Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi
Yüklə 1,33 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Porumb şi dovleci
- Caii – mândria globenilor
- Moara de la Gura Văii
- Mehadia – vatră milenară
C  asă grănicerească tip cetate
Noua lege grănicerească „Constituţia Confiniară” din 1850 dă dreptul de proprietate grănicerilor asupra pământului deţinut, cât şi dreptul de a-l lăsa moştenire urmaşilor. Curtea de la Viena a dorit ca prin această reglementare să răsplătească ataşamentul grănicerilor faţă de împărat în timpul revoluţiei din anul 1848 şi refuzul lor de a-i sprijini pe sârbii care doriseră să proclame Banatul „republică” sub conducerea lor.192 Pentru o cât mai bună folosire a pământului autorităţile au stabilit o seamă de reguli, trimiţând la companii diferite ordine ce trebuiau aplicate în satele aparţinătoare. Chiar protopopul Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg, prin preoţi, le trimite sătenilor îndemnul: „La tot lucrul pământului care mai de care mai bărbat să îndemne: gloatele să trăiască. Vite aveţi: gunoi, bucluc iarna pe locuri, pre nivi. În grădini: grâu, bucate sămănaţi […]. Legumi … de tot felul, fierturi să aibe gloatele … Asta-i porunca!” Dacă trei ani la rând o familie nu-şi lucra cum trebuie terenurile, le pierdea, ele fiind repartizate familiilor mai sărace. Analizând fondul funciar al satului Globu Craiovei, observăm că suprafaţa cuprinsă în perimetrul cadastral este de 1564,48 ha, repartizat pe categorii de teren, după cum urmează: Categoria de teren
(După evidenţa Primăriei Iablaniţa) Această structură a terenului a permis locuitorilor satului nostru să îmbine, dintotdeauna, cele două ocupaţii principale: creşterea animalelor şi cultura plantelor, la acestea adăugându-se o ramură secundară, pomicultura. Globenii, ca toţi din Craina, în evul mediu au cultivat cel mai mult meiul şi secara. De la secară se foloseau seminţele pentru făină, din care se cocea turta (pâinea), iar paiele erau folosite pentru acoperirea caselor. Se mai cultiva grâu, ovăz şi orz. Cultura meiului este înlocuită începând cu secolul al XVII-lea cu cea a porumbului. În lexicul satului, amintirea meiului se mai păstrează doar prin termenii „mălai” şi „coleşă”.193 La început se practica agricultura extensivă, apoi se trece la sistemul îngrăşării (fertilizării) pământului prin gunoire, iar treptat se foloseşte asolamentul bienal, care consta în alternarea culturilor. Începând cu secolul al XIX-lea s-a generalizat sistemul trienal. Sistemul trienal se practică şi în zilele noastre: pe un loc se seamănă grâu de primăvară, pe al doilea porumb, iar pe cel de al treilea grâu de toamnă, peste care primăvara se seamănă trifoi, lucernă sau mai nou ghizdei. Iarna pe aceste loturi se împrăştie gunoiul de grajd. Cei care acum cresc un număr mic de animale sau deloc, folosesc îngrăşăminte chimice. După trifoi sau lucernă (după ţelină) se seamănă întâi porumb, apoi grâu. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a folosit plugul de lemn, după care a pătruns cel de fier, în două variante: plugul „într-o brazdă” folosit pe terenurile în pantă şi cel „cu două brazde”. Între cele două războaie mondiale se introduce plugul pentru „săpat”, care se foloseşte şi acum pentru „prăşit” (copăit) şi scosul cartofilor.194 Pentru mărunţitul pământului s-a folosit grapa cu dinţii de lemn, apoi cea de lemn cu dinţii de fier. În zilele noastre, acolo unde terenul permite, aratul se face cu tractorul, iar grăpatul cu discul. G În zona Craina, secerişul începe în luna iulie; spicele secerate se legau înainte în snopi şi se clădeau în „stoguri” sau „picine”, apoi snopii erau transportaţi la „aria de treierat”, unde cu caii sau boii erau zdrobiţi. În preajma celui de-al II-lea război mondial s-au introdus batozele acţionate de apă. În Glob proprietari de batoze au fost: Moise Gherescu, Alimpe Fişteag, Ion Ghimboaşă (Moraru).195 La sfârşitul lui septembrie începe culesul porumbului. La Glob porumbul se culege cu ghijele (pănuşile) şi se transportă acasă sub şupă sau tream. Seara, vecinii, neamurile şi prietenii vin la ghijat. Gazda fierbe porumbul necopt şi cartofi, care se mănâncă cu brânză şi se udă cu răchie. Aici băieţii le curtau pe fete şi se puneau chiar căsătorii la cale. Se cânta, se spuneau ghicitori şi erau discutate ultimele întâmplări petrecute în sat. Tulujii (cocenii) erau tăiaţi, legaţi în „braţuri” şi făcuţi „stupuri” ca să se usuce, după care se depozitau în grădina casei sau la colibă, fiind folosiţi în hrana animalelor. Oricât de mică era gospodăria ţărănească, nu lipsea „cânepiştea” pe care se cultiva cânepa, firul său fiind folosit la ţesutul pânzei în casă. Cânepiştea era un loc cu pământ bun. Cânepa de vară se recolta în luna august, când era în floare. Recoltatul se făcea cu grijă, ca să nu fie deranjate plantele care urmau să fie recoltate în septembrie (cânepa de toamnă), atunci când seminţele erau coapte şi puteau fi vânturate. Ele erau semănate în primăvara următoare. Cânepa culeasă se lega în „mănunchi”, care se punea la topit la marginea râului în gropile făcute special în nămol, numite „topile”. După 1-2 săptămâni, mănunchiurile se spălau în apa curgătoare, iar atunci când erau uscate erau zdrobite cu „meliţa”. Tulpinile lemnoase (pozdările) sfărâmate se scuturau şi rămâneau firele curate de cânepă. Prin pieptănare se separa fuiorul de câlţi. Câlţii sunt firele mai scurte şi mai grosolane, care se foloseau pentru ţesutul sacilor şi al „strujacului”, care, umplut cu ghiji de porumb, servea drept saltea de dormit. Din firele de fuior se ţesea o pânză mai subţire din care se confecţionau piesele de îmbrăcăminte pentru familie şi unele pentru uniforma soldatului-grănicer, lenjeria de pat, feţe de masă şi ştergare. Treptat, după primul război mondial, firele de cânepă din urzeală sunt înlocuite cu cele de bumbac, cele de cânepă se foloseau doar la bătut. Apoi firele de bumbac înlocuiesc în totalitate pe cele de cânepă. Trecându-se de la portul tradiţional ţărănesc la cel orăşenesc, cultura cânepei a dispărut. Fiecare familie avea mecanismele şi uneltele necesare prelucrării fibrelor de cânepă: meliţa, pieptenii, furca de tors, fuse, vârtelniţa, sucala, ţevile, războiul de ţesut cu anexele sale, brâglele, tălpiţele, spata, suveica, sulurile şi fuseii. Urzitul pânzei se realiza de către mai multe femei, la fel pusul pe suluri în stradă, care era un adevărat ritual. De mici fetele învăţau să culeagă cânepa, să o aşeze în topilă, să meliţe, să toarcă, să urzească şi să ţeasă. Sătenii Globului mai cultivă legume şi zarzavaturi în grădinile caselor sau la Lunca Mare, Lunca Mică şi Pe vale, dar numai pentru nevoile familiei. Cartoful se cultivă în fiecare gospodărie, atât soiul alb, cât şi cel roşu. O Pe apa Craiovei au existat cazane încă de pe vremea Austro-Ungariei. Astăzi au cazane următorii globeni: Nicolae Răduţa, Săndica Velţănescu, Iancu Boroica, care fac ţuică în „vamă”, la care se adaugă cele de dimensiuni mici, aflate în multe gospodării din sat. În localitate nu sunt cultivate vii în masiv ci răzleţ, pe lângă pomii mari sau zidurile colibelor. Sunt folosite soiuri nealtoite care nu necesită îngrijiri deosebite. Strugurii sunt folosiţi atât pentru consumul fizic, cât şi la prepararea vinului pentru nevoi personale. Negreşit, în timpurile vechi viile ocupau suprafeţe mai extinse pe dealurile cu expunere spre soare, deoarece găsim toponimul „Dealul Vinişte”. Trebuie remarcat faptul că locuitorii Globului, datorită reliefului format din dealuri cu unele pante abrupte şi stâncoase, au muncit din greu pământul şi aşa sărăcăcios. Cei care au avut pământ puţin au lucrat „în parte” la cei cu pământ mai mult. Pentru pământul folosit, cel care-l lucra primea o parte din trei ori una din două din recolta obţinută la porumb şi grâu. La fâneţe se primea una sau două părţi din patru. Traista şi brenta erau nelipsite din spatele femeilor, dar şi bătăturile făcute de obrânele lor pe umeri. Cu toate acestea, ei şi-au iubit pământul, l-au lucrat cum au putu mai bine şi cu dragoste, chiar dacă nu în fiecare an le-a fost pe deplin răsplătită truda şi hărnicia. Ori de câte ori cotropitorii le-au călcat ogoarele, ei au luat-o mereu de la capăt, gândind probabil că „apa trece, pietrele rămân”. Da, pământul a rămas, pentru că el a fost un mijloc sigur al existenţei noastre, năvălitorii îl puteau prăda, dar nu-l puteau lua, aşa cum ne luau bucatele şi animalele. Bănăţenii, uşor sau cu multe renunţări, au cumpărat pământul; acesta era moştenirea ce o lăsau copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor. Ei au avut pentru el un adevărat cult. Astăzi însă, dacă străbaţi dealurile Globului, vezi locuri care altădată erau considerate ca cele mai bune pământuri, lăsate pârloagă. Tinerii, rând pe rând, renunţă a mai fi agricultori, pentru că ei nu simt tragedia pământului nelucrat şi nu-i aud nici gemetele de durere că, după mii de ani, cât a hrănit generaţie după generaţie, acum nu mai reprezintă nimic. Ei pleacă la oraş, simt probabil că speranţa în revigorarea agriculturii a ajuns la capătul drumului. Se duc la şcoli şi nu se mai întorc decât la marile sărbători sau cu ocazia unor evenimente. Doar bătrânii, cu palmele pline de bătături şi după o viaţă de trudă, suferă, plâng şi se roagă lui Dumnezeu pentru că au ajuns să trăiască vremea în care simt că nimeni nu mai are nevoie de munca lor de o viaţă. Ştiu că sacrificiul lor e aproape zadarnic, dar nu renunţă. Ei încă îşi iubesc satul, pământul, animalele şi munca. Această tristeţe şi deprimare a ţăranului globean este oglindită în versurile următoare: La colibă lângă fântână Tristă stă buna bătrână Să uită în gial şi în vale Şi se-ntreabă cu mirare Doamne cu şe-om fi greşit ? De-aşa vremuri ne-or venit Gealurile or pustânit, colibele or pănjănit Pământul nu-l lucră nimeni L-o umplut iarba şi spinii De să-ntorc în mormânt străbunii Că ei mult or păcimit Pentru o palmă de pământ Or stat de pază la hotare Şi-au luptat în depărtare. Faptul că în teritoriul satului nostru mai mult de jumătate din terenuri sunt păşuni, fâneţe şi livezi, explică dezvoltarea şi marea importanţă pe care a avut-o dintotdeauna şi încă o mai are creşterea animalelor în economia Globului ca şi a tuturor satelor bănăţene. Neobositul călător turc Evliya Celebi, după vizitarea Banatului în 1660, spunea că aici se cultivă mult grâu, ovăz, secară, cânepă şi sunt mori de apă peste tot şi se cresc sumedenie de cai, boi, oi, miei, aşa de mulţi „că numai Alah le mai ştie numărul”.196 Pentru a ne face o idee completă despre modul cum au evoluat efectivele de animale în satul nostru de la primul recensământ iniţiat de Curtea din Viena, după militarizarea sudului Banatului şi până în anul 2009, vom supune analizei cauzele care au generat creşterea sau diminuarea acestora. Animale existente
(După Grigore Popiţi şi evidenţa Primăriei Iablaniţa)197 Observăm că în cei 17 ani care s-au scurs între primele două recenzări ale animalelor, numărul cailor şi oilor a crescut, deşi în acest timp s-a desfăşurat războiul pustiitor austro-turc. Credem că acest lucru a fost posibil datorită faptului că locuitorii au reuşit să-şi ascundă vitele în ogaşe greu accesibile turcilor. E posibil şi ca ei, înarmaţi, să-şi fi apărat turmele şi colibele sau chiar să-i fi jefuit pe turci, aşa cum relatează protopopul Nicolae Stoica de Haţeg: oamenii „se armară” şi în „locuri tari” au atacat pe turci şi adeseori au reuşit să le ia înapoi turme întregi, fie ale lor, fie ale altora, din cele pe care invadatorii le furaseră.198 În anul 1941, în timpul ultimei conflagraţii mondiale, globenii creşteau un număr însemnat de animale, îndeosebi oi şi vaci, aşa cum reiese din tabel şi după cum îşi amintesc şi bătrânii satului. Doar câteva familii de intelectuali nu aveau animale, în celelalte erau cel puţin două bovine folosite la muncile agricole şi între cinci şi zece oi. Dar 56 de familii deţineau şi boi, iar alte 29 aveau cai. Multe familii aveau în gospodărie boi sau cai, 5-6 vaci, 20-30, chiar 80 de oi. Numărul acesta de animale nu este cel real. El era cu mult mai mare, aşa cum mi-au relatat mai multe persoane în vârstă, pentru că atunci oamenii se fereau să-şi declare toate animalele la primărie ca să nu plătească taxa de păşunat. În timpul celui de-al II-lea război mondial caii şi multe bovine au fost rechiziţionate pentru front. La scăderea efectivelor în această perioadă au contribuit şi secetele din anii 1946-1947, când oamenii au fost nevoiţi să sacrifice sau să vândă mai multe animale din cauza lipsei de furaje. Cu timpul însă numărul bovinelor şi ovinelor a crescut simţitor. Vacile erau îngrijite individual la colibe sau în gospodăriile din sat. În Glob nu s-a statornicit sistemul de păşunat în cirezi, deoarece izlazul comunal este în suprafaţă restrânsă, iar păşunea de proastă calitate. Dintre animale, creşterea oilor s-a situat întotdeauna pe primul loc. După numărul de oi deţinut de fiecare familie văratul se făcea fie individual, fie prin ortăcire la pâlcurile de la Znamăn-Cioaca, Vinişte, Comorâşte, Priod, Vârul Înalt şi Poiana Bruscanu, aceasta fiind în Pădurea Mare (cum zic globenii), în hotarul satului Iablaniţa. Pâlcurile erau formate din 200-250 de oi; ortăcirea familiilor se făcea fie după rudenie, fie după vecinătate sau prietenie. Oile erau duse la pâlcuri după Sfântul Gheorghe (23 aprilie) şi erau coborâte în sat în 7 septembrie, înainte de Sfânta Marie Mică. Pâlcurile de la Vârul Înalt şi Poiana Bruscanu, în 27-28 iunie, strămutau oile în Munţii Cernei, unde satul Glob are în proprietate două culmi. Acolo urcau trei turme de oi, cele două ortăcite şi una a familiei Teodorescu-Periş Emil, care creştea câte 70-80 de oi şi 20 de bovine, dintre care 10-12 erau vaci cu lapte. Cei ortăciţi urcau pe munte şi tineret bovin. La stână, pe lângă rândaşii care sunt la „umblat” şi cel care ia laptele, mai este şi păcurarul de „uric”, adică un păstor plătit pe tot timpul verii. Viaţa la munte nu era uşoară, dar păcurarii n-au simţit greul, nici nu aveau timp pentru că ei au păşunat oile, le-au muls, au strecurat laptele, l-au pus la făcut brânză cu cheag din rânză de miel şi rădăcină de urzică, apoi au fiert zerul şi au scos urda. Deşi trăiau acolo sus, aproape de cer, ei nu erau rupţi de lume. Cei care veneau la luat brânza aduceau cu ei la stână şi noutăţile din sat. Acum toate s-au pierdut, a rămas doar ceaţa culmilor pentru că nu mai urcă nimeni la stână, muntele a rămas pustiu şi plânge în stropi de ploaie după freamătul de altădată, după clinchetul clopotelor de la gâtul oilor şi cântecul din fluier al păcurarilor. Brânza făcută la munte nu are egal, ea are un gust deosebit, parcă amestecat cu aromele ierburilor de acolo. Muntele i-a primit întotdeauna pe păstori cu ierburile sale grase şi suculente, foarte hrănitoare, dar uneori şi-a cerut jertfa pentru aceasta. Aşa cum a fost în anul 1962 când Stănuica Grozăvescu Velţănescu şi-a găsit moartea în vârful muntelui, ea fiind trăsnită de un fulger, împreună cu 4 cai. În ziua înmormântării avea doar 24 de ani şi în urma ei au rămas 2 copilaşi. Probabil şi muntele adoră ce-i tânăr şi frumos ! Crescătorii de oi din satul nostru nu măsoară laptele cu bârcul pentru a şti cât i se cuvine fiecărui ortac pe timpul verii, ci îl cântăresc şi transformă apoi kilogramele în găleţi şi oche. Capacitatea găleţii variază de la o stână la alta între 10 oche şi 8 oche (1 ocă = 1,5 l lapte). Acest sistem se practică deoarece unii ortaci au oi care dau mult lapte dar nu gras. De asemenea, la Glob, tot pentru o împărţire echitabilă a cantităţii de lapte, oile se măsoară de două ori: prima dată când urcă oile la strungă, când se organizează şi „nunta oilor” (smâlţul) şi a doua oara de Sfântul Petru, în 29 iunie, când se vede cine are oi bune de lapte şi cine are oi care dau lapte doar câteva săptămâni. După 8 septembrie oile sunt coborâte în sat şi fiecare familie le paşte pe mirişti, în livezi şi pe porumbişti. În timpul iernii oile sunt hrănite cu fân, trifoi, lucernă, ghizdei şi uruială. Analizând categoriile de venituri realizate de locuitorii satului în anul 1974, când avem date complete, observăm următoarea situaţie:199
Rezultă, aşadar, că principalele surse de câştig pentru locuitorii satului le constituiau în ordine: cultura plantelor, apoi creşterea animalelor şi pe ultimul loc se situau câştigurile salariale. Trebuie să specificăm însă că veniturile din cultura plantelor se realizau exclusiv din valorificarea produselor pomicole (prune, mere) şi în special din vânzarea ţuicii, prin contractări cu statul sau vânzări libere în pieţele din oraşele apropiate, dar mai ales către satele colectivizate. Globenii nu au fost şi nu sunt vânzători de cereale, acestea fiind în cantităţi suficiente doar pentru consumul propriu al fiecărei gospodării. Creşterea animalelor a constituit o activitate principală şi o sursă de venituri importantă pentru majoritatea familiilor din Glob. Cele mai importante produse valorificate le-au constituit laptele de vacă, brânza de oaie şi carnea de miel, viţel şi porc. Zilnic din Glob plecau până în anul 2000 câte 550-600 de litri de lapte către fabrica de lactate din Reşiţa, anual însumându-se o cantitate de 209.875 de litri, adică 2098,75 hl. E În anul 2009 au mai rămas în sat doar 184 de vaci, 47 de cai şi doar 144 de oi.200 O singură familie din sat, cea a lui Moise Panduru, mai creşte 65 de oi în sistemul de trans-humanţă, vara urcându-le în Munţii Cernei. Restul de 79 de oi sunt crescute în sat prin asociere într-un singur pâlc la stâna de pe dealul Vinişte. Caii – mândria globenilor Acum în nicio gospodărie nu mai sunt crescuţi boi, deoarece sunt animale grele şi care consumă o mare cantitate de furaje. Numărul cailor am văzut că a scăzut la doar 47 de capete, pentru că 40 de familii care au terenuri pe care se pot face lucrările agricole în mod mecanizat şi-au achiziţionat tractoare, discuri şi semănători. Între deţinătorii de cai tot timpul a fost o adevărată competiţie, cine să aibă caii cei mai mari şi cei mai puternici la căruţă, „cu comocele” şi harnaşamentele cele mai împodobite. Seara, în timpul muncilor agricole, „bagişele (clopotele) de la gâtul cailor creau un adevărat spectacol în sat. Prin cele trei centre de colectare a laptelui organizate în sat, încă se mai valorifică 350-400 de litri de lapte zilnic. Localnicii aveau şi cunoştinţe de medicină veterinară populară. În tratarea unor boli la animale se făceau intervenţii chirurgicale simple (le inerbau cu spânz, „iarba oii”, ori le slobozeau sânge din ureche) şi se foloseau de plante medicinale ca: romaniţa, coada şoricelului, sunătoarea, arnica şi rostopasca. Desigur că şi gospodăriile din Glob, ca din întreaga României, în anumite perioade de timp erau împovărate de tot felul de taxe: de vatră, de păşunat, de vânzarea vitelor, ceea ce s-a repercutat negativ asupra veniturilor fiecărei familii. Cu toate acestea sătenii au avut aproape în permanenţă alimente sănătoase şi îndestulătoare cu care s-au hrănit, precum: lapte, brânză, unt, carne, fructe, legume şi verdeţuri. Pe lângă coleşă (mămăligă) care era alimentul de bază, în fiecare familie se consuma şi pâine, coaptă în cuptorul de cărămidă, care era nelipsit din orice bucătărie sau în ţăstul de bagic (fontă). Pâinea era frământată din făină neagră măcinată la morile de pe apa Craiovei. Numai pentru plăcintă (cozonac), scoverzi (clătite) şi tăiţei se folosea făina albă făcută la „moara de foc” de la Mehadia, Topleţ sau Putna. Încă înainte de anul 1718, când sudul Banatului trece în stăpânirea Austriei, globenii înlocuiesc „râşniţa” pentru zdrobitul boabelor cu morile cu ciutură acţionate de forţa apei. Pe râul Craiova se înşirau ca o salbă cele 13 mori; ele aparţineau unor comunioane (familii) care au contribuit la construcţia lor, de aici şi numele unora dintre ele: Boroicoane, Stamate, Rostescu, Periş. Altele au fost numite după locul unde se găseau: moara Dedupăgard, Dinzăvoi, Gura Văii, Depesteapă, de la Răstoci, de la Ogaşul cu Anini, Dinvamă. Mai aveau mori şi firize (gatere) Ion Ghimboaşă (Moraru), Tudor Ciocu şi Tudor Şandru. După anul 1872, când se desfiinţează Graniţa militară, morile vechi se folosesc în sistemul „la rând”, fiecare familie putea măcina un număr de ore la o anumită moară, în raport cu contribuţia avută la construcţia sa. Rândul era considerat intervalul de la 6 dimineaţa până la 6 seara, ca rând de zi, iar cel de noapte începea la ora 6 seara şi ţinea până la 6 dimineaţa. Ca să macini la rândul altcuiva trebuia să ai încuviinţarea acestei familii. Morile au fost construite prin soluţii tehnice simple, construcţia era din grinzi de fag sau gorun, îmbinate la un capăt prin „cheutoare” dreaptă sau din grinzi rotunde decojite. Acoperişul era din „şangilă” (şindrilă) prinsă pe „laceţi”. Roata morii are 12 cupe scobite rotund şi prinse în butucul masiv prin care trece axul. A Cupele roţii, fiind lovite de jeturi de apă, pun în mişcare axul morii, care la rândul său învârte piatra alergătoare deasupra celei fixe. Boabele puse în coş coboară într-o „postăviţă”, de unde cad pe un orificiu între cele două roţi, după cum se mişcă piciorul ciocanelor pe roata alergătoare. Ca făina să fie cât mai fină, periodic se refac zgrunţurile de pe pietre cu nişte ciocane anume confecţionate. La Glob se obişnuia să se spună despre o femeie „rea de gură” că trebuie bătută ca roata morii. La un rând se măcinau 15-20 de metri de boabe; un metru cântăreşte 15 kg. În anii 1967-1968, când s-a construit tronsonul din Cheile Globului al şoselei DJ 58, morile de pe apa Craiovei au fost distruse, o singură moară a rămas ca o mărturie a ceea ce a fost odată, dar şi aceasta este lăsată în paragină. (foto nr.) Păcat că aceste „comori” ale industriei casnice nu au fost conservate, aşa cum s-a făcut în alte sate, precum Eftimie Murgu, Putna, Prigor sau Cornereva. Astăzi, aproape în fiecare gospodărie din Glob sunt mori acţionate de motoare electrice, dar marea lor majoritate folosesc tot pietrele pentru zdrobitul grăunţelor. Morile aflate în proprietatea exclusivă a familiilor lui Ion Ghimboaşă (Moraru), Tudor Ciocu şi Tudor Şandru măcinau „în vamă”, adică cel ce le folosea dădea o anumită cantitate de boabe sau făină, adică „uium”.
Alături de îndeletnicirile agricole, de cultivare a plantelor, creşterea animalelor şi pomicultură, un rol important în economia satului l-au avut şi meseriile. Meserii precum cea de zidar, dulgher, tâmplar, rotar, dogar, curelar, cojocar, croitor, negustor şi birtaş s-au dezvoltat în strânsă legătură cu profilul agricol al zonei şi nevoile personale ale locuitorilor. La început legislaţia austriacă a îngrădit practicarea meşteşugurilor şi comerţului de către localnici. Aşa au venit în sat ca negustori familia macedoneană Stroca şi ca fierar ţigan cea a lui Ilie Trandafir din Oltenia. În perioada regimului militar, între anii 1773 şi 1850, prestarea de meserii şi mai ales luarea de ucenici nu se putea face decât cu aprobare specială din partea conducerii regimentului grăniceresc, care se obţinea numai în familiile în care erau şi alţi bărbaţi capabili să presteze serviciul militar. Această hotărâre a fost luată pentru a nu slăbi capacitatea militară a zonei, deoarece meseriaşii erau scutiţi de serviciul militar şi băştinaşii, ca să nu mai fie obligaţi să participe la numeroasele războaie purtate de imperiu în afara graniţelor, ar fi intrat ca ucenici pe lângă meseriaşii autorizaţi. Constituţia confiniară din anul 1850, alături de alte drepturi benefice acordate grănicerilor, anulează vechile restricţii cu privire la practicarea unor meserii şi acordă libertate celor ce vor să fie meseriaşi, comercianţi şi vor să înveţe într-o instituţie de învăţământ. Începând cu secolul al XX-lea în satul nostru se dezvoltă şi mai mult pomicultura, creşterea animalelor, iar pământul, fiind lucrat după procedee mai moderne, dă recolte din ce în ce mai bune, ceea ce face ca economia să fie înfloritoare, iar numărul meseriaşilor să crească. Trebuie însă să menţionăm că, totuşi, puţini dintre aceştia trăiau doar din practicarea meseriei, majoritatea îmbinau munca agricolă cu cea de meseriaş. De-a lungul vremii, zidarii din sat au construit frumoasele case şi colibe ale globenilor, şcolile, primăria şi căminul cultural. Cei mai cunoscuţi au fost: Velţănescu Nicolae-Bogă, Boroica Atanase, Răduţa Gheorghe, Răduţa Nicolae, Gherescu Iosif-Bazăl, Gherescu Grigore, Boroica Zaharia, Şandru Gheorghe, Şandru Petru, Andrei Paraschiv, Fişteag Iosif, Vrancuţa Ianăş, Vrancuţa Ion. Dulgheri precum: Gherescu Moise, Bratescu Iordan, Bratescu Pavel, au aşezat cu măiestrie acoperişuri trainice caselor din Glob. Potcovitul cailor şi boilor, ferecatul carelor şi căruţelor, repararea uneltelor agricole au fost asigurate de fierarii: Trandafir Ilie, Trandafir Gheorghe, Boroica Nicolae, Boroica Dumitru, Grozăvescu Pavel (Coroiu) şi Ghimboaşă Ilie. Rotarii erau cei care făceau roţile pentru căruţe, care, pluguri şi fântâni: Velţănescu Petru (Uliu), Velţănescu David (Moţ), Gherescu Nistor (Ghigă) şi Gherescu Petru. Tâmplari precum: Rostescu Grigore (Burcea), Boroica Romulus, Boroica Petru, Truţan Mihai, Gherescu Constantin (Marcin), Miuţescu Petru, Bojinescu Nicolae, Bojinescu Tavi şi Gherescu Martin, cu multă abilitate au lucrat ferestrele, uşile, porţile caselor şi colibelor din sat, au făcut în acelaşi timp frumoase garnituri de mobilă. Croitorii Cristescu Orza Nicolae, Gherescu Ion (Bazăl) şi Balan Iosif au fost cei care au confecţionat hainele locuitorilor din cioarecii ţesuţi în casă şi bătuţi la Văiala din Prigor, apoi din postav şi stofă cumpărate din comerţ. Cu prelucrarea pieilor s-au ocupat cojocarii Orza Mihai, Balan Mihai (Biţă), Gherescu Romulus (Bazăl), Gherescu Ion, Gherescu Moise (Şişiu) şi Ghimboaşă Ion. Nunţile, botezurile şi pomenile au fost pregătite de bucătarii Boroica Petru, Micşa Petru (Văială), iar acum de Miuţescu Petru. Opincarii Rostescu Mihai (Bâzoni) şi Şandru Nistor au confecţionat opincile globenilor. După al II-lea război mondial unele meserii şi-au pierdut însemnătatea, dar au apărut unele noi ca cele de: şofer, acar, lăcătuş, mecanic, tinichigiu şi vopsitor auto, electrician etc. Satul tradiţional de altădată nu-l mai găsim decât în amintirile celor mai vârstnici, pentru că timpul a schimbat atât înfăţişarea satului, cât, mai ales, modul de viaţă, ocupaţiile şi mentalitatea oamenilor. În anul 2009, în satul Glob, funcţionau următoarele Societăţi cu Răspundere Limitată (SRL), având ca obiect de activitate industrializarea primară a lemnului şi producerea paleţilor: S.C. „GLANEVÂR” S.R.L. nr. 134; S.C. „MARGARIT” S.R.L. nr. 121; S.C. „NIOSIZ COMPANY” S.R.L. nr. 100; S.C. „GURA VĂII” S.R.L. nr. 163; S.C. „RADRINA LEMN” S.R.L. nr. 110; S.C. „CALVA IMFI” S.R.L. nr. 180; S.C. „RĂUŢI COMPANY” S.R.L. nr. 185; S.C. „ROTILA” S.R.L. nr. 150; S.C. „BAZEL ROMGROUP” S.R.L. nr. 240; S.C. „BIGG-BOSS” S.R.L. nr. 223; S.C. „PROD MARIA” S.R.L. nr. 243; S.C. „STRENIA” S.R.L. nr. 9; S.C. „DUCA COMPANY” S.R.L. nr. 15; S.C. „CRUCIŢA” S.R.L. nr. 222; S.C. „LEMN CAR” S.R.L. nr. 234; S.C. „BENI FOREST” S.R.L. nr. 84; S.C. „TRUGASA FOREST” S.R.L. nr. 10.
Valorificarea unor produse agroalimentare şi meşteşugăreşti ale locuitorilor din Glob, cât şi ale celor din alte sate s-a realizat din timpuri străvechi prin târgul săptămânal din Mehadia, ce se ţinea sâmbăta. Documentele austriece consemnează existenţa acestui târg încă din anul 1775, când era stabilită o taxă de vamă la podul Mehadiei, de care, în anul 1801, au fost scutiţi locuitorii din districtele Mehadia şi Orşova.201 Această taxă s-a menţinut mult timp şi se arenda, cum rezultă dintr-un ordin al Consiliului Aulic din Viena, prin care dispune autorităţilor locale să anuleze contractul de arendare încheiat cu caporalul pensionar Zaharia Tătucu din Iablaniţa.202 Mehadia devenise un puternic centru comercial, după cum reiese din măsura luată de autorităţi la 17 decembrie 1741, că numai în această localitate şi în Panciova negustorii greci să poată face comerţ. Se repetă în 12 mai 1743 dispoziţia ca toţi negustorii greci şi arnăuţi să fie expulzaţi din alte localităţi şi trimişi la Mehadia şi Panciova, care erau destinate ca centre ale comerţului cu ridicata.203 Târgurile săptămânale şi îndeosebi bâlciurile organizate periodic primăvara şi toamna la Mehadia, atrăgeau o populaţie numeroasă. Veneau aici să-şi vândă produsele tot felul de meseriaşi din Caransebeş, Lugoj şi alte localităţi: obiecte din piele, opinci, ghete, cojoace, pieptare, căciuli, dar şi să cumpere marfa ţărănimii, în general caş, brânză, ţuică şi animale precum: bovine, cai, oi, miei. Schimbările survenite în structura social-economică după cel de-al doilea război mondial au făcut ca târgul din Mehadia să-şi piardă din importanţă; doar după anul 1989 are un început timid de revigorare. Prin prăvăliile (dughenele) lui Ilie Popovici (Vâjdei) şi Iosif Şandru locuitorii satului Glob se aprovizionau cu ţiglă, sticlă, geam, petrol, cuie, unelte agricole, lanţuri, veselă şi ustensile de bucătărie, ulei, (zăicin), zahăr (zar), orez, dulciuri, tutun (doan), ţigări, pânzeturi, încălţăminte etc. Birturi au avut: Şandru Iosif, Şandru Tudor, (Truică), Ilie Popovici. Începând cu anul 1950 în sat s-au pus bazele unei Cooperative de Consum, în scopul aprovizionării populaţiei cu cele necesare. Aproape fiecare familie avea un număr de acţiuni. În prezent locuitorii satului îşi pot cumpăra alimente, fructe (banane, portocale, lămâi), dulciuri, băuturi, pâine, paste făinoase, produse cosmetice, detergenţi, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte prin intermediul celor cinci magazine mixte existente în sat. Acestea sunt deţinute de următorii proprietari: Vrancuţa Zaharia, Raduţa Tima, Coca Maria, Brânzan Ion şi Miu Valentin.
Satul nostru, Glob, fiind aşezat la marginea cheilor râului Craiova, între dealurile înconjurătoare, s-a aflat în vremurile trecute într-o poziţie de izolare. Cu toate acestea a avut şi unele legături cu exteriorul, spre Mehadia – Orşova şi Valea Almăjului. Aşa cum arătam la capitolul de istorie, în perioada romană, pe teritoriul satului a trecut drumul roman care pornea de la castrul Praetorium (Mehadia), traversa Craina, Almăjul şi ajungea la Arcidava (Vărădia), în pusta Oraviţei. În timpul când sudul Banatului a fost militarizat, stăpânirea austriacă a construit un drum nou între Petnic şi Lăpuşnicel, de-a lungul râului Calva, care a scos din izolare cătunul cu acelaşi nume şi au putut supraveghea mai uşor „lotrii sau haiducii” care s-au împotrivit autorităţilor. Drumul acesta a fost dat în folosinţă înainte de anul 1817, când împăratul Austriei Francisc I şi împărăteasa Carolina Augusta au vizitat Banatul. Ei au trecut pe acest drum în călătoria lor de la Mehadia la Bozovici, descrisă de protopopul Nicolae Stoica de Haţeg: „În 3 octombrie de la băi (Băile Herculane n.a) plecând, începu ploaia. Pre Mehadia în sus, de la Petnic eşind în deal la Costăndin, pre picioare în vâr eşi, localitetu dealurilor şi munţilor căuta, în care loc peatră scrisă stă… din Bozovici împărăteştile măriri peste Stancilova, Sasca, Oraviţa, în Verseţi”.204 Cu satele vecine, Mehadica, Cruşovăţ şi Cuptoare, legăturile s-au realizat pe drumuri de ţară şi poteci. Nici până în zilele noastre nu s-au construit drumuri comunale asfaltate sau măcar pietruite ca să fie îmbunătăţită legătura directă cu aceste sate. După primul război mondial a fost construit un drum pentru circulaţia căruţelor şi carelor în Cheile Globului, permiţând în felul acesta legături mai uşoare cu satele apropiate: Lăpuşnicel, Pârvova şi cele din Valea Almăjului. Dar autobuzele, camioanele şi alte maşini circulau pe drumul dintre Lăpuşnicel şi Petnic, ocolind satul Glob. Acest neajuns a fost înlăturat odată cu construcţia drumului naţional DN 58B care trece prin localitatea noastră, permiţând astfel legătura cu drumul european E70 Bucureşti – Timişoara – Stamora Moraviţa, prin intermediul căruia se poate circula spre orice destinaţie din ţară, cât şi în afara ei. Până la darea în folosinţă, în anul 1968, a acestui drum, locuitorii satului nostru au mers pe drumul de ţară şi pe potecă, peste dealurile Belicâne şi Curmătura la gara CFR Cruşovăţ. Au fost lucrători la căile ferate care au făcut zilnic naveta între Glob şi Caransebeş pe acest drum. Mecanicul de locomotivă Andrei Constantin a străbătut acest drum peste 30 de ani, fie vară, fie iarnă. La pensionare, în vârful dealului Curmătura a ridicat o cruce care să rămână drept amintire, căci timp de 90 de ani globenii au călătorit cu trenul, în marea lor majoritate din staţia CFR Cruşovăţ. Gara Iablaniţa au folosit-o mai mult pentru transportul mărfurilor. Odată terminată şoseaua prin Cheile Globului, satul a ieşit din izolare şi locuitorii, cu autobuzele S.C. MINIŞ TRANS din Bozovici, cât şi cu maşinile personale care sunt în număr mare în sat, se deplasează spre orice destinaţie doresc. Capitolul V
Marele nostru filozof, Petre Ţuţea spunea că: „Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea”. Moşii şi strămoşii noştri globeni dintotdeauna au simţit că împărăţia lui Dumnezeu este acolo sus şi că ei au venit din ţărână şi acolo se vor întoarce cu toţii, căci moartea este un fenomen inevitabil. Trebuie să mai menţionăm că strămoşii noştri n-au primit creştinismul la o anumită dată şi în mod oficial, precum alte popoare din vecinătate cum sunt: slavii, moravii, ruşii, bulgarii sau ungurii, ci în mod treptat, prin misionari şi convieţuirea cu alţi creştini în cadrul Imperiului Roman, din care a făcut parte şi provincia Dacia romană. În legătură cu procesul de formare a poporului român şi a răspândirii creştinismului pe actualul teritoriu al patriei noastre, savantul Vasile Pârvan a făcut următoarea afirmaţie: „Românismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian”.205 Locuitorii ţinuturilor nord-dunărene au intrat în contact cu credinţa creştină înainte de recunoaşterea ei oficială, atât prin activitatea misionară a apostolilor, cât şi prin cucerirea Daciei de către romani. Datorită poziţiei sale geografice, Banatul a fost în imediata apropiere a puternicelor centre religioase de la Sirmium şi Singidum din sudul Dunării (Istrului), de unde, prin misionari, ne-a venit credinţa creştină. Există numeroase dovezi arheologice şi lingvistice despre practicarea cultului creştin în Banat înainte de prigoana pornită de împăraţii Diocleţian şi Liciniu.206 Obiecte paleocreştine în apropierea satului nostru Glob au fost descoperite la Dierna (Orşova), Băile Herculane, în castrul roman Praetorium (podul Bolvaşniţa), la Mehadia, Caransebeş şi alte localităţi.207 După emiterea edictului de la Milano din anul 313, creştinismul s-a răspândit vertiginos în nordul Dunării, mai ales în vremea când împăratul Justinian (527-565) a restabilit autoritatea bizantină în provincia Dacia Ripensis, unde restaurează unele cetăţi printre care Drobeta (Tr. Severin) şi Dierna (Orşova) şi reorganizează viaţa bisericească, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice, pietrele funerare, tabulele, precum şi inscripţiile de pe ele, de la Drobeta-Turnu Severin şi Ziridava-Morisena – Cenadul de azi. Din Novella XI, emisă de împăratul Justinian în 14 aprilie 535 în Constantinopol, reiese foarte clar că la Mehadia a existat o Episcopie numită „Ad Aquas”, condusă de un episcop, având sub ascultare „toate castelele, teritoriile şi bisericile din zonă”.208 Episcopia Ad Mediam, numită şi Aquae, a primit acest nume datorită aşezării sale geografice, precum şi apelor termale atât de minunate şi tămăduitoare existente în zonă. Rolul episcopului de Aquae din cetatea Ad Mediam era nu numai religios, misionar, ci şi unul civil, naţional-politic, fiindcă cetatea Ad Mediam-Aquae era ca un avanpost al Imperiului Roman devenit apoi bizantin. Vitregiile vremii, precum şi trecerea multor popoare migratoare prin aceste locuri au făcut ca ştirile despre Episcopia Mehadiei (de care aparţineau şi credincioşii din Glob, n.a.) să se întrerupă pentru o anumită perioadă de timp, până la întemeierea statelor feudale româneşti.209 După ocuparea Banatului de către Regatul feudal maghiar, acţiunile de catolicizare a românilor-ortodocşi au fost tot mai insistente, dar ei au opus o îndârjită rezistenţă tuturor măsurilor luate. Însuşi domnitorul Vladislav Vlaicu al Ţării Româneşti a întemeiat în octombrie 1370 Mitropolia Severinului (a Banatului de Severin), care îşi avea, se pare, reşedinţa la Mehadia.210 Că la Mehadia a existat o episcopie o dovedesc documentele vremii; dintre ele vom aminti doar două: Mitropolitul Mihail de la Timişoara se intitula „Mitropolitul Timişorii şi al Severinului, peste Episcopii de Caransebeş, Meedia (Mehadia, n.a.), Vârşeţ, Lipova şi Becicherec”,211 şi „Raportul Episcopului de Vârşeţ şi Caransebeş, Emilian Kengllaţ sugerează că n-au existat trei episcopii separate: 1. Caransebeş; 2. Mehadia; 3. Vârşeţ, ci una singură care îşi avea reşedinţa, datorită vitregiilor vremii, când la Caransebeş, când la Mehadia, când la Vârşeţ” (Mehadia – vatră milenară, pag 94-95). Românii bănăţeni din zona Mehadiei, deci şi cei din Glob, au ajutat pe regele maghiar Sigismund de Luxemburg în luptele purtate la Dunăre cu oştile otomane care doreau să ocupe Banatul de Severin, pentru că acesta le garantase dreptul „să trăiască în credinţa lor”. Cum şi-a respectat cuvântul şi garanţia oferită locuitorilor din această zonă să trăiască în credinţa lor, transpare din dispoziţiile date de însuşi regele Sigismund care întăreau ordinul dat de Ludovic cel Mare (1342-1382) cu privire la ortodoxie, adăugând următoarele: „să se despoaie de avere toţi nobilii şi cnezii care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi, să li se confişte proprietatea şi să se expulzeze din ţară. Căsătoria între ortodocşi şi cei de legea latină e oprită până ce ortodoxul nu se botează de preotul catolic. Nobilii, cnezii şi ţăranii îşi vor pierde moşiile în cazul când nu-şi vor boteza copiii în legea catolică precum şi preoţilor ortodocşi care vor boteza vreun copil în legea ortodoxă li se va confisca averea.212 Aceste dispoziţiuni priveau pe locuitorii din ţinuturile Mehadia, Sebeş şi al Haţegului. Au şi fost confiscate proprietăţi de la cei care refuzau să devină catolici, cum a fost cazul proprietarilor Sfârdinului, Ostreşului şi Calvei, care le-au pierdut pentru că nu şi-au părăsit credinţa strămoşească. Cu toate aceste asupriri, în sudul Banatului s-a desfăşurat o intensă viaţă religioasă ortodoxă. Istoriograful cel mai competent în descrierea perioadei de stăpânire maghiară în Banat, Pesty Frigyes, dă ample relaţii despre organizarea noastră, a românilor, în districte autonome. El arată că „viaţa politică şi socială din aceste districte era în toate privinţele superioară aceleia din alte părţi din ţară.”213 Iar o viaţă socială organizată a românilor presupune şi o bună organizare a vieţii religioase-bisericeşti. Aşa se explică existenţa bisericilor din lemn în care românii din Banat îşi păstrau religia ortodoxă, după regulile ei. În construcţia acestor biserici s-a respectat „originea dacică a arhitecturii”214 şi ele au fost ridicate de către săteni prin „lemnarii” satelor noastre, care beneficiau de materialul de construcţie din pădurile înconjurătoare şi priceperea lor, fără prea multe eforturi materiale. Folosirea lemnului în construirea primelor biserici s-a datorat în primul rând sărăciei satelor, iar în al doilea rând instabilităţii din vatra satului din cauza atâtor năvălitori. Primele biserici au apărut în comunităţile româneşti din Banat în secolele XVI-XVII, când toleranţa Imperiului otoman în materie religioasă a favorizat un asemenea proces. Deşi uneori turcii ne-au ars bisericile sau le-au transformat în grajduri, ne-au luat în robie tinerii şi tinerele, nu se cunosc cazuri de islamizare forţată în Banat. Ei erau interesaţi în primul rând să adune birurile din haraciul plătit de districtul Lugojului şi Caransebeşului, zece poveri de aspri erau destinate anual centrelor islamice Mecca şi Medina.215 Din statistica eparhiei Caransebeşului, Districtul Mehadia, aflăm că la 1 ianuarie 1751 în Globu Craiovei era preot Ştefan, iar dintr-o altă statistică întocmită la 15 ianuarie 1753, reiese că erau 30 de case, iar paroh era Barbu Popovici, care oficia liturghia şi în Cruşovăţ şi Pârvova. C Yüklə 1,33 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
râul, lucerna şi trifoiul se semănau cu mâna, astăzi se foloseşte semănă-toarea. Porumbul se seamănă împre-ună cu duleţii (dov-lecii) şi fasolea, în general din soiul olog, rar singur în cultură, în trei moduri: într-o braz-dă, şiruit sau cu semănătoarea. 
altă ramură a agriculturii satului, practicată dintotdeauna, este pomicultura. Expunerea favorabilă a unor dealuri, lipsa vânturilor puternice şi a brumelor târzii au făcut ca pe dealurile: Belicâne, Baria, Crac, Micşapadinii, Glanevâr, Cioaca, Calva şi Strenia să se înşiruie livezi cu pruni şi meri. Prunele şi merele, alături de animale, au constituit marea bogăţie a globenilor. Ţuica şi merele erau valori-ficate şi cu banii obţinuţi ei şi-au cumpărat pământ şi şi-au construit case şi colibe, iar „pesmetul” (magiunul), prunele fripte pe „lese”, perele şi gutuile le-au folosit în alimentaţie. Pentru perioada de iarnă din mere multe familii prepară „trincul” (cidru). La cazan
fectivele de animale în anul 1993 încă erau mari, astfel la bovine se înregistra un număr record, 405 capete, la ovine 769, iar la cai 99 de capete.
ducerea apei se realiza prin iruga care pornea de la iazul unde se capta apa. La gura irugii se monta un jgheab confecţionat fie din jumătatea unui trunchi gros de copac, scobit, fie din fosne de gorun. 
onscripţia din 3 iulie 1775 a eparhiei Caransebeşului aminteşte că Globul era în districtul Orşova, avea 76 de case şi o biserică din lemn cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Această biserică a fost ridicată în centrul satului, în timpul episcopului Ioan Gheorghevici. În anii 1773-1774 ca paroh al bisericii este amintit Andrei Popovici.216 Mai trebuie amintit că până la anul 1770 biserica aceasta îndeplinea şi o funcţie funerară, avea în spatele său cimitirul (morminţia). Atunci, ca şi acum, înainte de a fi înmormântaţi cei trecuţi în lumea fără dor erau, pentru moment, depuşi în biserică pentru slujba de înmormântare. Acest obicei s-a păstrat cu sfinţenie până în zilele noastre. Că vechea biserică din lemn a fost construită pe locul unde se află astăzi actuala biserică ne-o spune tradiţia orală, cât şi fragmentele din scheletele umane,