Copertele reprezintă trei reproduceri după Giuseppe Arcimboldo

§57

Pe fiecare dintre treptele scării, începând cu punctul în care

începe să licărească inteligenţa, voinţa se manifestă într-un individ. în
mijlocul spaţiului infinit şi al timpului infinit, individul uman se vede,
finit cum este, ca o mărime dispărândă în faţa celorlalte; cum ele suni
nelimitate, cuvintele unde şi când, aplicate propriei sale existenţe, nu
au nimic absolut în ele; ele sunt cu totul relative; locul său, durata sa
nu sunt decât părţi finite într-un infinit, într-un nelimitat. - La rigoare,
existenţa sa este cantonată în prezent şi, cum acesta nu încetează sa se
scurgă în trecut, existenţa sa este o cădere permanentă spre moarte, o
continuă dispariţie; viaţa sa trecută, într-adevăr, în afară de ecoul pe
care îl poate avea în prezent, în afară de urma voinţei sale, care este
întipărită în prezent, este acum sfârşită de-a binelea, ea este moartă, ea
nu mai este nimic; dacă el este deci raţional, ce îl mai interesează că
ea a continuat dureri sau bucurii? în ce priveşte prezentul, chiar bine
ancorat în aceasta, eJ se întoarce mereu în trecut; viitorul, în sfârşit,
este nesigur şi în orice caz scurt. Astfel, privită numai în lumina
legilor formale, existenţa sa deja nu este decât o continuă
transformare a prezentului într-un trecut fără viaţă, o moarte continuă.
Să privim acum cu ochii fizicianului; totul este la fel de clar; existenţa
noastră nu este, după cum ştim, decât o cădere oprită neîncetat; la fel,
viaţa corpului nostru nu este decât o agonie întreruptă neîncetat, o
moarte amânată din moment în moment; în sfârşit, activitatea însăşi a
spiritului nostru nu este decât o îngrijorare care este alungată din
moment în moment. Cu fiecare gură de aer pe care o expirăm alungăm
moartea care vrea să pătrundă în noi; astfel, luptăm cu ea în fiecare
secundă, şi chiar şi atunci când, deşi la intervale mai lungi, luăm
masa, dorim, ne încălzim etc. în cele din urmă, ea va trebui să
învingă; căci este suficient să ne naştem pentru a cădea sub imperiul

334

Lumea ca voinţă şi reprezentare

■ _si dacă ea se joacă un moment cu prada, o face aşteptând să o

Hevoreze. Nu putem să ne conservăm viaţa, fiind interesaţi de ea,

ând grijă de ea, mai mult decât durează ea; când suflăm spre un

balon de săpun, o facem încet şi cu toată atenţia; totuşi el se va sparge

şi noi ştim bine acest lucru.

Atunci când am analizat natura brută, am recunoscut drept esenţă
intimă a ei acţiunea, o acţiune continuă, fără scop, tară încetare; dar la
_onl şi la animal, acelaşi adevăr este şi mai evident. A voi, a acţiona,
aceasta constituie întreaga lor fiinţă; este ca o sete de nestins. Or,
orice voinţă are drept principiu o nevoie, o lipsă, deci o durere; prin
natura lor, în mod necesar, aceste fiinţe trebuie să devină pradă
durerii. Dar dacă voinţei îi lipseşte obiectul, dacă o bruscă satisfacţie
îndepărtează orice motiv de a dori, cad imediat într-un vid
înfricoşător, în plictiseală; natura lor, existenţa lor le apasă cu o
povară insuportabilă. Deci viaţa oscilează, ca un pendul, de la dreapta
la stânga, de la suferinţă la plictiseală; acestea sunt de fapt cele două
elemente din care oşte făcută ea. De aici acest fapt foarte semnificativ
prin însăşi stranietatea sa: plasând toate durerile, toate suferinţele în
infern, oamenii nu au mai găsit decât plictiseala pentru a o pune în

cer.

Or, această acţiune neîncetată, care constituie fondul însuşi al
tuturor formelor vizibile luate de voinţă, ajunge în sfârşit, pe treptele
înalte ale scării manifestărilor sale obiective, să-şi găsească adevăratul
şi cel mai general principiu al său; aici, într-adevăr, voinţa se
revelează ei înseşi într-un corp însufleţit, care îi impune o lege de fier,
aceea de a-1 hrăni; şi ceea ce dă vigoare acestei legi este faptul că
acest corp este pur şi simplu voinţa însăşi de a trăi, dar încarnată, lată
de ce omul, cea mai perfectă dintre formele obiective ale acestei
voinţe, este de asemenea şi în consecinţă fiinţa cea mai supusă
nevoilor, de sus şi până jos, el nu este decât voinţă, decât acţiune;
mulţimea de nevoi, aceasta este substanţa însăşi din care este el
constituit. Astfel construit el este plasat pe pământ, abandonat lui
■ 'nsuşi, nesigur de toate, în afară de nevoile sale şi de condiţia sa de
^sc'av; de aceea grija faţă de conservarea propriei existenţe, în mijlocul
unor exigenţe atât de greu de satisfăcut şi renăscânde în fiecare zi,
^este de obicei de ajuns pentru a umple o viaţă de om. Adăugaţi o a

^0Ua nevoie pe care prima o trage după sine, aceea de a perpetua

^sPecia. Jn acelaşi timp, el este asediat din toate părţile de o varietate

nnită de pericole, de care scapă numai cu preţul unei supravegheri

^e'ncetate. Cu mers prudent, cu o privire îngrijorată pe care şi-o

335

Artliur Scliopenhauer

plimbă peste tot. el înaintează pe drumul său; mii de lucruri

neaşteptate, mii de duşmani sunt acolo, în jurul lui. pândindu-1. Aşa
trăia omul în vremurile sălbatice, aşa trăieşte şi în plină epocă a
civilizaţiei: pentru el nu există siguranţă:

Quqlibus in tenebris viţae, qucnitisqne peridis,
Degitur hocc'cievi, quodcumque est!¹

în cea mai mare parte, viaţa nu este decât o luptă continuă pentru

existenţă, având certitudinea că în cele din 'urmă vom fi învinşi. Şi
ceea ce îi face să îndure această luptă cu angoasele ei nu este atât
dragostea de viaţă cât frica de moarte, care totuşi este aici, ascunsă pe
undeva, gata să apară în orice moment. - Viaţa însăşi este o mare plină
de colţi de stâncă şi de hăuri; omul, cu multă prudenţă şi grijă, le
evită, dar ştie totuşi că, chiar dacă reuşeşte, prin energia şi priceperea
sa, să se strecoare printre ele, nu face decât să se îndrepte încet-încet
spre marele, totalul, inevitabilul şi iremediabilul naufragiu; el ştie că
acest drum îl duce spre pierzanie, spre moarte; iată capătul acestei
anevoioase călătorii, mai de temut pentru el decât atâtea stânci pe care
■le-a ocolit până acum.

De asemenea, şi trebuie să subliniem acest lucru, pe de o parte

suferinţa şi tristeţea ajung uşor la un nivel la care moartea ne devine
deziderabflă şi ne atrage spre ea fără a ne opune; şi totuşi ce este
viaţa, dacă nu o fugă din faţa acestei morţi? Şi pe de altă parte nevoia
şi suferinţa abia ne lasă o clipă de răgaz, că şi apare plictiseala; este
necesară cu orice preţ, este necesară o distragere a atenţiei. Ceea ce
constituie preocuparea oricărei fiinţe vii, ceea ce o menţine în mişcare
este dorinţa de a trăi. Ei bine, această existenţă odată asigurată, nu
ştim ce să facem cu ea şi nici la ce să o folosim! Atunci intervine cel
de-al doilea raport care ne pune în mişcare, dorinţa de a ne elibera de
povara existenţei, de a o face să nu se simtă, „de a ucide timpul",
adică de a scăpa de plictiseală. De aceea îi vedem pe cei mai mulţi
dintre oamenii lipsiţi de nevoi şi de griji,odată scăpaţi de toate
celelalte greutăţi, sfârşind prin a se concentra asupra lor înşişi şi prin
a spune despre fiecare oră care trece: am mai câştigat o oră!, adică
despre fiecare reducere din această viaţă pe care ţin atât de mult să o
prelungească; căci până acum acestui lucru i-au consacrat toate
eforturile lor. Plictiseala, de fapt, nu este un rău care poate fi neglijat;

este dat!"

..In mijlocul câtor pericole, câtor tenebre, se petrece puţinul vieţii care

336

Lumea cu voinţă ţi reprezenta re

cu timpul ea face să apară pe figuri o adevărată expresie de disperare,

ta are suficientă forţă pentru a determina fiinţele, care se iubesc la fel
de puţin ca oamenii între ei, să se caute unele pe altele în pofida a
orice: ea este principiul sociabilităţii. Ca este tratată drept o calamitate
publică; împotriva ei guvernele iau măsuri, creează instituţii oficiale:
căci, împreună cu opusul său extrem, foametea, ea este răul cel mai
capabil să ducă oamenii la faptele cele mai nebuneşti: panem el
circensesl. iată ce-i trebuie poporului. Sistemul penitenciar în vigoare
la Philadelphia se bazează pe folosirea izolării şi a inactivităţii, pe
scurt a plictiselii, ca mijloc de pedepsire; or. efectul este destul de
groaznic pentru a-i duce pe deţinuţi la sinucidere. La fel ca nevoia
pentru popor, plictisul este suferinţa claselor superioare. In viaţa
socială el are ca reprezentare duminica; iar nevoia cele şase zile ale
săptămânii.

întreaga viaţă a omului se scurge între dorinţe şi realizarea lor.

Dorinţa, prin natura ei. este suferinţă; satisfacerea duce foarte repede
la satisfacţie; scopul era iluzoriu: prin posesiune el nu mai este
atrăgător: dorinţa renaşte sub o formă nouă şi o dată cu ea. nevoia,
dacă acest lucru nu se întâmplă apare dezgustul, vidul, plictisul,
duşmani şi mai puternici decât nevoia. - Când dorinţa şi satisfacerea
ei se urmează la intervale care nu sunt nici prea lungi, nici prea scurte,
suferinţa, rezultatul comun şi al uneia şi al celeilalte, coboară la
minimum-ul său; atunci este viaţa o fericire. Căci există multe alte
momente care ar putea fi numite cele mai frumoase din viaţă, bucurii
pe care le-am putea numi cele mai curate: dar ele ne scot din lumea
reală şi ne transformă în spectatori dezinteresaţi ai acestei lumi: este
cunoştinţă pură, lipsită de orice voinţă, plăcerea provocată de frumos,
adevărată plăcere artistică; iar aceste bucurii, pcnlru a fi simţite, cer
aptitudini deosebite;-deci ele sunt permise unui mic număr de oameni
şi. chiar şi pentru aceştia, ele sunt ca un vis trecător; de altfel, ei
datorează aceste bucurii unei inteligenţe superioare, care Ic face
accesibile multe suferinţe necunoscute de omul obişnuit şi face din ei
nişte singuratici în mijlocul unei mulţimi foarte diferite de ei; astfel se
restabileşte echilibrul. în ce priveşte marea majoritate a oamenilor.
bucuriile inteligenţei pure le sunt interzise, plăcerea cunoaşterii
dezinteresate îi depăşeşte: ei sunt reduşi la simpla voinţă. Deci nimic
nu i-ar putea atinge, nu i-ar putea impresiona (cuvintele o arată
suficient), fără a Ic tulbura cumva voinţa, oricât de îndepărtat ar lî
raportul dintre obiect şi voinţă şi chiar dacă acesta ar depinde de o
eventualitate; oricum, voinţa nu trebuie să iasă din joc. căci existenţa

337

Arthur Schopenhauer

lor este mult mai ocupată cu acte ale voinţei decât cu acte ale

cunoaşterii; acţiune şi reacţiune, acesta este unicul lor element în care
trăiesc. Putem găsi mărturii ale acestui lucru în detaliile şi faptele
obişnuite ale vieţii de zi cu zi; astfel, în locurile frecventate de curioşi,
ei îşi scriu numele; ei caută să reacţioneze asupra acestui loc, pentru
că el nu reacţionează asupra lor; la fel, dacă văd un animal din ţări
străine, un animal rar, ei nu se mulţumesc numai să-l privească, ci îl
incită, îl necăjesc, se joacă cu el, numai pentru a trăi senzaţia acţiunii
şi reacţiunii; dar nimic nu ilustrează mai bine această nevoie de
stimulare a voinţei decât inventarea şi succesul jocului de cărţi; nimic
nu arată mai bine latura deplorabilă a omenirii.

Dar natura, chiar şi fericirea nu pot face nimic: oricum ar fi un

om, oricare ar fi averea sa, suferinţa este pentru toţi esenţa vieţii,
nimeni nu scapă de ea: rTr|Â.£t5r|<; 8 co|j.oo^tv, i8cov ei<; cupavov

£1)pi)V.

(Atunci fiul lui Peleu gemu, ridicăndu-şi ochii spre cerul
necuprins.)
Sau:

Zrivoq (j£v ncnq r|a Kpovtoovoq, avxap oi^uv

Ei%ov a7t£tp£avn,v

(Eram copilul lui Jupiler, fiul lui Cronos; şi totuşi durerea pe
care o resimţeam era infinită.)

Eforturile permanente ale omului pentru a alunga durerea nu

reuşesc decât să"o facă sâ-şi schimbe înfăţişarea. La origine, ea este
lipsă, nevoie, grijă pentru conservarea vieţii. Chiar dacă reuşiţi (grea
sarcină!) să alungaţi durerea sub această formă, ea revine sub mii de
alte înfăţişări, schimbându-se o dată cu vârsta şi cu împrejurările; ea
se transformă în dorinţa carnală, dragoste pasionată, gelozie, invidie,
ură, îngrijorare, ambiţie, avariţie, manie şi atâtea alte rele, atâtea
altele! în sfârşit, dacă, pentru a se insinua, nu-i.reuşeşte nici o altă
deghizare, ea ia aspectul trist, lugubru al dezgustului, al plictisului;
câte mijloace de apărare nu au fost imaginate împotriva lor! în sfârşit,
dacă reuşiţi să o evitaţi chiar şi sub această formă, nu vă va fi uşor să
o faceţi şi nici nu veţi putea opri să nu apară suferinţa sub vreun alt
aspect din cele precedente; şi atunci, iată-vă din nou intrat în horă:
viaţa oscilează neîncetat între durere şi plictiseală. Ce gând disperant!
Totuşi priviţi-o cu mare atenţie, ea are o altă înfăţişare, de această
dată consolatoare, chiar potrivită poate pentru a ne inspira o nepăsare
stoică faţă de necazurile noastre actuale. Ceea ce ne irită la ele este

338

Lumea ca voinţă y/' reprezentare

mai ales gândul că ele sunt fortuite, fiind provocate de un şir de cauze

care foarte uşor s-ar fi putut aranja în alt mod. Căci, când este vorba
despre rele necesare prin ele însele, generale, precum bătrâneţea şi
moartea şi acele mici necazuri de fiecare zi, nu ne vom face probleme.
Dar gândul că suferinţele noastre sunt accidentale este acela care ne
face să le simţim şi le face să ne irite. însă dacă înţelegem clar că
durerea, în ea însăşi, este firească la tot ce este însufleţit, inevitabilă,
ea este la fel ca forma însăşi sub care se manifestă viaţa şi care nu
datorează nimic hazardului; că astfel durerea prezentă ocupă pur şi
simplu un loc pe care, în lipsa ei, ar veni să se aşeze altceva, că ea ne
salvează prin aceasta de acel altceva; că în sfârşit destinul, în fond.
are foarte puţină influenţă asupra noastră; toate aceste reflecţii, dacă
devin un gând cu adevărat viu în noi, ne duc destul de departe în
seninătatea stoică şi ne uşurează în mare măsură grija pe care o avem
pentru fericirea noastră personală.

Să ne gândim puţin; deci durerea este inevitabilă; suferinţele se

alungă una pe cealaltă; aceasta nu vine decât pentru a-i lua locul

precedentei. De aici, o ipoteză paradoxală, şi totuşi nu absurdă;

flecare individ are o parte determinată de suferinţă, aceasta prin

esenţă; natura sa îi fixează o dată pentru totdeauna măsura în care va

fi supus suferinţei; această măsură nu poate nici să fie vidă, nici să fie

-depăşită, oricare ar fi forma pe care ar lua-o durerea. Ceea»ce

determină cantitatea de rele şi de bune care îi este sortită nu este deci

o putere exterioară, ci însăşi această măsură, această predispoziţie

înnăscută: fără îndoială, din când în când şi în funcţie de variaţiile

sănătăţii sale, această măsură ar putea să fie sau depăşită sau

neîmplinită, clar, pe total, ar fi atinsă; în aceasta constă ceea ce fiecare

numeşte temperamentul său, ori mai exact, gradul de Auoxa^ta sau

de fuxo/aa, ca să folosim termenii lui Platou din prima carte a

Republicii, adică de tristeţe sau veselie, care este propriu firii sale. - în

favoarea acestei ipoteze putem invoca fapte bine cunoscute de toţi:

mai întâi, marile dureri provoacă micile necazuri, şi reciproc, în

absenţa oricărei mari dureri, cele mai slabe nemulţumiri ne chinuie şi

ne mâhnesc; dar mai ales atunci când o mare nenorocire, una dintre

acelea al cărei gând ne îngrozea, s-a năpustit asupra noastră, odată

trecut primul acces de suferinţă, firea noastră revine vizibil la starea

sa de mai înainte; invers, când o fericire mult timp dorită ne este în

sfârşit acordată, nu ne simţim sensibil mai bine şi nici mai satisfăcuţi

decât înainte. Numai în momentul în care vin asupra noastră aceste

schimbări ne lovesc cu o forţă neobişnuită până la a ne aduce într-o

339

Arlhur Schopenhaiier

stare de tristeţe profundă sau de bucurie năvalnică; dar şi un efect, şi

celălalt se sting curând, ambele fiind născute'dintr-o iluzie; căci ceea
ce le producea nu era nicidecum o plăcere sau o durere prezentă, ci
speranţa unui viitor cu adevărat nou, pe care îl anticipăm în minte. Şi
tocmai datorită împrumutului luat din contul viitorului bucuria sau
suferinţa pot atinge un grad atât de înalt; de aceea, nici nu durează
mult. - în ipoteza noastră, lucrurile ar sta la fel ca în cazul stării de rău
sau de bine ca în acela al cunoştinţei; ar exista un element important
venit de la subiect şi a priori. în sprijinul acestei idei putem cita şi alte
observaţii; la om, nici veselia, nici tristeţea nu sunt determinate de
circumstanţele exterioare, precum bogăţia sau rangul în lume; şi este
chiar evident acest lucru; vedem cel puţin tot atâtea feţe vesele printre
cei săraci ca şi printre cei bogaţi. Să'luăm sinuciderile; câte cauze
diverse nu au ele! Nu există nici măcar o singură nenorocire, oricât de
mică sau de mare ar fi ea, despre care să nu se poată spiine cu o
oarecare dreptate că ar 11 putut constitui pentru toţi oamenii,
indiferent de caracterul pe care îl au aceştia, un motiv suficient pentru
a se sinucide: foarte puţine sunt atât de mici încât să nu existe o
sinucidere cauzată de motive perfect echivalente. în aceeaşi teorie,
variaţiile pe care timpul le provoacă firii noastre vesele sau întunecate
ar trebui să le atribuim schimbărilor care au loc nu în circumstanţele
exterioare, cj în starea noastră interioară. Accesele noastre de bună
dispoziţie care depăşesc obişnuitul, mergând chiar până Ia exaltare,
izbucnesc de obicei fără o cauză străină. Adesea, este adevărat,
tristeţea noastră nu este determinată foarte vizibil decât de relaţiile
noastre cu exteriorul; aici se află singura cauză care ne frapează şi ne
tulbură; atunci ne închipuim că ar fi suficient să suprimăm această
cauză pentru a ajunge la bucuria cea mai perfectă. Pură iluzie!
Cantitatea hotărâtă de durere şi de bună stare sortită nouă este, în
ipoteza noastră, determinată în fiecare moment de cauze intime; iar
motivul exterior este pentru emoţia noastră ceea ce este un vezicator
pentru corp: el trage în el toate indispoziţiile, care altfel s-ar \~\
răspândit peste tot. Cantitatea de durere cerută de natura noastră
pentru intervalul de timp ^vexaminat, ar fi, fără această cauză
determinată, împrăştiată în sute de puncte: ea ar fi explodat în sute de
mici neplăceri, supărări, faţă de lucruri pe care acum le neglijăm,
capacitatea noastră de a suferi fiind ocupată în întregime cu acest rău
mai mare. durerea concentrându-se astfel în acest unic punct în loc să
se disperseze. încă o observaţie care se potriveşte bine aici: când o
grijă mare şi sfâşietoare ia sfârşit, de exemplu în urma unui succes

340
Lumea ca voinţă ţi reprezentare

norocos, când avem o piatră mai puţin pe inimă, imediat altă grijă

vine să-i ia locul; întreaga materie din care ea se naşte era deja acolo
şi înainte; dar sentimentul de îngrijorare nu putea să iasă, nu mai era
loc; iar acest subiect de necaz era doar ca un nor abia zărit, aflat
undeva la capătul orizontului. Acum s-a făcut loc, această materie
vine foarte repede, pregătită, se aşază, ocupă tronul în calitate de grijă
căreia i-a venit rândul ( 7ip\)xave\J0\)aa ); deşi este mai puţin bogată
în conţinut decât predecesoarea sa, totuşi, umflându-se mult. ea
sfârşeşte.prin a avea acelaşi volum şi ocupă cu multă demnitate
tronul, în calitate de grijă dominantă.

Tot la aceleaşi persoane întâlnim şi bucuriile nemăsurate, şi

durerile cele mai violente; aceste două extreme sunt ca un pandant
una pentru cealaltă; şi una, şi cealaltă presupun un suflet foarte
viguros. Şi una, şi cealaltă, am văzut, îşi au principiul nu numai în
prezent, ci şi în viitor, pe care îl anticipează. Or, deoarece suferinţa
este proprie vieţii, deoarece chiar gradul la care ea trebuie să ajungă
este fixat de natura subiectului, este clar că variaţiile bruşte sunt
întotdeauna la suprafaţă şi nu schimbă nimic în fond; aşa fiind, trebuie
ca bucuria sau tristeţea nemăsurată să se sprijine pe vreo eroare, pe
vreo iluzie; ca urmare, cu condiţia de a vedea mai clar lucrurile, ar
trebui să putem evita aceste două genuri de surescitare; sensibilitatea,
bucuria nemăsurată (exullatio, laetitia incalesjis). constituie în fond
tot acea iluzie de a crede că am descoperit în viaţă ceea ce nu, se poate
găsi în ea: satisfacerea durabilă a dorinţelor care se sfârşesc şi renasc
neîncetat, pe scurt remediul grijilor. Or, orice iluzie de acest gen este
un pisc de pe care va trebui neapărat să coborâm, o fantomă care se va
topi, ceea ce ne va provoca o suferinţă mult mai amară decât nc-a fost
de mare bucurie. Aceasta este natura tuturor înălţimilor, nu putem
coborî de pe ele decât printr-o cădere. Trebuie deci să le evităm: o
durere bruscă şi puternică nu este nimic altceva decât această cădere,
dispariţia acestei fantome; dacă nu există urcare, nu există nici cădere.
Am putea evita şi una, şi cealaltă, cu condiţia de a ne asuma
răspunderea să privim lucrurile în faţă. să vedem clar legătura dintre
ele, să evităm în permanenţă să le împodobim vreodată în culori în
care am vrea noi să le vedem. Morala stoică se reducea la următorul
aspect principal; să-ţi menţii sufletul liber de o asemenea iluzie şi de
ceea ce ea atrage după sine, pentru a-l fixa într-o nepăsare de
nezdruncinat. La fel gândea şi Horaţiu într-o odă faimoasă:

341

1

Arthur Schopeiihauer

Acquain memento rebus in arduis
Servctre tnenlem, fion secits in bonis
Ab insoletiti temperatam

Laetitiii...'

Dar cel mai adesea ne întoarcem pri\ irile. ca de Ia un medicament

amar, de Ia adevărul că suferinţa este esenţa însăşi a vieţii: ea
suferinţă nu se infiltrează în noi din afară, că purtării în noi înşine
izvorul nesecat din care se naşte ea. Dimpotrivă, mereu căutăm o
cauză străină, un fel de pretext, acestei suferinţe care este inseparabilă
de noi; suntem precum omul liber care îşi fuce un idol. pentru a nu
rămâne fără stăpân. Neobosiţi, alergăm din dorinţă în dorinţă: chiar
dacă fiecare satisfacţie obţinută. în pofida a ceea ce ne promitea, nu
ne mulţumeşte deloc şi de cele mai multe ori nu ne lasă decâl
amintirea unei greşeli ruşinoase, continuăm să nu înţelegem,
reîncepem jocul Danaidelor: şi iată-ne urmărind iarăşi noi dorinţe:

Seci diun abesl (jiuul avemus, hi exsuperare vuiet tir
Caetera; post niinel, quum contigit Uliul, civemm;
El sitis oeqita lenei viţeii sein/ier hianlesr

Şi aceasta continuă tot aşa. Ia infinit, doar dacă, lucru mai rar şi

care deja reclamă puţină forţă de caracter, doar dacă nu ne aflăm în
faţa unei dorinţe pe care nu o putem nici satisface nici abandona:
atunci avem tocmai ce căutam, un obiect pe care ii putem acu/a în
orice clipă, în locul propriei noastre esenţe: ca este sursa nefericirilor
noastre: din-acest moment, suntem în conflict cu destinul nostru, dar
împăcaţi cu existenţa noastră, mai departe ea oricând să recunoaştem
că însăşi această existenţă are drept esenţă durerea şi e;Vo mulţumire
adevărată este ceva imposibil.

Din toată această serie de reflecţii se naşte o Fire puţin cam

melancolică, aerul unui om care trăieşte cu o singură mare durere şi
care de acum neglijează restul, miei dureri şi miei plăceri: este deja o
stare mai nobilă decât acea înţelegere veşnică după Fantome mereu
schimbătoare, care este preocuparea majorităţii oamenilor.

¹ ;;Âmintcşte-ti să-ţl păstrezi sulletul la lei cu ci însutii in momentele reale ale

vieţii, iiir în momentele bune să rămână moderat, departe de o bucurie insolenţii."

.Atâui timp cât obiectul dorinţelor noastre este îndepărtat, ol ni >e parc .1 li '

mai presus de orice: de cum îl avem. dorini un ah obiect; şi setea de a iiăi care mo ţine
gura deschisă este mereu egală cu ea însăşi."(I ucieliu. 111. 1095)

342

Lumea ca voinţă şi reprezentare