rămâne, pentru el, lucrul de care depinde totul. Dacă saniasisii',
martirii, sfinţii de orice confesiune,şi cu orice nume au suportat de
bunăvoie, din toată inima martiriul lor, aceasta s-a datorat faptului că
la ei voinţa de a trăi s-a suprimat ea însăşi; numai în acest caz lenta
distrugere a aparenţei îmbrăcate de această voinţă le putea părea bine
venită. Dar să nu anticipăm asupra continuării expunerii mele. - De
altfel, nu pot să-mi ascund părerea despre acest aspect; optimismul,
când nu este o simplă vorbărie lipsită de sens, cum se întâmplă la
acele capete comune în care nu locuiesc decât cuvinte, este mai rău
decât un mod de gândire absurd; este o opinie realmente impia², o
batjocură odioasă faţă de durerile de nespus ale omenirii. - Insă nu
trebuie să tragem concluzia că credinţa creştină este favorabilă
optimismului; dimpotrivă, în Evanghelii lumea şi răul sunt
considerate aproape sinonime.³

§60

Am terminat cu cele două analize pe care trebuia să le intercalăm
în expunerea noastră: aceea a libertăţii care aparţine voinţei în sine şi
a necesităţii proprii fenomenelor sale; şi aceea a sorţii care o aştepta
pe această voinţă în lumea în care ea se reflecta şi de care ea trebuie
să ia cunoştinţă pentru a se pronunţa asupra faptului dacă se va afirma

Pustnici indieni (n.t.)

In această privinţă, a se vedea capitolul XLVI din Suplimente.

Nelegiuit, ticălos, din lat impius, a, um; în germ.: vuchlose (n.t.)

350

Lumea ca voinţă şi reprezentare

sau se va nega. Acum putem analiza această afirmare şi această

negare, căci până acum nu am vorbit despre ele decât pentru a da o
idee generală; trebuie să le lămurim pe deplin şi de aceea să expunem
modurile de viaţă prin care se exprimă şi una, şi cealaltă şi să vedem
ce semnificaţie au acestea.

Afirmarea voinţei este voinţa însăşi, subzistând alături de
inteligenţă şi nefiind nicidecum stânjenită de aceasta, aşa cum se
prezintă în general, ocupând întreaga viaţă a omului. Or, corpul este o
primă manifestare a voinţei, în condiţiile determinate de gradul şi de
individul în discuţie; iar voinţa dezvoltată în timp nu este, în ce o
priveşte, decât parafraza corpului, o explicaţie a ceea ce înseamnă el,
atât în ansamblul său, cât şi în componentele sale; această voinţă nu
este deci decât o revelare a lucrului în sine a cărui primă formă
vizibilă este corpul. Prin urmare, în loc de afirmarea voinţei putem
spune afirmarea corpului. Tema pe care voinţa, prin diversele sale
acte, execută variaţiuni este simpla satisfacere a nevoilor care, în
starea de sănătate, rezultă în mod necesar din chiar existenţa corpului;
acest corp deja le exprimă; iar ele se reduc la două aspecte:
conservarea individului şi perpetuarea speciei. Numai în raport cu ele
motivele cele mai variate au influenţă asupra voinţei şi dau naştere
celor mai multe acte. Fiecare dintre aceste acte nu este decât o
dovadă, un exemplu al voinţei care se manifestă în ansamblul său prin
aceste nevoi; în ce priveşte forma acestei dovezi şi aspectul motivului,
ele sunt lucruri secundare aici; ceea ce interesează în cazul voinţei
este intensitatea sa. Voinţa devine vizibilă numai prin motive, aşa cum
ochiul are nevoie de lumină pentru a-şi exercita facultatea de a vedea.
Motivul, în general este pentru voinţă ca un Proteus cu mii de
înfăţişări; el constituie promisiunea unei satisfacţii depline, a unei
potoliri a setei de a vrea; dar de îndată ce scopul este atins, el îşi
schimbă aspectul, revine şi pune din nou în mişcare voinţa, cu o forţă
proporţională cu energia ei şi cu raportul pe care ea îl întreţine cu
inteligenţă, cele două elemente care, graţie acestor dovezi şi exemple,
ni se revelează şi formează caracterul empiric.

Omul, de cum începe să se cunoască, se trezeşte că este preocupat

să vrea şi, de regulă, inteligenţa îi rămâne într-un raport constant cu
voinţa lui. El începe prin a încerca să cunoască bine obiectele voinţei
sale, apoi mijloacele pentru a le atinge. Atunci vede ce are de fScut şi
de obicei nu căuta să afle nimiic altceva. El acţionează, lucrează din
greu; faptul că este conştient că acţionează mereu pentru realizarea
scopului pe care îl urmăreşte voinţa, îl menţine în alertă şi în

351

Si.liopenhuuer

l^....aiicntă activitate; gândirea sa se ocupă de alegerea mijloacelor.