Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi

Elevi ai şcolii din Glob pregătiţi pentru serbare

Capitolul VII

Cultură şi tradiţie
„Cultura este un proces, o devenire permanentă, niciodată o stare definitivă.”

Dimitrie Gusti

Cultura ca ansamblul valorilor materiale şi spirituale create de societatea omenească de-a lungul istoriei sale, este cea care dă perenitate unui popor. Prin cultură un popor se afirmă în concertul cuprinzător al naţiunilor, câştigându-şi o identitate proprie, care-l deosebeşte de celelalte popoare şi-l impune în conştiinţa acestora. Cultura are o anumită continuitate. Ea foloseşte rezultatele obţinute de generaţiile precedente, valorificând cunoştinţele ştiinţifice, tehnice, artistice, fapt care o transformă într-o puternică forţă motrice a progresului în toate domeniile vieţii sociale. Legat de aceasta, Lucian Blaga, marele apostol al culturii române, spunea: „Cultura minoră ţine pe om mai aproape de natură, câtă vreme cultura majoră mai curând depărtează pe om şi-l înstrăinează de rânduielile firii”.

Un rol de prim ordin în păstrarea fiinţei noastre naţionale l-a jucat dezvoltarea neîntreruptă a limbii române la care a concurat creaţia artistică a poporului, prin care s-a realizat perfecţionarea graiului strămoşesc şi au fost cultivate virtuţile neamului nostru. Doinele noastre, miturile, legendele, credinţele, portul naţional reprezintă un patrimoniu spiritual impresionant, cum rar se poate vedea la alte popoare şi care ilustrează forţa creativă şi geniul incontestabil al românilor, setea lor de frumos, de dreptate şi adevăr. Toate aceste comori trebuie conservate spre a fi cunoscute atât de generaţiile care vin după noi, cât şi de alte popoare, mai ales de cele care, subestimându-le, au ajuns să regrete că nu le-au păstrat cu sfinţenie. Ne mândrim cu faptul că ecoul valorilor româneşti şi-a făcut loc în conştiinţa străinătăţii.

În etapa istorică pe care o traversăm asistăm la fenomenul de globalizare, născut în principal din considerente economice şi politice.

Deşi ţara noastră se aliniază la tendinţele actuale, se străduieşte, în acelaşi timp, să-şi păstreze tradiţia şi obiceiurile statornicite în acest spaţiu geografic.

Din tradiţia noastră fac parte valorile culturale cu caracter colectiv şi anonim, momentele memorabile ale istoriei, adică întreg patrimoniul cultural al poporului nostru. Tradiţia noastră cuprinde moştenirea obiceiurilor, datinilor, legendelor, miturilor care s-au transmis prin viu grai din generaţie în generaţie şi reprezintă o trăsătură proprie, specifică neamului românesc.

Se ştie că fiecare naţiune îşi are o identitate a sa. Pe lângă unele elemente comune cu alte popoare, poporul nostru are şi trăsături specifice care-l deosebesc mai mult sau mai puţin pregnant de acestea, mai cu seamă în ce priveşte factura sa psihică încă distinctă, cu toate interferenţele etnice survenite de-a lungul vremii.

Marii corifei ai culturii române spuneau că tradiţia noastră este ca frunza verde a codrului, au scris despre dor şi jale – cuvinte intraductibile în alte limbi. Mulţi i-au închinat stihuri nemuritoare pe care generaţii întregi le-au memorat şi declamat cu emoţie şi încântare.

Veşnicia s-a născut la sat şi s-ar putea adăuga că ea trebuie să dăinuie fără întrerupere în scurgerea necurmată a vremii. După cum vom vedea, Globu Craiovei, un sat mai mic, şi-a arătat de-a lungul vremii vocaţia sa cultural-artistică, dorinţa de a-şi lărgi necontenit orizontul de cunoaştere în care scop s-a apropiat de biserică şi şcoală, adevăratele focare de cultură ale poporului nostru.

Perioada de început a culturii în Glob, ca şi în întreaga Craină trebuie să o privim în strânsă legătură cu evoluţia istorică şi politică a Banatului, ţinut românesc.

Întrucât în perioada secolelor XIII-XV, Banatul de Severin, din care făcea parte şi Globu Craiovei, avea contacte mai mult sau mai puţin numeroase cu românii din estul cetăţii Severin, putem afirma că formele de cultură ce apar în Craina sunt asemănătoare cu cele dezvoltate în Ţara Românească.

În acest timp activităţile culturale gravitau în jurul bisericii, iar şcolile care luaseră naştere pregăteau preoţi şi „cântăreţi de strană” capabili să ajute la desfăşurarea slujbelor religioase prin răspunsurile date la Liturghii şi Vecernii.

Deşi dovezi scrise nu s-au găsit, existenţa acestor activităţi cu caracter cultural nu poate fi pusă la îndoială deoarece ştim că mulţi ani cnezatele româneşti din ţinutul Mehadiei şi Almăjului s-au aflat sub jurisdicţia religioasă a Mitropoliei Severinului, fapt pomenit şi în documentele emise de regele Sigismund al Ungariei în anul 1430.

După ce în anul 1552 stăpânirea turcească se extinde şi asupra Banatului de Severin, reşedinţa acestei formaţiuni politice, adică „Bănia”, se mută la Caransebeş, de unde începe să se resimtă o nouă influenţă culturală asupra satelor din Craina şi Almăj. De acum, din Transilvania încep să se răspândească tot mai multe cărţi bisericeşti traduse în limba română. De la nucleul cultural de aici a ajuns învăţătura dăscălească în limba română şi în satul nostru.

Primele manifestări culturale au fost cele folclorice, ce s-au transmis oral, din generaţie în generaţie. Cea dintâi mărturie despre existenţa cântecelor populare bănăţene, care are şi valoarea primei atestări de folclor la români, se situează la începutul secolului al XI-lea. Este vorba despre „un cântec jalnic” pe care-l intona o roabă din Cenad, pe când învârtea la râşniţă, aşa cum se vorbeşte în Legenda Sfântului Gerard.²⁴⁷ Mărturia este sumară dar sugestivă pentru puterea şi întinderea melosului românesc.

Peste aproape şapte secole Francesco Grisellini, trimis al Curţii imperiale din Viena, călătoreşte prin Banat şi în lucrarea sa „Istoria Banatului Timişan”, publicată la 1780, pe lângă descrierea istoriei locurilor, a bogăţiilor, reţine şi multe şi valoroase mărturii legate de folclorul obiceiurilor din ciclul vieţii şi sărbătorile calendaristice.²⁴⁸ El îşi mărturiseşte nu numai admiraţia faţă de hărnicia românilor bănăţeni şi pentru capacitatea lor de a învăţa noi meşteşuguri, ci şi pentru gustul estetic al ţărăncii din Banat, relevant mai ales în portul său tradiţional.

Cronicarul protopop Nicolae Stoica de Haţeg, trăitor în „Megia noastră” (Mehadia), personalitate remarcabilă, apreciat şi de marele Iorga pentru talentul de povestitor, descriind una dintre vizitele împăratului Iosif al II-lea la Timişoara, la care a fost prezent, afirmă că „jupânesele noastre” interpretau un cântec satiric la ospăţ:²⁴⁹

„Aş mânca pogace,

N-are cine-mi face,

Că Aniţa-mi zace,

Mărie,

Nu ştie,

Când s-or măritat

Eu oaspeţi am chemat,

Cu lămâi…”

Deşi în Cronică este redat doar un fragment din acest cântec, important este că din el respiră semnificaţia prestigiului de care se bucură cântecul românesc, capabil să fie prezentat şi în faţa unui asemenea personaj, care era instruit în spiritul vechii arte culte germane, viitorul împărat al Imperiului habsburgic.²⁵⁰ Cu aceeaşi nereţinută mândrie, acest mezin Neculce al Banatului descrie minuţios strălucitoarea îmbrăcăminte a bănăţenilor: „La iale mînecele cămeşilor cu aur cusute flori, laibere, copce de argint şi aurite, capu bucle, căpiţe de aur, păpuci nalţi, cu aur cusuţi”.

Dacă până la acea vreme interesul pentru folclorul bănăţean era doar empiric şi nesubstanţial, fenomenul ar putea fi explicat mai ales prin lipsa cărturarilor preocupaţi anume de consumarea creaţiei populare. Însuşi Stoica de Haţeg confirmă în cronica sa acest fapt: „Pe aici scrietori buni nu s-au născut, nici că s-au cerut şi nici nu s-a putut”.

Pe măsură ce ne apropiem de anul 1848, cărturarii bănăţeni precum Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu ş.a. sunt atenţi la valorile spirituale ale poporului român, la întreaga cultură populară tradiţională.

Astfel, Eftimie Murgu, revoluţionarul născut în Rudăria Almăjului, într-o lucrare polemică, tipărită în 1830 în limba germană, în care răspunde lui Sava Tokoly, un calomniator al drepturilor noastre, transcrie şi cinci melodii populare româneşti. Acest fapt denotă că el a sesizat importanţa studierii specificului unui popor şi a culturii care însoţeşte întreg destinul său istoric.

Se cuvine să vorbim de ţăranii noştri globeni de odinioară, molcomi, dar harnici, cu inima şi sufletul pline de căldură, în care s-au păstrat nealterate credinţele, obiceiurile, datinile, graiul şi virtuţile neamului nostru şi în care s-au zămislit minunatele noastre doine.

Doina i-a fost soră devotată românului atât în clipele de bucurie şi nădejde, cât şi în încleştarea cu greutăţile care implacabil îl loveau prin cei care au urzit iţele destinului său:

„Ascult-o bine cum adie,

Din munţii noştri până-n vale

Şi spune de cunoşti vreun cântec

Mai dulce şi mai plin de jale !”

În satul nostru Glob nu putem vorbi de o activitate culturală în adevăratul sens al cuvântului decât după anul 1900, când prin strădania învăţătorilor de atunci se organizează serbări şcolare şi aşa numitele „conţărturi” cu tineri solişti, dansatori şi cei care recitau poezii.

Începând cu anul 1909 în sat s-a înfiinţat o fanfară şi un cor, deşi acest lucru nu a fost pe placul autorităţilor maghiare. Corul la început era format din elevii şcolii, apoi, între anii 1918-1920, învăţătorul de atunci, Nicolae Domăşneanu, cooptează şi tineri şi adulţi. Atât fanfara, cât şi corul interpretau cântece patriotice şi din folclorul bănăţean. Înainte de desfăşurarea organizată a unor activităţi culturale, de-a lungul vremii manifestări folclorice s-au desfăşurat totuşi în cadrul serbărilor şcolare prilejuite de anumite evenimente şi în şezători, la nunţi, botezuri, nedei, sau la plecarea cătanelor în armată şi război.

În lungile nopţi de iarnă în sat dar şi la colibe, în şezători se cânta, se recitau versuri satirice, se spuneau proverbe şi zicători. Tot aici se povestea despre haiduci, luptele domnitorilor, vitejia şi curajul românilor. Aşa se transmitea din generaţie în generaţie tradiţia, obiceiurile, limba şi istoria poporului nostru şi se formau la tinerii globeni trăsături de caracter şi convingeri morale.

Fanfara din Glob era formată din 9-10 persoane. Instrumentele erau cumpărate de toţi membrii formaţiei şi treptat fiecăruia i se reţinea din plată, până îşi achita costul integral. În fanfară erau incluse instrumente precum: 1 clarinet, 1 taragot, 3 trompete, 1 helicon, 2 bombardoane şi o tobă mare. Primul instructor sau conducător al fanfarei a fost Dumitru Jurescu, care era şi primaşul-trompetist. Apoi ca şef al fanfarei este Mihai Orza, care ştia să cânte şi „pe note”. A învăţat aceasta în timpul satisfacerii stagiului militar la Biserica Albă în Serbia.

Prima fanfară din Glob

Într-o zi, când sus era un cer înalt, albastru, generos şi jos te împresurau culorile toamnei, am poposit în faţa cazărmii militare din acest mic, dar cochet orăşel al Serbiei. Vremea era minunată. Frunzişul copacilor seculari se transformase într-o simfonie de culori: verde palid şi auriu, galben aprins şi carmin. Încă nu căzuse nicio frunză. Soarele strălucea peste acoperişurile clădirilor, preschimbându-le parcă în smaralde. Florile toamnei îmbrăcau parcul din faţa cazărmii în haine de sărbătoare şi era o pace atât de adâncă încât văzduhul părea legănat în braţele unui destin calm, dar implacabil.

Fanfara cu primaşii Petru Grozăvescu şi Mitru Orza

Priveam fascinată şi parcă îi vedeam pe tinerii crăinenţi şi almăjeni înalţi, voinici, frumoşi, sănătoşi, cu mărul roşu-n obraji, îmbrăcaţi în frumoasele lor costume populare, cu cufărul din lemn mirosind încă a brad, cum veneau la încorporare. Erau tăcuţi, timizi şi temători de necunoscut, cât şi de ce-i aşteaptă în viaţa de „cătană la împărat”. Mă gândeam oare câte doruri, câte griji or fi lăsat acasă şi aşteptam să aud sunetul goarnei care să-i cheme la instrucţie sau la masă, aşa cum îmi istorisise bunicul meu patern, Mihai Orza, că făcea ca gornist al acestei cazărmi militare, în timpul cât a fost soldat. Fanfariştii din Glob erau ca o adevărată familie. Ei au cântat decenii de-a rândul cu drag la vii şi cu durere la morţi, de joc sau de jale. La bucurii, când erau hore, botezuri, nunţi şi nedei, cât şi la necazuri. Le-au cântat şi bucurat sufletele atât bogaţilor, cât şi săracilor.

Satul Glob nu a avut până în anul 1975 Cămin sau Casă culturală, fanfara şi corul (atât cât a fiinţat) îşi desfăşurau repetiţiile în sala de clasă sau la câte un membru al formaţiilor acasă. Taica îmi povestea că de multe ori, când basiştii suflau prea tare în instrumente, se stingea lampa. Deşi cântau în condiţii improprii, membrii fanfarei dovedeau multă pasiune şi dorinţă de afirmare. Ei au cântat la nunţi, botezuri şi nedei de la Mehadica, Cuptoare şi Cruşovăţ până în Almăj în satul Şopotu-Vechi. În micuţul sat almăjan Putna au cântat peste 20 de ani la nedeie şi la zeci de nunţi şi botezuri. La fel au fost tocmiţi şi în satele Pârvova, Lăpuşnicel, Borlovenii Noi, Plugova, Mehadia şi Topleţ.

Fanfara din Glob a participat şi la multe manifestări culturale desfăşurate în diferite oraşe. În anul 1930 participă la un festival organizat la Oraviţa. Aici, deşi au concurat cu fanfare puternice din pusta Oraviţei şi Almăj, au primit menţiune. Deplasarea au făcut-o cu căruţele. De asemenea, au fost invitaţi la inaugurarea liniei ferate Reşiţa-Caransebeş în anul 1933. Atunci când în anul 1935 Maiestatea Sa regele Carol al II-lea împreună cu voievodul Mihai I au poposit la Petnic, în drumul lor spre Bozovici şi Oraviţa, fanfara din Glob reunită cu cea din satul gazdă i-au întâmpinat cu marşuri şi cântece patriotice. Un an mai târziu – 1936 – sunt invitaţi în Valea Almăjului la inaugurarea Casei Culturale „Eftimie Gherman” din Lăpuşnicu Mare sau Lăpuşnicu de sub Codru (cel mai impunător edificiu de cultură din mediul rural al Banatului de atunci).

Apoi a venit războiul al II-lea mondial şi unii fanfarişti au plecat pe front. După război fanfara s-a reîntregit şi şi-a continuat activitatea.

Au participat la festivaluri de folclor raionale, regionale şi judeţene, de unde s-au întors cu diplome. Animatorul fanfarei a fost Zaharia Popovici, Zaică cum îi ziceau globenii în semn de simpatie. Fiind absolvent al Academiei Pedagogice şi Teologice din Caransebeş, avea cunoştinţe muzicale şi aptitudini de dirijor.

În şirul atâtor ani, cât s-a menţinut fanfara din Glob, ca instrumentişti au fost: Dumitru Jurescu, Milă Orza, Mihai Ghimboaşă-Braica, Ion Gherescu-Bazăl, Grigore Bratescu, Ion Grozăvescu-Poja, Zaharia Rostescu-Friţ, Zaharia Fişteag, Petru Iliescu-Budan, Nicolae Cristescu Orza, David Ghimboaşă, Mitru Cristescu Orza, Petru Grozăvescu-Poja, Ion Grozăvescu-Poc, Ion Bălan.

Treptat numărul membrilor locali ai fanfarei s-a împuţinat prin plecarea unora la cele veşnice. Doar în două familii tradiţia de a cânta la instrumente a fost dusă mai departe. Aşa a fost în cea a luni Mihai Orza, fiul său Nicolae Cristescu Orza a cântat la început la trompetă, apoi la helicon. Nepotul său, Mitru Cristescu Orza, a fost trompetist-primaş. De asemenea lui Ion Grozăvescu-Poja, care a cântat la bombardon, i-a urmat fiul său, Petru Grozăvescu-Poja, care a fost tot trompetist-primaş. Atât el, cât şi Mitru Orza au fost şi solişti vocali, pentru că aşa era obiceiul fanfarei ca unul sau mai mulţi membri ai fanfarei să cânte solo-voce, iar ceilalţi să acompanieze la instrumente.

Ca fanfara să se menţină au fost integraţi instrumentişti din satele vecine, cum a fost cazul trompetiştilor: Niţu Domăşneanu din Petnic şi Gin Barcu de la Mehadica.

Până prin anii 1960-1962 la toate sărbătorile, nunţile şi botezurile din sat a cântat doar fanfara noastră.

Câte un grup de tineri numiţi „căpăraşi” tocmeau muzica pentru hora satului din zilele de duminică sau de sărbători. Tot ei erau Căpăraşi

cei care organizau desfăşurarea horei, stabilind când fiecare dintre ei poartă „jocul înainte”, cine are voie să joace în mijloc şi ordinea melodiilor şi valoarea taxei plătită de băieţi şi fete.

În ansamblul de valori artistice ale Crainei, deci şi ale Globului, jocurile populare ocupă un loc important. Parcurgând de-a lungul vremii un impresionant drum strâns legat de viaţa şi istoria poporului nostru, dansul popular a fost întotdeauna un însoţitor credincios al globeanului, atât în momentele sale de bucurie, cât şi la dureri şi necazuri.

Vitalitatea şi ritmul său viguros şi colectiv a ţinut deseori treaz în trecut spiritul de luptă şi rezistenţă contra celor ce ne-au asuprit. Astfel, acesta s-a dovedit purtător al unor idei înalte şi progresiste.

Păstrate cu grijă de la strămoşi, transmise din generaţie în generaţie, ele nu şi-au pierdut nimic din originalitate şi prospeţime.

Globenii, oameni cu firi deschise, veseli şi petrecăreţi, posedă un bogat şi complex tezaur de dansuri, păstrate în forme artistice valoroase pe care şi le-au etalat nu o dată în şirul fără număr al frumoaselor hore săteşti.²⁵¹

Hora satului, numită la noi în Glob „joc”, se organiza mai ales duminica, precum şi la toate sărbătorile mari, în afară de perioadele de post. Jocul se desfăşura în faţa şcolii şi a bisericii. În timpul existenţei sale cânta fanfara locală. Doar atunci când membrii fanfarei doreau şi ei să se distreze şi să-şi joace nevestele aduceau un taraf de ţigani din Teregova, care avea ca solistă pe viorista Maria ţiganca. Aduceau chiar şi fanfara din Valea Bolvaşniţa, condusă de renumitul Grigore Blidaru, pentru că între aceste fanfare s-a încetăţenit o bună colaborare, decurgând din prietenia dintre acest trompetist şi Mihai Orza.

La Nigee, Paşti şi sărbătorile de iarnă se organiza şi balul, ca o variantă a horei.

Melodiile de joc se cântau într-o ordine bine stabilită: brâul, hora, sârba, ardeleana şi „de doi”. În Glob, spre deosebire de satele din Almăj, se obişnuieşte ca ardeleana să se joace fără a fi continuarea celorlalte melodii. Perechile se deplasează continuu într-un arc de cerc, apoi în încheiere se joacă învârtita sau jocul de doi. Băiatul care poartă ardeleana în faţă invită fata pe care o îndrăgeşte şi are gânduri serioase în privinţa ei, în felul acesta comunitatea află care-i sunt intenţiile.

Brâul şi hora exprimă dansul în sine „poate chiar însemnele unui cult solar”, ²⁵² dar pregătesc şi secvenţa cercului, dând senzaţia de nesfârşit, de veşnic repetabil. Câte un căpăraş mai „zmăos” cerea să se cânte şi alte jocuri: iedera, ţandăra şi poşovaica.

Fanfara din Glob, în afara cântecelor de joc şi marşuri, a interpretat doine, cântece de dor (cântări) care sunt nemuritoare. Cântate pe o melodie dulce şi tărăgănată, doinele de dragoste sunt pătrunse de melancolie şi uşoară tristeţe, provocate de singurătate şi urât. Cu multă măiestri soliştii fanfarei au cântat doine precum: Bună dimineaţa, nană; Gherghină, Gherghină; Cine m-aude cântând; Pe poienile lui Ion; Amărât ca mine nu-i; Ană, Ană; Sărăcie, sărăcie; Balada Oilor; Cine bate la fereastră.

Dintre melodiile cu ritm de joc amintim: Pavele, Pavele; Mărie poale ciurate; Vecină dragă, vecină; Măi, nevastă ş.a.

În prezent în Glob nu mai există fanfară. Se simt parcă şi se aud doar cântece de jale, cu intonaţii de dor şi despărţire de cei care au fost şi au mângâiat decenii de-a rândul sufletul celor iubitori de frumos. Oamenii de aici au uitat cântecele fanfarei, dar pentru vârstnici au rămas amintirile despre cei ce le-au interpretat, acestea sunt încă prea puternice pentru a putea fi uitate. Ei nu pot uita nopţile în care fanfara se întorcea de la „cântat” şi în dealul Scămnel sau Crac interpreta câteva doine. În liniştea nopţii ţi se părea că sunetele instrumentelor sunt dumnezeieşti. Eu nutresc speranţa că poate cineva, într-o zi, va reînfiinţa fanfara, ca tradiţia să meargă mai departe, să nu se stingă.

În sat a activat şi o formaţie de „căluşari”, jocul fiind adus aici de către unii tineri care şi-au satisfăcut stagiul militar în alte zone folclorice ale ţării. „Vătaful” formaţiei a fost multă vreme Petru Velţănescu-Bogă, care executa cu multă măiestrie figurile jocului. Echipa de căluşari a fost alcătuită din: Vartolomei Lăzărescu, Ştefan Iliescu-Gepa, Nicolae Periş-Stoican, Gligore Bălan-Boboc, Ilie Brânzan, Ion Gherescu, Moise Panduru, Pavel Vrancuţa, Petru Canea. Ei au participat la concursuri şi festivaluri folclorice.

După inaugurarea Căminului cultural în anul 1975, activitatea culturală din satul Glob a cunoscut noi coordonate.

Prin modul cum au fost organizate activităţile culturale au răspuns necesităţilor de cultură şi cunoaştere a tuturor categoriilor de oameni, ţinând seama de: varietatea preocupărilor lor profesionale, de nivelul de cultură al globenilor, de vârstă şi particularităţile lor psihologice.

Devenind centrul cultural al satului, Căminul cultural a permis desfăşurarea unui vast proces de instrucţie şi educaţie în rândul adulţilor, fiind astfel o continuare a activităţii promovate în şcoală de către cadrele didactice.

Profesorii şi învăţătorii şcolii din Glob, concomitent cu acţiunile de răspândire în rândul sătenilor a realizărilor ştiinţifice şi a artei culte, au fost preocupaţi să promoveze creaţia populară, să păstreze şi să îmbogăţească tradiţiile folclorice, valorificând continuu cântecul, poezia epică şi lirică populară, dansul şi portul, stimulând în felul acesta toate formele creaţiei artistice locale.

Au fost valorificate dansurile moştenite din bătrâni prin mijlocirea echipei coregrafice locale, într-o formă de spectacol care, păstrând autenticul folcloric, îl situează la o ţinută scenică menită să satisfacă gustul oamenilor pentru arta populară, pentru frumos.²⁵³

Formaţiile artistice de dansuri, instruite de profesorul Gheorghe Rusu, s-au bucurat de un frumos bilanţ pe scara competitivă la diferite niveluri.

În cadrul Căminului cultural din Glob a activat ani de zile o formaţie de dansuri, organizate pe generaţii, care a participat la diferite concursuri de-a lungul anilor, cucerind aproape de fiecare dată un binemeritat loc întâi.

Formaţiile muzicale în repertoriul lor au inclus mereu cântecul popular din folclorul local vechi şi nou. O atenţie deosebită a fost acordată în repertoriul soliştilor vocali ai cântecelor populare autentice locale, în interpretarea acestora fiind antrenaţi rapsozi ai tuturor generaţiilor, de la copii până la cei mai în vârstă.

În vatra folclorică a Globului au existat şi se mai păstrează încă o gamă variată de stiluri ale cântecului liric, brodat pe teme dintre cele mai variate, ce definesc creatorul anonim ca pe un adevărat îndrăgostit de viaţă, uitând parcă înadins condiţia existenţei sale, dintr-o vreme nedrept alcătuită:

„Hai, mândro, să trăim bine,

Că nu ştii moarcea când vine:

Moarcea-i bună, nu mă ia

Să mai şăd cu mândra mea.

De sara pân’dimineaţa,

Ca să-mi mai petrec viaţa.”²⁵⁴

În cadrul colectivităţii din Glob s-a păstrat – ca un sfânt jurământ lăsat din tată în fiu – un întreg univers spiritual de idei, etern valabile, de trăiri cu acorduri de orgă, iscate din arderi lăuntrice ale unor cumplite dureri şi deznădejdi, ori ale unor depline bucurii şi încrederi în multiplele rosturi ale vieţii.

În „cântările” din Glob, badea şi mândra sunt protagoniştii, cu dragostea lor plină de speranţă:

–Floare albă de pe câmp,

Să şcii, mândro, ţi-am pus gând.

Mult mă mir cum să ce prind !

–Tu mă pringe, badeo, uşor.

Fă-ţi fântână în obor,

Ca să vin eu după apă,

Să mă iei frumos în braţă,

Să mă săruţi cu dulşeaţă.”²⁵⁵

Unele doine scurte din Glob cântă însuşirile iubitei, precum buzele, ochii. O arie mare de răspândire, întâlnită şi în satele din vecinătate: Iablaniţa, Petnic, Mehadica, o are o asemenea doină:

„Frunză verde de cireş,

Am o mândră pe ales.

Cu buzele subţirele,

De-mi pun capu dup ele.

Cu ochi mândri, căpriori,

Când îi văd mă iau fiori !”

sau:

„Ană, Ană, dragă Ană,

Eşti frumoasă ca şi-o pană,

Ca o pană de bujor,

După cine, dragă, mor !”

În unele cântece sunt satirizate anumite trăsături negative de comportament, ca în versurile următoare:

„Fecele din satu mieu

Toace vor s-aibă liceu,

Şe păcat c-au capu greu.

Nu le trebuie oi la stână,

Umblă doar cu zeanta-n mână.

Nu le trebuie boi cu coarne,

Numai ca să fie doamne.”

Codrul, cel ce a fost întotdeauna frate şi ocrotitor al omului sărac, este invocat în multe cântece din Glob:

„Mult îmi eşti, codrule, drag,

Pentru dorul care-l trag.

Că la cine cânʼ privesc

De toate îmi amintesc.

Şi de zile-ntunecace

Tu ne-ai fost, codrule, frace.

Când barbarii au năvălit

Pe noi ne-ai adăpostit.”²⁵⁶

Bogată şi reprezentativă în cântecele din Glob este lirica înstrăinării, de la fata măritată în „strini” (străini), a băiatului sărac ajuns ginere într-o casă bogată şi a copilului străin, până la tânărul dus „cătană” sau soldatul plecat în război prin ţările străine:

„Frunzuliţă foaie lată

Când ieram la mama fată

Purtam chita după poartă.

După ce mă măritai

Socri răi îmi căpătai.

Iar bărbatu-i ca un câine

Nu are milă de mine

Că mila de la bărbat

Îi ca propta de la gard.

Propta gardul şi-l propteşte

Bărbatu nu ce iubeşce.

Propta gardu-l ţine bine

Bărbatu nu-i neam cu cine.”

sau:

”Toace-n lume să le faci,

Ginere să nu te bagi.

Că ginere la socrie,

Îi ca ruda la coşie.

Coşia stă la scuceală,

Ruda stă-n ploaie afară.

Când e soacra mânioasă,

Te mai scoace şi din casă.

Când e socru mâniat,

Te mai bagă şi sub pat.”

Despărţirea recruţilor sau a celor plecaţi în concentrări şi la războaie departe de casă, de familie şi colectivitatea satului a fost mereu evocată în cântecele din Glob:

„Foaie verde foi de nuc,

Veni vremea să mă duc.

Să mă duc din satul mieu

Şi zâua bună să-mi iau.

De la frunza de pe munţi

De la iubiţii părinţi;

De la frunza de pe brazi,

De la iubiţii miei fraţi.

De la flori de busuioc,

De la fece, de la joc.”

Poeţii-soldaţi îşi cântau şi amarul anilor lungi şi grei de concentrări şi război, cu luptele fără sfârşit departe de casă şi de cei dragi:

„Rău mamă m-ai blăstămat

Să n-am Paşce şi Crăciun

Să le fac mergâmd pe drum.

Să n-am Paşce şi Rusale

Să le fac în concentrare.

Frunză verge iasomie

Săracă copilărie

Cum mi-a fost ursâtă mie

S-o petrec în cătănie.

C-am plecat cinăr copil

M-oi întoarce om bătrân.”²⁵⁷

Din folclorul local nu lipsesc nici cântecele de haiducie:

„Foaie verde de bujor

Voi, voinicii codrilor,

Nu vă daţi somnului

Că somnu ie-nşelător

La haiducu călător

Că vă prinde potera

Şi vă spânzură ge gât

Şi vă bagă în pământ.

Şi e păcat de voi

Să muriţi de cinerei.

Să luptaţi cu toţi, mă frace

Pentru sfânta de dreptace.

Şi a ţării libertate.²⁵⁸

Astăzi, din punct de vedere al valorilor conţinutului, o trăsătură esenţială a folclorului nou este aceea a continuităţii unor motive clasice ale tematicii sociale din folclorul tradiţional. Contemporaneitatea preia din tradiţie ceea ce corespunde vieţii, gândurilor, sentimentelor şi năzuinţelor locuitorilor de astăzi ai Globului.

Alături de creaţiile tradiţionale apar, mai ales în domeniul cântecului, al poeziei, creaţii populare noi, ca o „expresie a unor manifestaţiuni proprii de viaţă”.²⁵⁹

1. 
   Portul popular
   

Zămislit în această străveche tradiţie şi conceput fiind nu numai ca obiect de uz casnic, dar şi ca o nevoie de frumos, costumul popular este şi o materializare a talentului şi a iubirii pentru frumos.

Cine a avut ocazia să participe la hora satului în Glob, în zilele de sărbătoare, a observat cu câtă măiestrie se găteau sătencele şi sătenii noştri.

Portul nostru strămoşesc, fie lucrat simplu de tot sau cum nu se poate mai combinat, păstrat sau evoluat, ne-a desfătat ochii, după cum doina ne mângâie urechea. Ancorat în viaţa satului, portul a avut peste timp bogate semnificaţii: starea materială, starea civilă, vârstă, anotimp, sex, cât şi apartenenţa la o anumită comunitate.