Corneliu Stefan

— Hai, noroc, să ne trăiască şi al nostru, ridică de data asta numai mâna Osman şi dădu iar peste cap ceaşca, pune Ioana. Îl urmă aproape sincronic Nită, ginerele, care bălmăji şi el un fel de „şi mie” nedefinit. Când se văzură din nou cu ceştile pline, amândoi le dădură peste cap ca într-o competiţie tacită, dar Ioana nu aştepta parcă altceva decât să le toarne mereu şi mereu.

— Victor, îi şopti aproape de ureche Daniela, mă iubeşti?

— Bineînţeles, îi răspunse acesta privind drept în faţă. Acolo unde se afla, în ramă de gips afumat o car-/netă înfăţişând o felie roşie de pepene. Şi, deşi pe faţa Iui nu se observa nimic deosebit, femeia simţi cum mâna lui caută să i-o strângă delicat pe a ei…

— Doamne, dacă ai şti ce liniştită şi fericită sunt cu tine. Chiar şi aici. Între nebunii ăştia mă simt bine, să nu râzi, parcă sunt nişte copii cu toane…

— Cum ai să faci?

— Ce anume, dragul meu?

— Cum ai să pleci cu mine?… Ca să rămâi cu mine.

— Fac cum zici tu… Nimeni nu auzea discuţia lor. AmândoJ priviră o clipă, ca pe un lucru neobişnuit faptul că piciul se oprise din rotaţie pentru a înghiţi din mâna Savetei o îmbucătură de friptură şi una de mămăligă, după care porni din nou, stimulat parcă de îndemnul „iasă cotoiul”… Te-ai gândit U no! Doi? Te-ai gândit ce trebuie să facem? Continuă ea ţinându-şi obrazul aproape lipit de al lui.

— Da…

— Eu zic să tăiem moţul la copil, se trezi parcă din somn Nită, străduindu-se totodată să asambleze inteligibil cuvintele. Ai văzut tătucă ce frumos este? Îşi împletici mai departe fraza, încurajat în acelaşi timp de sunetele ei, ai văzut ce frumos este, bine că nu seamănă cu mine… Hai, dă-1 jos…

— Pe cine să dau jos?! Sări ca o leoaică Dida.

— Cum pe cine? Îşi privi părinţii năuc Nită, pe ăla. Şi arătă cu degetul spre dulap, de parcă dorea să convingă pe cineva că ceea ce vede pe creangă este o cioară şi nu un porumbel.

— Cu ce drept? Îl pironi drept în faţă Dida.

— Cum cu ce… Nu e… de ce să nu…?

— Na, că nu e. Aşa să ştii, nenorocitule! Că nu e copilul tău. Uită-te în oglindă să vezi ce mutră de tâm-pit ai. I-am scris lui taică-su să vină că-i tai moţul azi şi uite că n-a apărut, poate n-a vrut să-1 învoiască directorul de la spital… Da, da, el e tatăl, să ştii. El a avut grijq de mine acolo unde m-ai trimis tu. Dida începu să plângă isteric, puteam să înnebunesc şi m-a adus acasă pe jos şi să ştii că n-a fost tufiş de la Dara până aici, unde să nu ne străduim să-1 facem pe ăsta din peaman-tan, de-aia e şi frumoasă Suzi, că e făcută din dragoste, aşa să ştii…

— Te omor, zbieră Nită cu fălcile strânse şi dădu cu farfuria de tăblia mesei producând un zgomot aşa de mare că motanul, speriat, scoase un miorlăit de moarte, sări pe masă şi ca o nălucă trecu prin faţa tuturor, de unde sări tocmai sus, pe geamantan. Imediat se auzi un seân-cet care se transformă într-un orăcăit turbat acoporind şi dominând întrec vacarmul. Motanul sări ca fript de nff geamantan, scoţând alt miorlăit, ateriza oe umărul hâi Osman, după care refăcu traseul de nălucă prin faţa celor nrezenţi şi dispăru undeva sub soba de pământ. În aceeaşi clipă, cu toţii mai văzură cum Săndica. Apropiin-du-se încet pe la spate, ridică cu amândouă mâinile bastonul cu măciulie de metal şi-1 lovi cu toată puterea în ermtpt p

— Sări, tată, hohoti în mijlocul debandadei iscate Dida, scapă-1, nu lăsa să-1 omoare, scapă-1, îl iubesc, Suzi e a lui şi numai a lui şi eu nu mai am pe nimeni… Nită, răcni ea ca un animal înjunghiat, scoală-te, Nită. Dragule, nu mă lăsa singură…!

Epilog.

Trenul se puse în mişcare încet, imperceptibil, doar literele staţiei îţi spuneau cu logica lor întoarsă că tu to mişcai şi nu ele, în compartimentul de clasa I era cald, neobişnuit de cald, şi Gearmotă se uită după maneta instalaţiei termice, dar n-o zări.

— Vagon de tip nou, îi ghici intenţia cel de vizavi, un om atât de gras încât gâtul i se revărsa peste cămaşă mascându-i gulerul, cu aşa instalaţii suntem în mâna mecanicului. Poate să ne bage la cuptor dacă vrea. Ce-i drept şi afară soarele bate ca vara, n-ai zice că e martie. Văzând că nu primeşte nici un răspuns, desfăcu ziarul şi se puse pe citit, gâfâind greu.

Gearmotă încerca să-şi. Creeze o stare placidă, acor-dându-şi gândurile cu bătaia roţilor de tren, să se abs-tragă de la orice amintiri. Era pe punctul să reuşească, căci îi veni în minte taraba din autogara pe unde hălă-duise înainte de sosirea trenului. Proprietarul ei, un o-log, privea pe jumătate beat dintr-un cărucior, iar cei care vindeau erau fraţii lui, trei vlăjgani cu mutre de boxeri, mereu la pândă în spatele frânghiei de care atâr-nau sutiene de toate culorile… O femeie corpolentă se nroptise în fata tarabei cu intenţia vădită de a-şi alege ceva din şirul de obiecte mătăsoase, dar prezenţa lui Gearmotă o incomoda. Îl privi chiar mustrător. Inspectorul nu se grăbi, mătură alene cu privirea fără să caute de fapt nimic în lăcaşurile de pe tarabă înţesate cu inele şi verighete ieftine, se prefăcu interesat de un soi de grămadă cu portofele de vinilin şi piepteni de os veritabii, în fine, îşi feri fruntea de agăţătoarea unui. Sutien mai lung şi abia după aceea plecă. Din gară se auzea la difuzor'semnalul muzical ce preceda anunţarea unui tren. I se păru că recunoaşte melodia.

După agitaţia petrecerii de la Osman, terminat cu bine, căci Nită, frecat cu zăpadă de Dida se ridică brusc scuipând pământ şi înjurând, dormiseră încă o noapte în casa lui Samuil. O noapte atât de liniştită şi ferită de toate grijile încât, într-un rând, el visă că se află într-un pod cu fân uscat, scăldat în cântecul greierilor… Se pregăteau să plece spre Dara, după ce-şi luaseră rămas bun cu greu de la Pâslari, într-atât se obişnuiseră cu casa a-ceea şi grija lor tăcută şi umilă, când se auzi sunet de clopoţei. O sanie, strigă Auraş de la poartă, sania lui nea Vasile poştaşul… Şi mai e cineva în ea…

— Daniela, srigase acel cineva, sărind din sanie… Era mai mult mic decât potrivit de statură şi avea pe faţă un zâmbet atât de deschis, încât părea tot timpul cuprins de revelaţie… N-ai păţit nimic?… Văzându-1 cum se apropie în fugă, fără nici o ezitare, Daniela se dădu un pas înapoi. Nu-şi căutase protecţie lângă Gear-motă, ci pur şi simplu se retrăsese un pas… Ce bine, ce bine că ai scăpat, o îmbrăţişa ei, în timp ce ea lăsa capul în jos dispărând la pieptul lui, doamne cât am fost de îngrijorat şi dumneavoastră, aţi scăpat cu bine, îl văzu pe Gearmotă, nici nu vă mai întreb cum a fost… Inspectorul primi zâmbetul lui ca pe un pumn în plină faţa şi simţi cum îşi pierde tăria, personalitatea, cum zâmbeşte la rândul lui ca un cercetaş care şi-a făcut datoria, î'n-torcându-se dintr-o misiune periculoasă, măgulit acum de laudele superiorului… Aş fi venit ieri, adăugă tot atât de însufleţit şi plin de mulţumire cel care îşi revedea soţia vie şi nevătămată, dar a trebuit să mă învoiesc de la şcoală, Nini a răcit şi am stat lângă el, nu vrea deloc să facă injecţii, ştii cum e de încăpăţânat.

— A răcit, ce are? Întrebă preocupată, ridicând capul Daniela şi inspectorul se simţi dintr-odată singur şi inutil, ca atunci, la capătul punţii dinspre malul cu prigorii.

— O viroză, nimic grav, dar ştii cum e el de încăpăţânat, repetă acela cu glas repezit, dar moale şi învăluitor, gkis de învăţător iubit de copii. Vă rog să iio scuzaţi, se întoarse el spre Gearmotă ţmându-şi decis soţia pe după umeri, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Acum mi-am pierdut capul de tot, dar vă rog, când mai veniţi de la Bucureşti, treceţi neapărat şi pe la noi… Îşi privi din nou soţia, drăgăstos şi blajin, după care tresări amintindu-şi ceva. Cu sania, nu ştiu cum să facem se bâlb^i… Are doar trei locuri…

— Daţi-i drumul, drum bun, încercă pripit să se ţină tare Gearmotă, doamna are nevoie de somn şi o-dihnă… Cu cit ajungeţi mai repede, cu atât mai bine… Eu vin pe jos… Drum bun, haideţi…

— Să ştiţi că prindeţi ultimul autobuz, m-am interesat, n-aveţi nici o grijă… Gearmotă îi urmări cum pornesc unul lângă altul, cum după câţiva paşi Daniela se opreşte în loc… Era capabilă să se întoarcă? Celââaât se opri şi el, puţin contrariat.

— Multă sănătate băiatului, le strigă încă odată cu glas tremurat, şi grăbiţi-vă…!

Cei doi porniră încet, datorită Danielei care se mişca greoi împotriva gravitaţiei, ca un convalescent… Sania porni cu un hii vesel tras de poştaş, care se transformă în ecou pe lunga vale a Văvălugilor… După ce luă curba şi se pierdu în spatele pietrei Spătarului, porni şi el, fără grabă şi fără să privească în urmă la cei doi Pâslari din poartă, muţi şi încremeniţi… Drumul era, trasat cu exactitate de urmele săniei şi faptul că trebuia să se ţină după ele îl enerva… Cât ar fi vrut să ningă acum cu fulgi mari şi plini, să viscolească, zăpada să acopere repede totul… Dar stratul subţire căzut în timpul nopţii strălucea ca praful de sticlă îmbrăcând totul cât vedeai cu ochii… Porni întins pe urmele paralele ca două şine de cale ferată. Dădu cu mâna pe fundul buzunarului de colţul rece, încovoiat, de mistreţ şi, fără, nici o tresărire, îl aruncă în zăpadă…

— Nimic nu poţi citi pe tren, dom-le, în ziaru! Ăsta, se lăsă cu un oftat pe spate omul cel gras, aşa i-am pomenit de când vin aici. La plecarea din delegaţie, cumpăr mereu unul în gară, poate dau de ceva… Ia citiţi-o p-asta. Aici… Indică el locul din pagină, altceva nu se merită. Gearmotă luă ziarul întins cu energie numai ca să-i poată spune după aceea, vă rog să tăceţi, vreau să dorm.

Constată că nu are ochii obosiţi cum se aştepta şi distinge bine literele, dar că pentru asta trebuie să a-propie puţin textul. „Urmărind un mistreţ rănit, citi el, doi vânători, Victor Gearmotă şi D. Mărginean, s-au rătăcit în pădure, în zona După Piatră. În ciuda gerului năpraznic, a viscolului şi a lipsei de provizii, ei au reuşit să supravieţuiască, rătăcind şase zile în cerc şi ieşind până li urmă la o distanţă de 40 de kilometri de punctul de plecare. În satul Văvălugi. Încă o dovadă a forţei ele neînvins pe care o reprezintă solidaritatea umană”…

— Ei. Ce ziceţi, nu e barbă?… Şase zile, hm… Uite, s-o luăm aşa, dacă ne-am găsi, eu şi dumneata, şase zile…

— Nu vă supăraţi. Îi întinse Gearmotă ziarul fără să-! Privească, potrivindu-şi între timp capul pe speteaza moale a banchetei, vă rog să tăceţi, vreau să dorm…

O spusese rece. Distant, pe tonul ce-1 făcuse atât de nesuferit în ochii celor pe care-i vizita şi inspecta… Cel do vizavi îşi înghiţi pe dată cuvintele, nedumerit, că după un asemenea răspuns, omul acesta pe care ştirea din ziar nu-1 impresionase câtuşi de puţin, a putut aţipi instantaneu şi pe deasupra cu un zâmbet destins, inexplicabil…

SFÂRŞIT