Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

Creştinismul REANIMAŢIONIST

Ce este creştinismul „resurecţionist”

Doi piloni dogmatici esenţiali ai creştinismului istoric sunt următoarele afirmaţii apostolice:

Sf. Pavel: «Dacă Hristos n-a înviat, deşartă e credinţa noastră!»

Sf. Toma: «Acum, că am văzut şi te-am pipăit, cred, Doamne! »

Creştinismul istoric se bazează deci pe evenimentul Învierii Domnului Isus în carne şi oase. De aceea, putem să-l numim drept resurecţionism (doctrina învierii trupului lui Isus).

Nu punem la îndoială faptul că Isus le-a apărut discipolilor iubiţi sub aparenţa perfectă de om. Acesta este un fenomen rar, dar posibil, numindu-se „materializare” în literatura parapsihologică. Deşi astfel de fenomene asemănătoare au mai fost remarcate şi studiate de spiritişti, totuşi, trebuie să recunoaştem că detalii ca cele ale apariţiei spiritului lui Isus printre muritori nu au mai fost consemnate. O asemenea putere de materializare perfectă a unui trup omenesc nu s-a mai întâlnit în descrierile occidentale. Prin aceasta, ştiinţa spiritistă recunoaşte, o dată în plus, superioritatea şi unicitatea Marelui Spirit al lui Isus Cristos. Dar, dincolo de asta, cei doi piloni ai resurecţionismului se dovedesc astăzi a fi o temelie şubredă.

De ce afirmaţiile apostolice de mai sus reprezintă marea slăbiciune a creştinismului?

1 – Nimeni nu poate înţelege, omeneşte, de ce Isus le-a apărut discipolilor Săi, dar nu mai vrea să ne apară şi nouă, cei de astăzi. Cu ce suntem mai prejos faţă de primii creştini? Ni se spune atât: să credem ce afirmă scrierile vechi de 2000 de ani! Dar oricât am vrea să-i credem pe preoţi pe cuvânt, oricât am avea încredere în scribii antichităţii şi în patriarhi, oricât am crede în miracole, nu ne este clar de ce Isus s-a limitat a-i convinge doar pe apostoli prin prezenţa Sa înviată, iar nouă nu ne-au rămas decât cuvintele goale, ca nişte rămăşiţe de la ospăţul regesc al vederii trupului înviat.

Desigur, există o explicaţie esoterică, pe care am prezentat-o cu altă ocazie, dar ea nu face parte din corpul dogmaticii creştine, nu este citată şi nici acceptată de clerul fidel dogmei.

2 – Unii teologi mai rafinaţi (printre care şi Î.P.S. Patriarhul Daniel) încearcă să strecoare în predicile lor afirmaţii precum aceea că „trupul înviat al morţilor şi al lui Isus nu este pământean, ci dintr-o plămadă de duh”. Dar cine dintre enoriaşi îi ascultă şi îi mai înţelege?! Credinciosul obişnuit nu uită cele două afirmaţii apostolice repetate la fiecare slujbă religioasă, care vorbesc fără tăgadă de o înviere materială a lui Isus. Nu uită nici că trupul morţilor este înmormântat – nu incinerat, ca la alte religii – tocmai pentru a putea să se refacă la Învierea de Apoi, nu-i aşa?!... Prejudecata aceasta este prea adânc împinsă în creierul oamenilor, de 2000 de ani încoace.

Tertulian, un scriitor cu un talent strălucit, vorbind în numele majorităţii (cca 190 d.C.), definea poziţia ortodoxă: aşa cum Cristos s-a ridicat trupeşte din mormânt, fiecare credincios trebuie să aştepte învierea trupului. El nu lasă loc pentru îndoială, căci nu vorbeşte, spune el, despre nemurirea sufletului: «Mântuirea sufletului cred că nu are nevoie de discuţii: căci aproape toţi ereticii, oricare ar fi forma sub care o acceptă, cel puţin nu o neagă.» Înviat este «acest trup, îmbibat cu sânge, clădit din oase, împânzit cu nervi, împletit cu vene, (un trup) care... a fost născut şi... moare, neîndoielnic omenesc.» Tertulian se aşteaptă ca ideea suferinţei, morţii şi învierii lui Cristos să-i şocheze pe cititorii săi; el insistă că «ea trebuie crezută, fiindcă este absurdă!»  (citat din Scripturile gnostice de la Nag Hammadi, de Elaine Pagels)

Prin urmare, în lipsa unei poziţii curajoase şi vehemente a unor clerici contemporani influenţi, nu vedem deocamdată posibilitatea corectării devierii teoriei creştine resurecţioniste. Preoţii ne spun la slujbe pilda apostolului Toma, care n-a crezut în Învierea lui Isus nici măcar din relatarea uimită a celorlalţi martori, prietenii săi. Şi tot preoţii recunosc că noi toţi suntem astăzi ca nişte „Toma necredinciosul”, dar că trebuie să urmăm îndemnul biblic: „Acum, că ai văzut, fii credincios, nu necredincios!”. Numai că noi NU am văzut! Preoţii nu găsesc (sau nu li se permite să găsească) o altă cale mai bună de a ne convinge de principiile metafizicii, decât repetând papagaliceşte o poveste veche de două milenii. Dar nu aşa lucrează Dumnezeu!...

 

Ce este creştinismul „reanimaţionist”

Spiritualitatea modernă ridică pe piedestalul dovezilor ştiinţifice mărturiile persoanelor întoarse din moarte clinică. Acestea descriu o realitate paralelă, în care apar şi rudele decedate sau chiar Marele Spirit al lui Isus. Desigur, dovezile sunt subiective şi imateriale, iar savanţii ar dori unele palpabile şi obiective. Dar pentru creştinii deja obişnuiţi să creadă în lucruri invizibile şi nedemonstrabile, miile de mărturii strânse deja în analele ştiinţifice sunt suficiente pentru a surclasa vechea credinţă oarbă în spusele Scripturii. Nu e vorba de a renunţa la Isus cel istoric, nicidecum! El rămâne un far de nestins în istoria umanităţii şi o bucurie mereu proaspătă de a-i descoperi faptele şi prezenţa vie. Dar speranţa într-o viaţă după moarte are azi fundamente mult mai solide decât adoptarea mimetică a unei credinţe istorice şi reiterarea – din păcate, tot mai puţin convingătoare – a unor evenimente minunate, dar de mult apuse.

Creştinismul modern ar trebui să devină reanimaţionist. Reanimaţionismul este un termen care provine din fenomenul reanimării spontane a unui trup declarat mort clinic, deconectat de la aparate, pus la morgă sau chiar pregătit pentru autopsie. Este tot o înviere, dar nu din neant, ci o reîntoarcere la viaţă, precum învierea lui Lazăr din Betania. Ne referim doar la relatările numite NDE (near-death experience, experienţă în preajma morţii) care apar după trezirea dintr-o moarte clinică. Se estimează că doar circa o treime (destule!) dintre morţile clinice sunt însoţite şi de fenomenul NDE. O moarte clinică în sine nu are niciun folos spiritual dacă pacientul nu vine şi cu o descriere a vieţii de dincolo de moarte... Citiţi, de exemplu, minunata relatare a lui Mellen-Thomas Benedict despre experienţa dincolo de pragul morţii ¹⁰.

Multitudinea de dovezi mediatizate – nu doar cele provenite din experienţele în preajma morţii, ci şi din diverse alte fenomene spirituale – îi convertesc la credinţa în nemurire chiar şi pe cei atei (fără a li se cere să creadă orbeşte într-o dogmă) şi, desigur, creştinilor le pot întări convingerile anterioare.

Aşa ar trebui să se adapteze religia creştină la noile realităţi! Modernitatea nu înseamnă spovedanie pe internet sau căsătoria homosexualilor în biserică. Pentru a căpăta forţă spirituală şi credibilitate, biserica creştină trebuie să-i convingă în primul rând pe numeroşii săi enoriaşi cu dovezi adaptate vremurilor pe care le trăim.

4 septembrie 2013

2. METAMORFOZELE SPIRITUALITĂŢII