Cărarea Împărăţiei

DESPRE „FÂNTÂNI” (DUHOVNICI)
„Cei săraci şi lipsiţi caută apă, dar nu o găsesc; limba lor este uscată de sete” (Isaia 41, 17), din pricină că Izvorul apei celei vii L-au părăsit şi „şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 13).

De toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură – „Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului” (Isaia 24, 2). Asta le spunea Părintele Arsenie credincioşilor atunci când veneau la dânsul să se plângă de preoţii lor. Îi îndemna pe oameni să nu se mai văicărească, ci să nască sfinţi, să nu mai sape „fântâni sparte”, dacă într adevăr sunt însetaţi.

Deci, cu alte cuvinte spus: „Sapă, frate, sapă, sapă, Până când vei da de apă. Ctitor fii fântânilor, ce Gura, inima ne adapă.” (Lucian Blaga)
„Cele mai multe lucruri au locţiitori: când n-ai la îndemână un ciocan şi vrei totuşi să baţi un cui, pot fi de folos o piatră sau tocul de la pantof. Când îţi lipseşte masa pe care să-ţi aşezi hrana, un placaj poate face şi el destul de bine treaba. Un scaun poate fi înlocuit de un bolovan, un cuţit – de un ciob de sticlă ascuţit, cutia de chibrituri – prin cremene şi iască. Dacă vrei să faci o groapă în pământ şi n-ai sapă, poţi încerca cu un băţ, dacă n-ai oglindă să-ţi vezi chipul, poţi folosi un lighean cu apă. La nevoie, când te prinde furtuna şi n-ai casă, te poţi adăposti într-o colibă sau chiar sub buza unei stânci, iar un buştean poate uneori servi drept barcă, aşa cum două-trei pietre încinse bine în foc pot fi întrebuinţate drept plită. Şi aşa mai departe. Dar o fântână cu ce să o înlocuieşti?

Fântânile nu au locţiitori.

Câte deosebiri nu întâlneşti la fântâni! Unele sunt extrovertite, precum cele arteziene; Ele îşi risipesc cu profunzime şi generozitate apa. Cele mai multe dintre acestea arată un clar dezinteres pentru util; cu un vădit temperament de artist, ele ne desfată prin nenumăratele curcubee strălucitoare. Fântânile de ţară sunt mai reţinute şi mai introvertite. Unele, totuşi, semeţe, cele cu cumpănă, îţi fac semn de departe, te atrag, te îndeamnă să te serveşti de ele. Pe altele, modeste, pitulate sub câte un copac, având un mic acoperiş conic, o pălărie de protecţie deasupra, trebuie să ştii să le găseşti. Există fântâni princiare, cu grifoni, delfini, scoici şi naiade, toate cioplite în piatră. Există fântâni cazone, cenuşii, plasate exact în centrul curţii închise a unei cazărmi. Există fântâni serioase, grave, cu mecanismele bine unse, dar şi fântâni glumeţe, care te împroaşcă şi te stropesc atunci când te străduieşti să întrebuinţezi apa pe care ai scos-o din ele. Unele scârţâie de bătrâneţe din toate încheieturile şi au ghizdurile antice şi acoperite de muşchi, altele îşi proclamă, cu trufie, printr-o inscripţie, vârsta şi cine le-a săpat. Există fântâni care astâmpără de îndată setea, altele, care ţi-o sporesc pe ce bei mai mult. De unele n ai vrea să te mai îndepărtezi şi le ţii minte toată viaţa. Pe altele le părăseşti repede şi le uiţi de îndată ce nu le mai vezi în preajmă. Fântânile au, fiecare, fire, temperament, caracter şi obiceiuri proprii, neasemenea. Dacă n-ar avea apă, ai spune că nu există nimic comun între ele. Dar au. (...)

Fântânile au şi reputaţii cum nu se poate mai diferite între ele: despre unele se spun poveşti de spaimă, cum că, spre pildă, şi-ar fi găsit în ele sfârşitul vreo fată nemângâiată. Despre altele se zice că mijlocesc întâlniri, cum fusese cea dintre Isaac şi Rebecca. Unele au renumele de a avea o apă cu virtuţi curative şi de aceea atrag în jurul lor o mulţime de oameni în zilele de sărbătoare, iar când renumele le este încă şi mai mare, se fac într-acolo veritabile procesiuni. Întâlneşti fântâni despre care circulă atâtea calomnii încât, deşi sunt puse în mijlocul pieţei oraşului, pe unde trec zilnic mii de oameni, nimeni nu vrea să se uite la ele. Despre altele, dimpotrivă, se crede că sunt în stare, contra unui bănuţ aruncat în apa lor, să-l facă pe drumeţul ce l-a azvârlit acolo să revină la ele. Reputaţiile fântânilor se fac şi se desfac: fântâni importante cândva îşi pierd, nu prea se ştie exact de ce, mai tot creditul şi ajung să fie de-a dreptul abandonate, părăsite. Stau, de aici înainte, pierdute, cu trupul prădat de buruieni, cu cumpăna prăbuşită, cu găleata mâncată de rugină, înnămolite şi uitate de Dumnezeu. (...)

La unele fântâni, oricât te-ai roti în jurul lor, vezi numai zidărie, ţevi şi lanţuri. La altele, oricât te apleci deasupra ghizdurilor, nu zăreşti decât tenebrele adâncului. Dar mai sunt şi fântâni din care, atunci când te uiţi în penumbra lor, te priveşte, luminos şi albastru, un ochi de cer.”¹

Prin urmare, frate, „Sapă numai, sapă, sapă, Până dai de stele-n apă!” (Lucian Blaga)