Curcubeul acea „deplinătate spontan-creatoare a fiinţei



Yüklə 1,66 Mb.
səhifə4/27
tarix21.12.2017
ölçüsü1,66 Mb.
#35516
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27

37
Prietenii lui Brangwen erau pe picior de plecare şi-l stri­gară:

— Ce ,faci, Tom, vii sau mai stai?

— Da, vin, răspunse Tom ridicîndu-se fără tragere de inimd înfuriat de sentimentul de inutilitate şi dezamăgire care punea stăpînire pe el.

întîlni privirea aproape batjocoritoare a fetei şi începu să tremure căci nu era obişnuit cu aşa ceva.

— Vii să-ţi arăt iapa mea? îi spuse el cu blîndeţea lui neprefăcută, care era-n pericol să dispară din cauza tremura­tului.

— Vai, cum să nu, făcu ea ridicîndu-se-n picioare.

Şi ieşi din cameră după el. Tînărul cu umerii uşor încli­naţi şi ghetre de postav scoase caii din grajd.

— Ştii să călăreşti? o întrebă Brangwen.

— O, mi-ar plăcea grozav, da' n-am încercat niciodată, spuse fata.

— Atunci hai să-ncerci acu', făcu el. Şi-o ridică în şa, el roşind şi ea rîzînd.

— Au, o să mă trezesc pe jos! Şaua asta nu-i pentru femei, ţipă ea.

— Ţin-te bine, zise el conducînd-o afară din curtea hote­lului.

Fata stătea tare prost pe cal şi se ţinea cu putere să nu cadă Tom o cuprinse pe după mijloc, ca s-o sprijine. O ţinea aproape de el, o strîngea ca-ntr-o-mbrăţişare şi, mergînd pe lîngă ea, era copleşit de dorinţă, vroia să fie-a lui.

Calul mergea pe malul rîului.

— Vrei să stai călare, nu? o întrebă Tom.

— Da, făcu ea.

Pe-atunci se purtau fustele largi. Fata reuşi să se-aşeze călare destul de" decent şi tot timpul a fost extrem de preocu­pată să-şi acopere piciorul frumos care-i ieşea dintre faldu­rile fustei.

— Drumu' ăsta-i mult mai bun, zise ea uitîndu-se sp« Tom.

— îhî, aşa-i, făcu el simţind cum se topeşte cînd se uit» ea la el. Nu ş' ce dracu-au scos şei d-astea pentru cucoane, si sucească muierea de două ori.

— Cum e treaba? Te lăsăm acolo? Că tu parc-ai prins rădă­cini, strigară de pe drum prietenii lui Brangwen. -

Tom se făcu roşu de mînie.

— Da, am prins. Şi ce vă pasă? le-o trînti el.

— Cît mai stai? întrebară ei.

— Pîn' la Crăciun mă-ntorc eu.

38

Rîsul cristalin al fetei se auzi ca un clinchet de clopoţel.



— Bine, salut! strigară prietenii.

Şi-o porniră-n galop. Tom, roşu pînă-n albul ochilor, în­cerca să se poarte normal cu fata. Dar cît ai clipi, se şi-ntor-sese la hotel, îşi lăsase calu-n grija unui rîndaş şi-o pornise cu fata în pădure, neştiind el prea bine nici unde e, nici ce face. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, nu alta, şi el se gîndea c-o să fie cea mai nemaipomenită aventură. Era nebun de dorinţă.

După, i se citea plăcerea pe faţă. Cerule mare, aşa ceva mai zic şi eu! A stat cu fata toată după-masa şi vroia să rămînă şi noaptea. Ea i-a spusnnsă că nu se poate. Tipul ei o să se-ntoarcă pînă seara şi ea trebuie să fie cu el. El, Brangwen, nu trebuie să sufle o vorbă c-a fost ceva-ntre ei.

Fata-i aruncă un zîmbet complice, care-l făcu să se simtă dezorientat şi răsplătit.

Tom nu se putea rupe de ea deşi promisese să nu-i încurce treburile. A rămas şi noaptea la hotel. La cină l-a văzut pe ce­lălalt. Ej»a un tip scund, între două vîrste, cu păr cu reflexe metalice şi-o mutră curioasă, ca de maimuţă, dar interesantă, aproape frumoasă în felul ei. Brangwen îl ghici că-i străin. Mai era cu unul, un englez impasibil şi sever la-nfăţişare. Cei patru, doi bărbaţi şi două femei, se aşezară la masă- Brangwen era cu ochii ţintă la ei.

Vedea cum străinul le tratează pe femei cu un dispreţ cur­tenitor, ca şi cum ele ar fi fost nişte animale menite să-i facă lui plăcere. Iubita lui Brangwen îşi luase manierele de doamnă, dar vocea o dădea de gol. Vroia să-şi recîştige tipul. Cînd a sosit desertul, străinul cel mititel s-a-ntors cu spatele la come­seni şi-a-nceput să se uite prin restaurant ca unul care era singur şi de capul lui. Brangwen s-a minunat cînd i-a văzut faţa pe care se citea o inteligenţă de animal, lipsită de sentiment. Ochii lui căprui şi rotunzi te lăsau să le vezi bine pupila. Erau ca de maimuţă. Priveau calm şi simţeau prezenţa altei persoane fără să se uite la ea. Acuma se opriră asupra lui Brangwen. Tom se miră cînd văzu că faţa aceea bătrînă, întoarsă spre el, îl pri­veşte fără să creadă că e nevoie să-l cunoască. Sprîncenele acelor ochi rotunzi şi pătrunzători, dar indiferenţi, erau cam scutite şi făceau cîteva riduri deasupra, ca la maimuţe. Era 0 faţă bătrînă şi fără vîrstă.

Ciudat, omul era tot timpul un domn, un aristocrat. Fata,» s lngherită şi cu sîngele-n obraji, se juca furioasă cu fârîmi-" turile de pîine.

După masă, Braflgwen stătea stană de piatră în hol. Era impresionat şi prea transportat ca să ştie ce-are de făcut, ramul cel mititel veni spre el cu un zîmbet minunat.

39

— Fumaţi? îl întrebă el oferindu-i o ţigară.



Brangwen nu fumase niciodată, totuşi luă ţigara, apucîr. d-o penibil de neîndemînatic cu degetele lui groase şi-nroşin du-se pînă-n vîrful urechilor de ruşine. Apoi ochii lui albaştî i cu privire caldă se uitară în ochii cu privire aproape batjocc ritoare ai străinului. Acesta din urmă se aşeză lîngă Tom ş amîndoi începură să discute, în special despre cai.

Brangwen îl iubea de-a dreptul pentru amabilitatea Iu1 fără cusur, pentru tactul şi reţinerea lui, pentru siguranţa d sine, acea siguranţă, fără vîrstă, ca de maimuţă. Au vorb;' despre cai, de Derbyshire şi de muncile cîmpului. Pe străin îl interesa tînărul din ce în ce mai mult şi de-adevărat, ia. Brangwen nu mai putea de emoţie. Era în transă că-l cunot cuse personal pe-acest om straniu, între două vîrste, cu tenul uscat. Discuţia a fost plăcută, dar nu asta era„prmcipalul. Ama-ţ bilitatea, rafinamentul comunicării erau totul.

Âu stat de vorbă multă vreme. Brangwen roşea ca o fata mare cînd străinul nu-i înţelegea dialectul. Apoi cei doi şi-aa spus „noapte bună" şi şi-au dat mîna. Din nou străinul s-a-ri clinat şi-a repetat:

— Noapte bună şi bon voyagel Şi-a pornit-o spre scări.

Brangwen urcă în camera lui şi se-ntinse în pat, cu ochii ţintă la cerul înstelat al nopţii de vară. Parcă se prinsese în­tr-un vîrtej cu-ntreaga-i făptură. Ce erau toate astea? Viaţa asta se deosebea nespus de cea pe care-o cunoştea el. Oare erau multe lucruri despre care nu ştia nimic? Luase contact cu ceva necunoscut, dar cu ce? Şi el ce rol avea în situaţia asta nouă? Ce-o fi vrut să-nsemne fiecare întîmplare? Unde era viaţa, acolo unde-o ştia el sau în afara fiinţei lui?

Adormi. Cînd se crăpă de ziuă, o pornise de mult în goana calului şi era de-acum departe. Plecase cînd ceilalţi nici mă­car nu deschiseseră ochii. Nu vroia să mai vadă pe nimeni în dimineaţa aceea.

Mintea i se-nvolburase ca niciodată. Fata şi străinul. Pe nici unul nu ştia cum îi cheamă. Şi totuşi amîndoi îi tulbura­seră liniştea obişnuită. Avea să iasă ca ursul din bîrlog. Din cele două experienţe, parcă întîlnirea cu străinul îi spusese mai mult. Dar fata? în privinţa ei nu se hotărîse încă.

Nu ştia. Trebuia să lase totul baltă şi să nu se mai gîndeas-că la nimic. Nu era-n stare să se-adune şi să vadă ce-i rămă­sese de pe urma celor două întîmplări.

Cu ce se-alesese? Zi şi noapte visa, ca dus de pe lume, la o femeie plină de voluptate şi la întîlnirea cu un străin mititel şi smochinit, de viţă nobilă din moşi-strămoşi. Nici nu-i ieşiseră

40

bine din minte toate astea, nici nu se despărţise bine de cei joi c-o pornise cu gîndul spre o posibilă apropiere de oameni cu obraz subţire şi maniere elegante, cum era străinul de la jvlatlock. în această intimitate plină de rafinament apărea în­totdeauna şi satisfacţia dată de o damă voluptuoasă.

Mergea absorbit de visul ăsta atît de interesant şi real. Ochii îi scînteiau. Umbla cu capul sus. Pe faţă i se citea plăce­rea aleasă pe care i-o dădeau rafinamentul şi eleganţa aristocra-tică~Se gîndea la fată, o dorea şi dorinţa asta îl chinuia cumplit.

Apoi scînteierea din ochi începu să pălească puţin cîte puţin şi viaţa anostă, de zi cu zi, îşi arătă colţii. Simţea repulsie pentru o astfel de viaţă. Oare totul fusese doar o iluzie înşe­lătoare? Se proţăpi la uşa meschinului ţarc al realităţii. Stă­tea acolo încăpăţînat ca un catîr, refuzînd să intre din nou în cursul binecunoscut al propriei lui vieţi de pînă atunci.

Trăgea la măsea mai mult ca de obicei ca să-şi păstreze scînteierea din ochi. Dar cu toate astea lumina pălea tot mai mult. Era pornit împotriva banalităţilor şi nu vroia să fie scla­vul lor. Banalităţile, însă, treceau nepăsătoare pe sub nasul lui.

Vroia să se-nsoare, să fie şi el un om ca toţi oamenii, ca să iasă din încurcătură. Dar cum? Simţea că nu e-n stare să se mişte. Zărise o păsărică amărîtă care se prinsese în cleiul de pe-o cracă şi toată scena i se păruse îngrozitoare. începu să-I cuprindă furia cînd îşi dădu seama cît era de neputincios.

Căuta ceva de care să se-agaţe, ceva care să-î tragă afară. Dar nici urmă de-aşa ceva. Se uita mereu după femeile tinere, doar-doar o găsi una cu care să se-nsoare. Nu-i plăceau însă deloc. Şi, pe deasupra, mai ştia că era de-a dreptul ridicol să creadă c-ar putea trăi printre oameni de calibrul străinului.

Totuşi, numai la asta visa, ţinea cu dinţii de visurile lui Şi n-ar fi acceptat nici în ruptul capului ce se petrecea la Cosset-hay şi Ilkeston. Stătea cu-ncăpăţînare în colţul lui de la „Leul roşu", fuma, visa cu ochii deschişi, ridica haiba cu bere din cmd în cînd şi nu spunea nimic.

Pe urmă i-a venit dorul de ducă. Vroia să plece imediat, -•îndul îl purta spre meleaguri străine. Dar, de fapt, nici n-avea cum s-ajungă la ele. Rădăcini puternice îl ţineau legat de ™arsh, de casa şi pămîntul lui.

După asta Effie s-a măritat şi el a rămas în casă numai cu !|'y, zbanghia de servitoare care lucra la ei de cincisprezece îşi dădea seama că s-a sfîrşit. Tot* timpul fusese tare pe e fi nu se lăsase prins în mrejele banalităţii, care vroia înghită. Dar de data asta trebuia neapărat să ia taurul de L°arne

un tip echilibrat din fire. De băut, nu bea prea mult 41

fiindcă, sensibil şi emotiv cum 6ra, se scîrbea repede de băutură. Dar, înfuriindu-se fără rost şi punînd la bătaie toată hotărî-rea şi aparenta lui bună dispoziţie, începu să bea de dragu! beţiei.

— Ei, fir-ar să fie de treabă, îşi zise. Ori una ori alta. Ce dracu', umblu după cai verzi pe pereţi? Păi, dac-am două pi­cioare, într-o bună zi tot trebuie să mă urnesc din loc.

I Aşa că se urni din loc şi se duse la Ilkeston. Cam stîngaci, se amestecă şi el într-o ceată de vîntură-lume, făcu cinste cu bău­tură la toţi şi văzu că nu-i rău deloc. Trăia cu ideea că toată lumea din cîrciumă îi era pe plac, că totul era minunat, că totul era perfect. Dacă cineva îi spunea alarmat că i-a luat foc buzu­narul de la haină, Tom se-mbujora la faţă şi radia de fericire.

— Minunat, nemaipomenit, da' cum altfel! rîdea el cu poftă şi chiar se cam burzuluia cînd altora li se părea ciudat că-i arde buzunarul.

Doar era cel mai grozav şi mai firesc lucru din lume, nu?

O porni spre casă vorbindu-şi sieşi şi lunii de pe cer, po-ticnindu-se de cîte ori îi vedea faţa mică oglindită în vreo baltă de pe drum, bodogănind ce mama dracului o mai fi şi asta, apoi zîmbind lunii cu încredere şi asigurînd-o că era a-n-tîia, pe bune.

Cînd se trezi dimineaţa, se gîndi la cele petrecute în ajun şi pentru prima oară de cînd se ştia văzu cum e să fii zgîndărit, cum e cînd îţi sare ţandăra din orice. După ce s-a zborşit la Tilly şi-a făcut-o cu ou şi cu oţet, i-a fost aşa ruşine c-a şters-o imediat de-acasă numai ca să fie singur. Şi uitîndu-se la cîmpul cenuşiu şi la drumul parcă dat cu chit, se-ntreba ce naiba să facă, doar-doar o scăpa de senzaţia asta nesuferită de dezgust şi repulsie fizică. Ştia bine că i se trăgea de la seara aia nemai­pomenită.

Simţea că i se-ntoarce stomacul pe dos dacă mai pune mă­car un strop de braady în gură. îşi luase terierul şi mergea ca -nebunul pe cîmp, aruncînd priviri pline de pizmă la tot ce-n-tîlnea în cale.

Seara următoare era din nou la locul lui de la „Leul roşu", cumpătat şi cuviincio». Stătea acolo şi-aştepta cu-ncăpă-ţînare să vadă ce-o să se mai întîmple.

Credea sau nu că făcea şi el parte din lumea de la Cosset-hay şi Ilkeston? Ce contează? Că tot nu-l interesa nimic din toată lumea asta. Oare-o să poată vreodată să scape de ea? Avea în el ceva care să-l scoată de-aici? Sau era un mucos cu caşu' la gură, nu bărbat ca toţi ceilalţi care beau din gros, umbli niţel după fuste şi se mulţumesc cu-atît?

Şi-a ţinut-o aşa cu încăpăţînare o bucată bună de timp



42

pe urmă încordarea a-nceput să-l apese prea tare. Conştiinţa lui înfierbîntată, în care strînsese atîta, era mereu trează; sim­ţea cum îi tremură încheieturile umflate, în cap i se-ngrămă-deau tot felul de scene lascive şi parcă, de ruşine, i se-nroşise f şi albul ochilor. Se lupta din răsputeri cu el însuşi să pară nor- \ mal ca toţi ceilalţi. Nu căuta o femeie anume. îi dădea şi el -> înainte ca şi cum, în ce-l privea, lucrurile ar fi mers ca pe roate. Şi totuşi, odată şi-odată, trebuia ori să-şi ia inima-n dinţi şi să facă ceva ori să se dea cu capul de toţi pereţii.

Se duse special la Ilkeston, fără să dea nimănui de ştire. Era la capătul puterilor de-atîta chin, dar ardea de nerăbdare s-ajungă acolo. Se puse pe băut ca să se-mbete. îşi turnă brandy pe gît, sticlă după sticlă, pînă cînd se-ngălbeni la faţă şi-nce-pură să-i ardă ochii. Şi totuşi nu putea să se elibereze. Se duse la culcare beat de nu mai ştia nici cum îl cheamă, se trezi la 4 dimineaţa şi se puse din nou pe băut. Vroia să se elibereze, cu orice preţ. încetişor încordarea prinse să slăbească şi el în­cepu să se simtă fericit. I se descleştară fălcile* şi se porni să sporovăiască, să spună vrute şi nevrute. Era fericit şi se simţea una cu toţi ceilalţi; îi unea legătura fierbinte a sîngelui. Aşa că, după trei zile de băutură fără pic de răgaz, îşi storsese şi ulti­mul strop de tinereţe din el şi-ajunsese în acea stare care pune capăt celei mai arzătoare dorinţe a tinereţii. Dar el ajunsese la mulţumire ştergîndu-şi propria individualitate, acea individua­litate pe care numai bărbăţia lui putea s-o păstreze şi s-o accen­tueze.

începu să bea brandy din gros, în reprize, şi fiecare repriza dura trei-patru zile, timp în care Tom nu era treaz macăr o clipă. Dar nici că-i păsa. Un resentiment profund îl mistuia pe dinăuntru şi-l făcea, ostil, să se ţină la distanţă de femei.

într-o zi cobora dealul din Cossethay cu o povară de se­minţe de la Nottingham. Avea pe-atunci 28 de ani şi era un blond băţos, cu mîini şi picioare subţiri, faţă albă şi ochi al­baştri, care priveau drept înainte. Venise vremea pentru înc-o repriză de băutură şi Tom începuse să se pregătească. Aşa că 'bla atent şi totuşi ca dus de pe lume, cu privirile pironite ieva în gol; vedea totul, dar nu era conştient de nimic; se tasese-n el ca melcul în cochilie. Toate astea se petreceau pe 'a-nceputul anului.

,. Mergea cuminte pe lîngă cal şi, pe măsură ce coborîşul se

cea mai abrupt, auzea tot mai tare seminţele care parcă zum-

^aiau în saci. Drumul şerpuia în josul dealului, printre va-

^ri de pămînt şi-ngrădituri de nuiele, dar era atît de-ntorto-

* că Tom n-apuca să vadă mai departe de cîţiva iarzi, de-



1 trecea chiar pe sub nas.

43

O coti încet pe partea cea mai abruptă a pantei şi calul abia se ţinea să n-alunece dintre hulube. Tocmai atunci apăru o fe­meie din direcţie opusă şi el o văzu. în clipa aia, însă, se gîn-dea la cal.

Se-ntoarse s-o vadă mai bine. Era toată îmbrăcată-n negru (şi boneta era neagră) şi, înfăşurată-n pelerina-i lungă şi largă, părea mititică şi trasă prin inel. Mergea grăbită, cu capul puţin înainte, ca şi cum nu vedea în jurul ei nimic. Tocmai mersul ăsta ciudat, ca un zbor lin (de parcă femeia trecea absorbită de gîndurile ei şi nevăzută de nimeni), îi atrase atenţia lui Tom din primul moment.

Ea auzise căruţa şi-şi ridicase privirile. Faţa-i era palidă şi senină, cu sprîncene negre şi dese şi gură mare, de-o formă ciudată. Brangwen îi văzu chipul de parcă l-ar fi luminat cine­va dinadins. II văzu aşa de bine că-şi aruncă cît colo cochilia în care începuse să se retragă ca melcul şi rămase ca suspen­dat în aer; parcă nu mai ştia de el.

— Uite-o, asta e! zise Tom involuntar.

Femeia se lipi de valul de pămînt şi se feri de căruţa care trecu împroşcînd noroiul subţire. Pe urmă, cînd el mai mergea pe lîngă calul care era gata-gata s-alunece dintre hulube, privi­rile celor doi oameni se-ntîlniră. Bărbatul se uită repede în altă parte căci simţi în tot trupul o durere care parcă-l umplea de bucurie. Nu mai era-n stare să se gîndească la nimic altceva

în ultima clipă se-ntoarse să se uite după ea'. îi văzu bo­neta, silueta învăluită în pelerina neagră şi mersul graţios. Apoi necunoscuta dispăru la prima cotitură.

Ea trecuse chiar pe lîngă el, dar el se simţea într-o lume îndepărtată; nu la Cossethay, în nici un caz; o lume undeva departe, într-o realitate ce sta să se destrame. îşi vedea de drum în linişte, purificat şi parcă pierdut în uitare de sine. Nu putea să se gîndească la nimic sau măcar să spună ceva, nu era-n stare să scoată vreun sunet sau să facă vreun semn şi nici să-şi abată cît de cît paşii de la drumul lui fix. Abia dacă era-n stare să se gîndească la chipul ei. Se mişca într-o lume care era nu­mai a ei, într-o lume dincolo de cea adevărată.

Era ca nebun, îl chinuia gîndul că se recunoscuseră unul în celălalt. Dar oare putea fi sigur? îi garanta cineva ceva7 îndoiala era ca simţul infinitului, al nimicniciei şi distrugerii. Şi vroia din adîncul sufletului să fie totul sigur. Ţinea mult ia asta. Doar se recunosccuseră unul în celălalt, nu?

Starea asta puse stăpînire pe el cîteva zile. Şi pe urmă, din nou, începu să se risipească precum ceaţa, scoţînd la iveală lumea obişnuită şi searbădă. Tom se purta foarte blînd cu oa­menii şi animalele, dar se temea grozav de deziluzia dură care-ameninţa s-apară iar.



44

^ zile mai tîrziu — mîncase deja de prînz — state;

cu spatele la căminul în care duduia focul. Deodată o văzu pe femeia aceea trecînd. Vroia să ştie că şi ea ştie de existenţa lui, că îi simte prezenţa. Vroia s-audă spunîndu-i-se că-ntre ei e ceva. Aşa că stătea ca pe ace şi-o urmărea cu privirea pe drum în jos. O strigă pe Tilly:

— Cine-o fi aia?

Tilly, zbanghia de 40 de ani care ţinea la el ca la lumina ochilor, se duse la fereastră-ntr-un suflet ca să vadă de cine-i vorba. Era tare bucuroasă cînd o ruga Tom să facă ceva pentru el. îşi întinse gîtul peste perdeluţele scurte ca să vadă mai bine si măciulia micuţă de păr negru strîns bine în vîrful capului îşi făcu patetic apariţia de-ndată ce Tilly ţîşni la fereastră. Ri­dică capul şi se uită cruciş cu ochii ei căprui şi pătrunzători.

— Păr cum, făcu ea, nu ştiţi cine e? E aia de la vicar. Chiar n-o ştiţi?

— De unde s-o ştiu, mă, gîsco? ţipă el.

Tilly se făcu roşie pînă-n vîrful urechilor şi se trase-napoi de la fereastră. Se uită chiorîş la el, parcă străpungîndu-l cu privirea în care mai-mai că se putea citi reproşul.

— Ei, de unde! E menajera cea nouă.

— Şi ce-i cu asta?

— Cum ce-i cu asta? i-o trînti Tilly indignată.

— E femeie, aşa-i? Menajeră sau nu, asta nu mă-nteresează pe mine. Şi-altceva? Cine e? N-o fi avînd şi ea un nume?

~ Păi, dac-o fi avînd, nu i-l ştiu io, se răţoi Tilly ca să n-o mai bată la cap băiatul ăsta, care se făcuse bărbat în toată puterea cuvîntului.

— Da' ia spune-mi tu, cum o cheamă? o întrebă el mai blînd.

— Zău că nu ştiu, îi răspunse Tilly rănită-n demnitate.

— Şi asta-i tot ce-ai aflat, că e menajeră la vicar?

— Am auzit odată şi cum o cheamă, da' acu', zău că nu-mi aduc aminte nici dacă mă pici cu ceară.

— Ascultă, nătăfleaţa nătăfleţelor, de ce ţi-a dat Dumnezeu cap?

- De ce le-a dat şi altora, îi ripostă Tilly, care era moartă uPă împunsături ca astea, cînd Tom o făcea cu ou şi cu oţet.

Un timp n-au mai zis nici unul nimic.

, "~ Io nu cred că cineva poa' să-l ţină minte, îi dădu mai arte servitoarea, încercînd şi ea marea cu degetul. ~~ Ce să ţină minte?

Cum ce? Cum o cheamă. ~ Ei aş!

E de prin nu ş' ce ţări străine. Cine ţi-a mai spus-o şi p-asta?

45

— Ei na, uite că ştiu şi io.



— Şi de unde zici tu că e?

— Habar n-am. Lumeazi^e.că-t-din..Polonia* da' io habar n-am, se grăbi Tilly s-adăugeT ştiind că Tom o s-o ia la boabe mărunte.

— Din Polonia? Şi cum de ţi-â trăsnit ţie că-i din Polo­nia? De unde-ai mai scos-o şi p-asta?

— Aşa zice lumea. Io nu ştiu.

— Cine zice?

— Doamna Bentley zice că-i din Polonia sau că-i polo­neză ori ceva pe-acolo.

Lui Tilly nu-i era frică de altceva decît că se cam băgase-n horă şi-acuma trebuia să joace.

— Cine zice că-i poloneză?

— Toată lumea.

— Atunci ce caută pe-aici?

— Păi p-asta n-am de un' s-o ştiu. Are şi-o fetiţă.

— O fetiţă?

— De vreo trei-patru anişori, cu păru' numa' inele.

— Negru?


— Galben, ca spicu' de grîu, şi cîrlionţat...

— E şi taică-su pe-aici?

— Io n-am auzit de-aşa ceva, da' nu ştiu, poate c-o fi.

— Şi ce-a adus-o pe la noi?

— Da' ce-s io, Mafalda, ca să le ştiu pe toate? Poate c-o fi chemat-o vicaru'.

— Copilu-i al ei?

— Io aşa zic. Aşa zice şi lumea.

— Cine ţi-a spus ţie toate astea despre ea?

— Păi cin' să-mi spună? Lizzie. Am văzut-o Iutii, a trecut pe lîngă noi.

— Şi voi trebuie să daţi cu clanţa dacă trece cineva pe lîn­gă voi.

Brangwen visa cu ochii deschişi. In seara aia se duse la „Leul roşu" din Cossethay, sperînd să mai afle cîte ceva..

A aflat că era văduva unui doctor polonez. Bărbatu-său murise, refugiat, la Londra. Femeia avea un pic de accent străin, de-nţelegeai uşor ce vrea să spună. Pe fetiţă o chema Anna-Numele de familie era Lensky, doamna Lensky.

Brangwen simţea că irealul prinsese în sfîrşit rădăcini. Avea şi-o siguranţă ciudată, de parcă femeia era făcută pentru el şi numai pentru el. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie că era străină.

Pentru el, şi numai pentru el, cu iuţeala fulgerului, pe pămînt se petrecuse o schimbare (ca şi cum facerea lumii se



46

săvîrşise a doua oară), în care el exista cu adevărat. înainte totul fusese un nimic, un zero, totul fusese arid, ireal şi sear­băd. Acum era o realitate palpabilă.

Abia dacă-ndrăznea să se gîndească la femeie. Se temea. Numai că-i simţea mereu prezenţa undeva pe-aproape şi-şi dă­dea seama că trăieşte în fiinţa ei. Dar nu-ndrăznea s-o cunoască şi nici măcar, gîndindu-se la ea, să se familiarizeze cu uni­versul ei.

într-o zi o-ntîlni pe drum; se plimba cu fetiţa. Copilul avea o feţişoară ca o floare de măr ce sta să se desfacă şi ochi foarte închişi la culoare. Părul auriu, moale ca puful florii de scaiete, scînteia rebel ca o flacără nestăpînită. Fetiţa se lipi geloasă de maică-sa şi-şi îndreptă ochii negri spre Tom, cînd acesta se uită la femeie. Se citea în ochii copilului că nu poate să-l înghită. Dar mama îl privi din nou, aproape absentă. Indiferenţa asta din, privirea ei îl aţîţa. Femeia avea ochi mari, de-un cenuşiu bătînd în căprui, cu pupile negre şi adînci ca marea. Tom simţi sub piele flacăra aceea, ca şi cum prin toate venele îi curgea foc, nu sînge. Şi-o porni mai departe fără să-şi dea seama.

îl urmărea destinul, ştia bine asta. Lumea accepta preface­rea cu resemnare, iar el nu mişca un deget: fie ce-o fi.

Cînd soră-sa Effie veni să stea la Marsh o săptămînă, se duseră o dată împreună la biserică. în lăcaşul acela micuţ, cu numai cîteva rînduri de bănci, Tom nu era departe de străina cea misterioasă. Avea o nobleţe a ei şi-n felul cum stătea şi-şi ţinea capul ridicat era ceva care te impresiona profund. Era străină, de departe, şi totuşi atît de apropiată. Era de peste mări şi ţări, dar atît de aproape de sufletul lui. Nu era cu adevărat acolo, în biserica din Cossethay, lîngă fetiţă. Nu era fiinţa pe care-o vedeau ceilalţi. Era din altă lume. El simţea asta clar, ca un lucru adevărat şi firesc. Dar frica pentru propria lui via­ţa palpabilă, care era numai Cossethay, îl chinuia şi-l făcea să aibă presimţiri rele.

Sprîncenele ei negre şi stufoase aproape se împreunau •a rădăcina nasului nu prea frumos. Avea o gură mare cu buze -am groase. Dar chipul ei privea în sus, spre o lume a vieţii,

spre" cer sau moarte, ci spre un loc în care ea mai vieţuia deŞi trupul nu-i mai era de mult acolo.

Fetiţa de lîngă ea se uita la toate cu ochii ei mari şi negri. ea o privire ciudată, dispreţuitoare şi-o guriţă roşie pe care-o

-a ca ferecată cu zece lacăte. Dădea impresia că păzeşte ceva

tîl. ^e'ozie' c* e mereu cu ochii în patru, gata de apărare. In-

ni privirea intimă şi pierdută a lui Brangwen şi în ochii mari

Ostn.egn> care vedeau dincolo de ce vede omul de rînd, apăru

1 itatea vie, aproape ca o răbufnire de durere.


Yüklə 1,66 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin