Către Avocatul Poporului Domnului Victor Ciorbea Domnule Avocat al Poporului Victor Ciorbea

II.Istoricul reglementării cotizațiilor profesionale

Sistemul de asigurări sociale românesc a fost clădit pornind de la modelul dezvoltat de către cancelarul Otto Von Bismarck, care, începând cu anul 1883, a promovat o serie de acte normative, care au reglementat asigurările de sănătate (1883), asigurările pentru accidente (1884), respectiv asigurările pentru bătrânețe și dizabilitate (1889)¹².

La baza sistemului de asigurări sociale dezvoltat de Bismarck au stat principiul solidarității sociale, principiul contributivitații, precum și garantarea de către stat a acestui sistem, ce implica obligația statului de a asigura plata prestațiilor sociale, în cazul în care veniturile sistemului (constituite din contribuțiile datorate) nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile (i.e. prestațiile sociale) acestuia.

Astfel, Bismarck a construit sistemul de asigurări sociale de sănătate pornind de la următoarele principii:

• 
  Inițial, asigurarea era obligatorie pentru muncitorii care obțineau un venit sub un anumit prag, precum și unor categorii de funcționari publici;
  
• 
  Sistemul era finanțat din contribuțiile sociale, care erau datorate atât de către angajați (două treimi), cât și de către angajatori (o treime).
  

Prin urmare, după cum se poate observa, încă din anul 1883, sistemul de asigurări sociale a fost construit pornind de la premisele că (i) angajatorul are obligația de contribui la constituirea fondurilor de asigurări sociale, în calitate de beneficiar al muncii prestate de asigurați și titular al obligației de a asigura și promova protecția socială a lucrătorilor; (ii) fondurile sistemului de asigurări sociale nu pot fi constituie exclusiv pe baza contribuțiilor datorate de contribuabili, motiv pentru care se impune suplimentarea acestora cu sume provenite de la bugetele statelor.

Sistemul de asigurări sociale românesc a fost întemeiat pe aceste principii, așa cum o ilustrează cu claritate istoricul reglementării în domeniu.

Legea pentru organizarea meseriilor din anul 1902 (Legea Missir) stabilea la pct. 56 pct. 1 obligația corporațiilor de a înființa case de asigurări sau să asigure pe membrii corporaţiunei la societăţi de asigurare contra boalelor, accidentelor, infirmităţilor, cazurilor de moarte.

Legea din 27 ianuarie 1912 pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti (Legea Nenițescu) a instituit asigurarea obligatorie contra „boalei” (Capitolul II), pentru membrii corporațiilor. Sistemul de asigurări contra bolilor era gestionat de Casa de asigurare în contra boalei şi pentru cheltuieli de înmormântare, iar sistemul era finanțat, în principal, din cotizațiile asiguraților.

De asemenea, Legea Nenițescu a prevăzut și asigurarea obligatorie „în contra accidentelor”, pentru anumite categorii de întreprinderi. Fondurile sistemului de asigurări pentru accidente de muncă erau constituie din contribuțiile patronilor, care, potrivit art. 148 aveau obligația de „a participa la Asociaţiunea patronală, în scopul de a asigura împreună pe lucrătorii lor în contra riscurilor provenite din accidente de muncă.”

Capitolul IV al aceleiași legi reglementa și asigurarea pentru pensia de bătrâneţe, precum şi asigurarea in contra invalidităţii din boală, stabilind că atât patronul, și asiguratul – în mod egal -, cât şi statul vor contribui la alcătuirea fondului pensiilor de bătrâneţe şi invaliditate. Similar reglementării actuale, Legea Nenițescu prevedea obligația patronului de a reține și vira contribuția lucrătorilor.

În anul 1933, a fost adoptată Legea pentru unificarea asigurărilor sociale pe întreg teritoriul național (Legea Ioanițescu), care a stabilit că sistemul de asigurări va fi condus de stat și patron¹³. Totodată, potrivit actului normativ în discuție, sistemul de asigurări sociale se întemeia pe principiul contributivității și cel al solidarității, contribuția de asigurări sociale suportându-se în cote egale de către lucrători și patroni. De asemenea, Legea Ioanițescu a prevăzut că sistemul de asigurări sociale era garantat de către stat, care avea obligația de a subvenționa fondurile de asigurări sociale în măsura în care veniturile acestuia nu erau suficiente pentru plata prestațiilor sociale exigibile.

În perioada comunistă, a fost adoptată Legea nr. 10 din 1.01.1949 pentru organizarea asigurărilor sociale de stat, prin care a fost extins domeniul de aplicare personal al asigurărilor sociale față de toți salariații, iar obligația plății contribuției de asigurări sociale a fost preluată integral de către stat.

În anul 1966 a intrat în vigoare Legea nr. 27 privind pensiile de asigurări sociale de stat și pensia suplimentară¹⁴, care în art. 4 a stabilit că „Fondurile necesare plății pensiilor, a ajutorului social și a celorlalte drepturi cuvenite pensionarilor și membrilor lor de familie se realizează din contribuțiile întreprinderilor, instituțiilor, altor organizații și ale persoanelor fizice care angajează, precum și din sumele alocate în acest scop din bugetul de stat, fără nicio reținere din salariu.”

Separat de cele de mai sus, Legea nr. 27/1966 a reglementat și pensia suplimentară, care se calcula ca procent din salariul tarifar utilizat la calcularea pensiei de asigurări sociale, în funcție de numărul de ani de contribuție ai asiguratului. Așadar, fondurile necesare pentru plata pensiei suplimentare constituiau din contribuția tuturor angajaților, în procent de 2% din salariul tarifar lunar de încadrare.

Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistență socială¹⁵ prevedea, în cuprinsul art. 3, că dreptul la pensia de asigurări sociale „este recunoscut tuturor cetățenilor țării care au desfășurat o activitate permanentă pe baza unui contract de muncă și pentru care unitățile socialiste au depus contribuția prevăzută de lege, la fondul de asigurări sociale de stat.”

Fondurile necesare pentru plata pensiilor de asigurări sociale de stat se constituiau din contribuțiile datorate de unitățile socialiste, precum și din sumele alocate în acest scop de la bugetul de stat – sistemul de pensii fiind garantat de către stat.

Similar Legii nr. 27/1966, și Legea nr. 3/1977 reglementa pensia suplimentară, fondurile necesare pentru acordarea acestui drept fiind constituie din contribuțiile suplimentare pe care le plăteau asigurații, din retribuția lor tarifară (cota de contribuții era de 2%, asigurații având posibilitatea de a plăti o cotă suplimentară de contribuție de 2%).

După căderea regimului comunist, au fost adoptate mai multe acte normative de modificare a legislației de asigurări sociale adoptate în perioada comunistă, precum Decret-lege 70/1990 privind modificarea si completarea unor reglementari referitoare la pensii, asigurări sociale și ocrotiri sociale¹⁶, Decret-lege 180/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri¹⁷, Legea nr. 42/1990 pentru pentru cinstirea eroilor-martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor, precum şi luptătorilor pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989¹⁸, Legea nr. 73/1991 privind stabilirea unor drepturi de asigurări sociale, precum şi de modificare şi completare a unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale şi pensii¹⁹.

În anul 2000, a fost adoptată Legea nr. 19 privind sistemul public de pensii și de asigurări sociale²⁰, care a schimbat în chip radical concepția asupra sistemului public de pensii. Astfel, cu titlu de exemplu, Legea nr. 19/2000 a reglementat expressis verbis principiile pe care se întemeiază sistemul public de pensii, precum principiul contributivității, principiul obligativității, principiul solidarității sociale și a extins domeniul de aplicare personal al titularilor drepturilor de asigurări sociale în favoarea mai multor categorii de persoane care obțineau venituri din desfășurarea unei activități (spre deosebire de reglementările anterioare, care vizau salariații).

În legătură cu plata contribuțiilor sociale, Legea nr. 19/2000 a dat expresie principiului solidarității sociale, stabilind că în cazul salariaților și persoanelor asimilate acestora²¹, contribuția de asigurări sociale se împarte între angajator și asigurați, aceștia din urmă datorând o treime din cota de contribuţie de asigurări sociale, stabilită anual pentru condiţii normale de muncă. În schimb, contribuţia de asigurări sociale, datorată de angajatori (și persoanele asimilate acestora), era reprezentată de diferenţa faţă de contribuţia individuală de asigurări sociale, datorată de salariați, până la nivelul cotelor de contribuţie de asigurări sociale stabilite prin legea anuală a bugetului de stat, în funcţie de condiţiile de muncă.

De lege lata, organizarea și funcționarea sistemului public de pensii sunt tutelate de dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice²², care, în esență, a urmat aliniamentele Legii nr. 19/2000.

Astfel, în termeni similari cu Legea nr. 19/2000, și Legea nr. 263/2010 stabilește că sistemul public de pensii se întemeiază, inter alia, pe principiul contributivității și cel al solidarității sociale (art. 2).

Potrivit Legii nr. 263/2010, în sistemul public de pensii, au calitatea de contribuabili următoarele categorii:

1. 
   Asigurații care datorează contribuții individuale de asigurări sociale;
   
2. 
   Angajatorii și instituțiile care efectuează plata ajutoarelor prevăzute de lege către cadrele militare trecute în rezervă, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare ale căror raporturi de serviciu au încetat, din domeniul apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale;
   
3. 
   Persoanele juridice la care își desfășoară activitatea persoanele asimilate salariaților;
   
4. 
   Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă care administrează bugetul asigurărilor pentru șomaj;
   
5. 
   Persoanele care nu se află într-un raport de angajare și sunt asigurate obligatoriu sau care încheie contract de asigurare socială.
   

În ce privește sarcina suportării contribuției de asigurări sociale, Legea nr. 263/2010, stabilește că în cazul salariaților și al persoanelor asimilate lor, aceasta se împarte între angajator și salariat, după cum urmează :

1. 
   Contribuția de asigurări sociale individuală - reprezintă contribuția datorată de salariat și asimilații acestora.
   
2. 
   Contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator - reprezintă diferenţa dintre nivelul cotelor de contribuţii de asigurări sociale stabilite diferenţiat, în funcţie de condiţiile de muncă, şi nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.
   

Calculul și plata contribuției datorată atât de asigurat, cât și de angajator, se realizează lunar de către angajator.

Prin urmare, din istoricul reglementării românești a asigurărilor sociale, întemeiată pe sistemul bismarckian, se desprinde cu claritate concluzia potrivit căreia la niciun moment salariații (sau persoanele asimilate acestora) nu au suportat singuri obligația de plată a contribuțiilor de asigurări sociale.

Astfel, sistemul de asigurări sociale românesc a fost constituit, încă de la începuturile sale, având ca fundament principiul solidarității sociale, care, în materia analizată, presupune participarea directă a angajatorului pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale, astfel cum sunt ele reglementate de lege, în calitate de beneficiar al muncii prestate de lucrători.

Pe lângă argumentele de ordin istoric, care demonstrează fără echivoc lipsa de coerență, precum și ignorarea principiului solidarității sociale, ce a constituit unul din pilonii dreptului de asigurări sociale, OUG nr. 79/2017 a fost adoptat cu încălcarea legii fundamentale, dar și a tratatelor internaționale la care România este parte.