Cărarea Împărăţiei

O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI
ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE

ADEVĂRUL

1. Adevărul este fiinţă vie.

2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.

3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului?

Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor singuri –, grija învăţării lui curate.

4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru.

Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el.

5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

ASCEZA

6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.

7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.

8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa din firea omenească a lui Hristos.

9. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.

ASCULTAREA

10. Dintre cele trei făgăduinţe (monahale) cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.

11. Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.

12. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi şi pe vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte.

13. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării.

14. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează.

15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.

16. Spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine.

17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9, 23).

18. Ascultarea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuţi duhovniceşti.

19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu.

20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece altul.

ATEISMUL

21. Obârşia ateismului este în Templul din Ierusalim.

22. Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane.

23. Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.

24. Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce.

25. Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult decât credem noi credinţa noastră.

AVORTURILE

26. Altă durere pe care o aveţi voi, mamelor, taţilor, sunt copiii lepădaţi. Acesta este un păcat strigător la cer. Este uciderea la mijloc, nu este cu nimic mai uşoară.

Ascultaţi toţi cu luare aminte: sângele lor cere răzbunare. De asemenea, nu vei avea noroc cu ceilalţi, ci numai plâns şi jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori îţi ia Dumnezeu şi pe ceilalţi, ori vor cere însuşi capul mamei.

Ştiţi bine că aceasta se întâmplă la multe atunci pe loc. Iar aceasta aşa se tocmeşte că altă supărare vei avea în casă, că îţi pierzi cumpătul şi uiţi de marea milă a lui Dumnezeu, ce o are cu toţi păcătoşii, şi se apropie diavolul de tine şi îţi bagă în cap gândul să-ţi iei lumea în cap şi să-ţi faci capătul. Acesta este glasul împotriva tuturor celor care fac aşa.

27. Mare ispitire păţesc mamele care fac aşa, care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii, pe care i-ai făcut, trebuie să pui în loc tot atâţi copii, ai altor femei sărace şi să-i botezi, iar dacă nu, ia-i şi botezaţi gata şi să îngrijeşti de dânşii ca de copiii tăi, cu îmbrăcăminte, cu încălţăminte, făină, bani de şcoală, până ce sunt în stare să-şi câştige pâinea, şi ce scoţi din copiii tăi, să iasă şi din aceia. Iar toate necazurile pe care le vei avea în vremea aceasta, fie pentru ei, fie de la ei, să le rabzi pe toate, nădăjduind în mila lui Dumnezeu, că îţi va ierta păcatul, căci prin răbdare ispăşeşti păcatul. Milostenia cu osteneală, biruie înaintea judecăţii.

28. Vrei copii puţini, nu lăsa bărbatul să se atingă de tine. Însă ca să puteţi face lucrul acesta, trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului acestuia de pe noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea, ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui, ci să le mai ucidem cu postul.

29. Te sfătuieşte bărbatul ca să ucizi copiii? Sfatul este ucigaş, nu l asculta, ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui şi Dumnezeu va vedea osteneala ta şi nu te va părăsi, ci te va milui, de vei fi vrednică. În toate acestea de până aici se încurcă oamenii care nu postesc, căci aceştia sunt izbiţi de toate relele care de la stomac încep, iar eu vă spun că şi de la brâu în jos.

Prin urmare, să vă pocăiţi şi să nu mai păcătuiţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie, căci altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra avutului vostru. Nu uitaţi însă, că postul este poarta, iar patrafirul este uşa. Iar, cu acestea, vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic, «Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu» (Psalm 31). Asupra noastră atârnă pedeapsa păcatului şi urmează să-l ispăşim şi să-l scoatem din obicei. «De aceea, toată sluga să se roage la vreme, chiar potop de ar veni, să nu-l poată potopi». Vedeţi cum trebuie să vă fie aşezământul minţii, inimii şi trupului vostru, curăţite, căci Dumnezeu nu păzeşte trup spurcat, inimă şi minte cu vicleşug, iar dacă ne îndreptăm, zilele se înseninează şi ne vom bucura.

30. Din cauza avorturilor românilor ne vor stăpânii ţiganii.

BĂTRÂNEŢEA

31. Nu mai sunt bătrâni – bătrâni venerabili, adevărate chipuri ale lui Dumnezeu printre oameni.

32. Şi bătrâneţea-i un cavou ajutător.

33. Ruşine este bătrânului plin de pofte.

BEŢIA – CEI CE-ŞI BEAU MINTEA

34. Grozavă expresie şi adevărată cuvânt cu cuvânt. Ne reamintim efectul hormonilor asupra scoarţei cerebrale: excită spre poftele genezice. Exact acelaşi lucru îl face şi alcoolul, sub orice formă şi la orice grad de tărie; aprinde mintea spre aceleaşi pofte. Nu suplineşte însă nici un hormon în rolul său binefăcător, ci pe oriunde trece ameţeşte, arde şi atrofiază. Omoară alte milioane de celule nervoase şi fire telefonice. Toate isprăvile se trec la activ, întocmai ca mai sus şi se transmit zestre părintească la copii.

Mai grav: dacă prea din tinereţe se dedau flăcăii la must, se întâmplă că ajung neroditori. Glandele lor genezice se vor atrofia şi vor produce nişte celule incapabile de rodire. Se apără şi firea pe cât poate: nu ia în spate orice i se încarcă. Chiar dacă se dau la vin mai tîrziu şi încă nu scapă de pedepse. Aşa de pildă, cercetătorii în chestiune au găsit forme monstruoase de spermatozoizi, avînd ba două capete, ba două cozi, ba alte forme, efecte ale beţiei. Beţia îşi înscrie urmările pînă şi în celula genezică, mică de 60 de miimi dintr-un milimetru.

Ceea ce e dureros e faptul următor: dacă se întâmplă vreo zămislire cu o atare sămânţă beată, şi care-i mai mult siluire decît iubire, urmaşul va fi, cu maximă probabilitate, epileptic – boală de nervi fără leac. Aceasta e cu atît mai sigur, cu cât la scârba şi spaima bietei mame, se mai adaugă şi bruftuluiala cîtorva înjurături de Dumnezeu. Deci, dezechilibru în toate părţile, dezechilibru în mediul umoral, dezastre în patrimoniul erediar, dezechilibru moral, o mai fi având şi mama ceva de adaus, dacă nu alta, cel puţin spaima ce-o mănîncă, şi încă e de ajuns ca să se arate pe lume, în loc de un chip senin, un chinuit de draci şi martor la judecată împotriva părinţilor săi.

Sfârşitul beţivului e sau în şanţ sau în casa de nebuni; iar sufletul în iad încă de aici. Urmaşii lui – nu mai zic nimic, mila mă opreşte; totuşi, mai am şi o milă preventivă, pentru viitor, care mă face să scriu.

BISERICA

35. Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e aceea că corabia lui Noe a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7, 16), pe când corabia Bisericii – coarbia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigaşul, înecând pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînţeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în coarbie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti: braţele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh (Coloseni 2, 12), din amărâta viaţă la viaţa cerească.

BLESTEMELE

36. Nu ascultă Dumnezeu toate blestemele nebunilor, dar cei ce blestemă se osândesc.

BOGĂŢIA

37. Dacă de fapt şi de drept, proprietatea şi stăpânia lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chiriaş, un fel de administrator şi nicidecum proprietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credinţa îngerului nebun. Pentru ca să înfrâneze pe om de la o căderea ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Aşadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneşte cu Dumnezeu, Îl tăgăduieşte, Îl înlătură, Îl expropriază, şi cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-şi dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile propriei sale iubiri nebune.

Când omul se lipeşte de făptură, de avuţie, de slavă, acestea i se fac mamona, care însemnează bani sau bogăţii. Deci nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât, care şi-a făcut prieteni din mamona nedreptăţii, şi-i făgăduieşte că l va primi în împărăţie când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni – se înţelege că e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate înţelesul bogăţiei: nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; şi precum nici bogăţia nu te mântuieşte, aşa nici sărăcia nu te osândeşte, ci precum ai sufletul şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie.

38. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avuţie, iată că nu te mântuieşte sărăcia. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Faptul cum stai cu sufletul: şi faţă de una şi faţă de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta.

39. Nici bogăţia, nici sărăcia în sine n-au calitatea de a osândi sau ferici pe planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele este cea care determină veşnicia. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc sau se osândesc. Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi Iadul, două eternităţi paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele.

40. Bietul Dumnezeu, săracul, n-are unde să-şi plece capul, că bogaţii şi pana cea vicleană a cărturarilor (Ieremia 8, 8) lumii acesteia L au expropriat din dreptul de proprietate şi autor al lumii. Cine ştie, dacă nu cumva I-a rămas totuşi dreptul să se supere pe ei şi să le măture toate gândurile cu mamona lor cu tot. Căci dreptul de proprietate derivă din atributul de autor, mai mult ca din actul de proprietate. Deci, când clatină Dumnezeu mamona, e semn că n-a fost iconomisită bine de oameni, şi le cere socoteală; a zis doar: „Fii celor săraci ca un Tată!” (Înţelepciunea lui Isus Sirah). Deci, fiind în drepturile absolute peste valoarea economică, poate să-şi pună iconomi pe cine vrea, chiar şi pe cei ce-L tăgăduiesc. Cu această orânduire atotputernică, prin care Dumnezeu Îşi lucrează voia Sa, întrebuinţând chiar şi pe vrăjmaşii Săi, ca să-i trezească din împietrirea inimii cu care ţin Lazării la poartă.

41. Câtă vreme iconomisim averile după legea iubirii de oameni, Stăpânul averii ne-o menţine. Dar, dacă uzurpăm dreptul lui Dumnezeu şi punem altă lege în iconomia lumii, avuţia se ia de la noi sau se risipeşte. Cu orice altă lege decât cea a lui Dumnezeu avuţia se risipeşte.

42. Părinţii au zis că singura noastră avuţie cu adevărat sunt păcatele. Căci, după ei, nu eşti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar, împlinind condiţia asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul.

43. Nu poţi propovădui Împărăţia Cerurilor cu plumbul materiei pe aripi.

44. Poate că şi de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor, ca totuşi să se mai mântuiască unii din ei.

45. Noi însă să ne îmbogăţim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, între toate împrejurările vieţii. Iată adevărata bogăţie, care nu se va lua de la noi.

46. La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce „zic că nu este Dumnezeu” (Psalmul 52, 1) şi bogaţilor, cărora stomacul e tot dumnezeul lor (Filipeni 3, 19).

47. Am băgat de seamă umblând că aproape la toate porţile bogaţilor a pus Dumnezeu câte un Lazăr. La mulţi le-a arătat şi le-a atras aminte de rostul lor. Bubele lui Lazăr şi toată mizeria lui cutremură fireşte, dar groaza ne cuprinde când sub strălucirea trupească a bogatului, vedem ascunsă neagra mizerie a unui suflet fără nici o virtute, fără nici o bunătate, un om decăzut al tuturor păcatelor, bubele spurcăciunii, pe care nu i le ling nici câinii. Pe acestea i le gâdilau dracii.

BOLNAVII

48. Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră. Deci lepra şi orice lepră, urmărite la obârşiile ei, arată că păcatul sufletului atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce sufletului smerenia, sănătatea minţii.

Boala apare întâi în psihic. Aceasta este o propoziţie a medicinii moderne. Scriptura vedem că întregeşte cu lămuriri ceea ce spune medicina. Este o retragere a lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului. Poate chiar o izgonire a Lui.

49. Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.

50. La boli grave aleargă la cel mai bun doctor.

51. Din trei pricini se îmbolnăveşte trupul:

1. De otrăvuri din lipsa postului. Carnea este o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea;

2. Din naştere, pentru că fie mama sau tata nu a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de băutură, ca de foc;

3. Din desfrânare, pentru că trec măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţi şi nerăbdători. Toate acestea, pentru că nu şi-au înfrânat poftele (puterile). Este tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.

BOTEZUL

52. E foarte semnificativă întreita cufundare a celui ce se botează în numele Sfintei Treimi. Cufundarea aceasta totală însemnează atât moartea Domnului pentru noi cât şi moartea omului vechi, omul păcatului. Numai cu preţul acestei morţi ne învrednicim de ungerea cu Sfântul Mir, prin care ni se împărtăşesc, după orânduirea lui Dumnezeu, Darurile Duhului Sfânt şi unirea cu Omul Cel nou, Cel venit din ceruri, prin Taina Sfintei Împărtăşanii.

53. Mântuitorul nostru nevăzut se îmbracă cu noi, şi pe noi ne îmbracă cu Sine: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat” (Galateni 3, 27).

54. Omul cel dintâi, luat din pământ şi pământesc, se îmbracă în omul cel de-al doilea, care este din cer şi se face ceresc (1 Corinteni 15, 47). Iar primul om ceresc este Iisus Hristos: Omul Cel nou, care este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Efeseni 4, 24). Făptura noastră cea sufletească sau duhovnicească se uneşte cu Dumnezeu, iar El Se face – aşa zicând – duhul nostru. Iată pe scurt ce este tămăduirea firii noastre sau înnoirea omului.

55. Toţi creştinii sunt botezaţi şi totuşi nu toţi se mântuiesc. De ce? Iată de ce: Darurile Botezului stau înlăuntrul făpturii noastre nevăzute, aşteptând sporirea vârstei şi vremea minţii, când, prin propovăduirea Bisericii, aflăm despre comoara cerească cea ascunsă în ţarina fiinţei noastre.

56. Curăţirea deplină a firii, întâmplată prin Botez, aşteaptă şi vremea minţii, când curăţirea e aflată efectiv prin porunci.

57. Deşi înzestraţi cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertăţii noastre. (...)

Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezaţi, totuşi mai avem trebuinţă şi de al doilea Botez, al pocăinţei, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili.

58. Darurile Sfântului Botez ne îmbie, lăuntric prin conştiinţă, şi dinafară prin cuvântul Bisericii, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

59. Cel cu un talant din Sfânta Evanghelie are numai botezul şi talantul lui i se va da celor fără botez, dar cu fapte.

60. Fiecare din noi, ori ştim, ori nu ştim, ori credem, ori nu credem, purtăm pe Hristos Iisus şi pe Duhul cel Sfânt în temelia făpturii noastre celei duhovniceşti. Hristos Iisus Cel cu Cruce, este aşadar piatra unghiulară, temelia zidirii noastre celei duhovniceşti. Aceasta e adevărat pentru toţi cei botezaţi.

61. În veacul al VIII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII lea, să apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împăraţi, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu.

Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi, în fiecare – căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim o icoană a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în noi se dă azi o luptă mai vrăjmaşă ca odinioară împotriva sfintelor icoane.

Se dă o luptă împotriva icoanei omului! Unde-i sunt apărătorii!?

CALEA MÂNTUIRII

62. Calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându ni-Se pildă întru toate (Ioan 13, 15) şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci... un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20): Dumnezeu Însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni.

63. Calea mântuirii, sau Cărarea, începe când omul vine – de cele mai multe ori abia viu din gâlceava cu moartea – şi intră în Biserica văzută, cea adevărată, care e: „Una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

64. Calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru că, cel dintâi, El a mers pe ea.

65. Cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă de frică (Apocalipsă 21, 8) sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta. Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu? Iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu, e semn că nu suntem vrednici.

66. E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat din ceruri (Luca 10, 18). Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împinge la toată îndrăzneala câtă trebuie; iar câştigând – ca om – o biruinţă desăvârşită asupra lui, biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu biruinţa Sa, Mântuitorul ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. Deci El e meşteşugul, cunoştinţa şi puterea; El e modelul de luptă, cât ţine cărarea. Mântuitorul de aceea a şi venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului (1 Ioan 3,8) şi să surpe stăpânirea lui în care ţinea pe oameni.

67. Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge singur de nu se va lăsa condus de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoţii Bisericii, slujitorii Săi văzuţi. Căci zice: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte” (Matei 10, 40). Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic.