Curs de drept roman


apărarea PROPRIETĂŢII. DREPTURILE REALE



Yüklə 439,58 Kb.
səhifə5/9
tarix06.09.2018
ölçüsü439,58 Kb.
#78119
1   2   3   4   5   6   7   8   9

apărarea PROPRIETĂŢII. DREPTURILE REALE

ASUPRA UNOR BUNURI STRĂINE




Lecţia 1. Modalităţi de apărare a proprietăţii

Lecţia 2. Drepturile reale asupra bunurilor străine

Lecţia 1

MODALITĂŢI DE APĂRARE A PROPRIETĂŢII

Sectiunea 1. Acţiunea în revendicare (rei vindicatio) pentru apărarea proprietăţii quiritare

În cazul în care proprietarul a pierdut posesiunea lucrului, el poate cu ajutorul acestei acţiuni, să ceară restituirea lucrului, dovedindu-şi dreptul de proprietate.

În procedura legii acţiunilor, acţiunea în revendicare era intentată în forma procedurii prin jurământ în materie reală (sacramentum in rem). În asemenea situaţii, magistratul atribuia în mod provizoriu uneia din părţi lucrul litigios; dacă aceasta va obţine câştig de cauză în a doua fază a judecăţii, va păstra lucrul în mod definitiv, dar dacă pierdea procesul urma să-l predea părţii câştigătoare. Atribuirea provizorie a lucrului de către magistrat uneia din părţi se făcea numai cu condiţia ca partea respectivă să se oblige – dând garanţii – că va preda dacă va pierde procesul, lucrul împreună cu toate fructele lui, părţii ce va dobândi câştig de cauză.

În procedura formulară, acţiunea în revendicare este introdusă cu ajutorul unei formule în care pretenţia reclamantului era precizată în partea denumită „intentio” dacă se constată că fondul x sau sclavul y aparţinea după dreptul quiritar lui z. Restituirea lucrului era asigurată prin introducerea de către magistrat a unei clauze decizorii (clausula arbitraria) în formulă. În temeiul acestei formule, pârâtul va fi obligat să restituie lucrul căci în caz contrar va trebui să plătească o amendă superioară valorii lucrului şi va fi lovit de infamie.

În procedura extraordinară, condamnarea comportând asupra lucrului însuşi, restituirea era asigurată prin forţa de convingere a statului (manu militari).

Acţiunea în revendicare se intenta de proprietar împotriva celui care poseda lucrul; dacă proprietarul poseda, nu avea acţiunea în revendicare, deoarece posesiunea îi era suficientă. Reclamantul trebuia să facă dovada proprietăţii sale, iar în caz de dobândire derivată şi pe aceea a proprietarilor antecesorilor săi, afară dacă nu a trecut termenul de uzucapiune. În acest caz sarcina reclamantului era de a face dovada că a posedat cu justă cauză (just titlu) pe durata termenului cerut pentru a uzucapa. La sfârşitul epocii clasice s-a admis că revendicarea poate fi intentată nu numai împotriva celui care posedă lucrul ci şi a unui simplu detentor; chiriaş, depozitar etc.

Pârâtul care a pierdut procesul era obligat să înapoieze lucrul împreună cu accesoriile sale, în special cu fructele (cum sua causa). Posesorul de bună-credinţă (bonae fidei possessor) era obligat în dreptul lui Iustinian să restituie după încetarea procesului, adică după „atestarea procesului” (litis contesatio) toate fructele, fie că le-a consumat, fie că a omis să le culeagă. El nu era obligat să restituie fructele anterioare începerii procesului, afară de cazul în care s-ar mai fi aflat în patrimoniul său (fructus extranea).

Posesorul de rea-credinţă (malae fidei possessor) avea tot în epoca lui Iustinian, o situaţie mai grea; el era obligat să restituie toate fructele fie că se aflau sau nu în patrimoniul său, fie că le consumase sau nu, fie că a omis să le culeagă, fără a se ţine seama de faptul că sunt anterioare sau posterioare intentării procesului. Restituind lucrul pârâtul avea dreptul să ceară reclamantului restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul respectiv, al căror cuantum era fixat de judecător. Posesorul de bună-credinţă avea în epoca clasică dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi a celor utile (impensae necessariae atque utiles), dar nu şi la restituirea cheltuielilor de lux (voluptuariae). Putea doar să ridice ornamentele adăugate (ius tollendi) fără însă a deteriora lucrul respectiv.

Cheltuielile necesare sunt acelea fără de care lucrul ar fi pierit, exemplu: repararea zidului ce ameninţă să se prăbuşească, cele utile dau lucrului un plus de valoare (construirea unei sobe), iar cele de lux sunt investiţii în lucrări de pur agrement: fixarea unor oglinzi, plăci de marmură etc.

Posesorul de rea-credinţă avea dreptul numai în epoca lui Iustinian, la restituirea cheltuielilor necesare şi să ridice tot cea construit făcând cheltuieli utile şi de lux, fără însă a deteriora lucrul.


Sectiunea 2. Acţiunea publiciană pentru apărarea proprietăţii pretoriene

Dreptul civil roman nu acorda acţiunea în revendicare decât titularului dreptului de proprietate quiritara. Proprietarul pretorian avea la dispoziţie pentru ocrotirea dreptului său de proprietate acţiunea publiciană (publiciana in rem actio), numită astfel după pretorul Publicius care a creat-o.

Această acţiune este o revendicare, dar o revendicare ce cuprinde o ficţiune: reclamantul este considerat că a îndeplinit termenul de uzucapiune asupra lucrului pe care-l reclamă. De aceea, el trebuie să satisfacă toate condiţiile cerute celui care uzucapează.

În epoca lui Iustinian acţiunea publiciană a dispărut odată cu dispariţia proprietăţii pretoriene.


Sectiunea 3. Acţiunile proprietăţii provinciale şi peregrine

Proprietatea provincială era apărată printr-o acţiune reală a cărei formulă se aseamănă în mare, cu aceea a acţiunii în revendicare: „dacă se constată că a este îndrituit în conformitate cu legea acestei provincii, să aibă, să posede şi să folosească fondul”. Având un conţinut asemănător cu revendicarea civilă (rei vindicatio), acţiunea care ocrotea proprietatea provincială era supusă unor condiţii similare de exercitare.

Proprietatea peregrină nu putea fi ocrotită în dreptul roman prin acţiunile dreptului civil, deoarece acestea presupuneau un proprietar roman. Datorită dezvoltării relaţiilor dintre romani şi peregrini, pentru soluţionarea conflictelor dintre aceştia acţiunea în revendicare (rei vindicatio) a fost extinsă cu ajutorul unei ficţiuni şi asupra proprietăţii peregrine – considerându-l pe peregrin cetăţean roman.
Sectiunea 4. Alte mijloace de apărare a proprietăţii

În afara acţiunilor reale existau şi alte mijloace:



A. Acţiunea pentru înfăţişare (actio ad exihibendum). Este o acţiune personală prin care cel interesat cere unei persoane să înfăţişeze (exhibere) un lucru pe care acesta îl deţine. Este de regulă o acţiune preliminară introducerii acţiunii în revendicare pentru ca reclamantul să se asigure dacă lucrul respectiv se afla sau nu la persoana pe care o va chema în judecată.

B. Acţiunea negatorie (actio negativa sau negatoria. Este dată proprietarului unui lucru împotriva oricărei persoane care încalcă proprietatea sa exercitând asupra acesteia o servitute (trece pe fondul lui, pretinde că are un uzufruct asupra acestuia etc.). Dacă pârâtul nu va dovedi că are un asemenea drept, el va fi condamnat să înceteze exerciţiul servituţii respective, să repare dacă este cazul pagubele aduse proprietarului şi să promită, dând garanţii că nu-l va mai tulbura în viitor (cautio non amplius turbando). În dreptul bizantin acţiunea negatorie a primit denumirea de acţiune prohibitorie (actio prohibitoria).

C. Acţiunile care reglementează raporturile de vecinătate

- acţiunea în restabilirea cursului apelor de ploaie (actio aquae pluviae arcendae) urmăreşte să împiedice pe proprietarul unui fond să facă lucrări care să schimbe cursul acestor ape şi astfel să prejudicieze imobilele superioare sau inferioare;

- împotrivirea la o construcţie nouă (operis novi nuntiatio) este aducerea la cunoştinţa vecinului, pe cale extrajudiciară de a nu continua o lucrare ce ar putea să aducă o pagubă (interdictum demolitorium); printr-un edict se dispunea dărâmarea a ceea ce a construit nelegal;

- promisiunea pentru paguba iminentă (cautio damni infecti) era o stipulaţie adică o obligaţie verbală prin care proprietarul unei case ce ameninţa să se dărâme sau cel care efectua pe fondul său lucrări periculoase pentru fondul vecinului promitea nu de bună voie, ci constrâns de pretor să repare paguba ce ar fi putut fi pricinuită prin prăbuşirea casei sau datorită lucrurilor sale. În cazul în care paguba se producea, vecinul avea pentru a se despăgubi o acţiune ce decurgea din stipulaţia proprietarului (actio ex stipulatu). Dacă proprietarul refuza să facă, la somaţia pretorului, stipulaţia cerută, pretorul ordona trimiterea vecinului în posesiunea fondului, îngăduindu-i să devină proprietar al acestui fond.



D. Interdictul referitor la violenţă sau clandestinitate (interdictum quod vi aut clam)

Proprietarul poate obliga prin acest interdict pe terţul care a făcut anumite lucrări cu forţa (vi) sau pe ascuns (clam) pe fondul său să le dărâme şi să pună lucrurile în starea de mai înainte.



Lecţia 2

DREPTURILE REALE ASUPRA BUNURILOR STRĂINE

Sectiunea 1. Apariţie şi dezvoltare

Dreptul de proprietate conferea titularului anumite prerogative: dreptul de a se folosi de un lucru (ius utendi), de a-i culege roadele (ius fruendi) şi de a dispune de ele (ius abutendi). În unele situaţii, dreptul de a se folosi de un lucru (ius utendi) şi de a-i culege roadele (ius fruendi) pot fi detaşate de dreptul respectiv de proprietate, fiind exercitate de alte persoane decât proprietarul, proprietatea fiind grevată de o servitute (servitus), iar persoana care o exercită este titularul unui drept ce se referă la un bun ce nu-i aparţine – drept asupra lucrului străin (ius in re aliena).

Servituţile sunt de două feluri: servituţi reale sau prediale (servitutes rerum sau praediorum) şi servituţi personale (servitutes personarum). Servituţile reale grevează un fond în folosul altui fond, iar cele personale sunt constituite asupra unui lucru mobil sau imobil în folosul unei persoane determinate şi nu pot fi trecute asupra moştenitorilor ei.

Servituţile constituie prima şi cea mai importantă categorie de drepturi asupra lucrurilor străine, a doua categorie o formează arendările perpetue sau pe termen lung, create în vederea asigurării intereselor diferiţilor proprietari funciari, iar a treia – gajul şi ipoteca, organizate în scopul ocrotirii intereselor creditorilor.


Sectiunea 2. Servituţile reale (prediale)

Sunt un drept constituit asupra unui imobil în profitul altui imobil. Ele presupun două fonduri vecine, aparţinând la doi proprietari diferiţi: unul în folosul căruia exista servitutea (fondul dominant) şi altul grevat de servitute (fondul aservit).

- ele trebuie să reprezinte o utilitate pentru fondul dominant şi nu pentru proprietarul fondului;

- trebuie să fie constituite cu titlu perpetuu şi nu pe un termen limitat;

- trebuie să se exercite permanent, adică fondul servant să posede calităţi naturale şi permanente care să îngăduie exerciţiul servituţilor în mod continuu;

- trebuie să fie indivizibile – să greveze fondul aservit în întregime şi să folosească fondului dominant în întregime.

Ele se împart în rustice şi urbane (servitutes praediorum, rusticarum si urbanorum) criteriul constituindu-l fondul dominant dacă este clădit este urbană, dacă este neclădit este rustică. Cele rustice sunt: dreptul de trecere cu piciorul (iter), cu căruţa (via), cu animalele (actus) pe un fond străin etc. Cele urbane: dreptul de a sprijini un zid pe construcţia vecină (oneris ferendi), scurgerea apelor de ploaie pe un teren vecin etc. Ele nu crează obligaţii de a face în sarcina proprietarului bunului grevat prin servitute ci să se abţină de la ceva (non faciendo) ex.: de a nu lua lumina sau perspectiva fondului dominant. Servituţile prediale nu pot fi înstrăinate sau grevate de o altă servitute.
Sectiunea 3. Servituţile personale
1. Uzufructul

Este dreptul de folosinţă şi de a culege roadele unor lucruri străine, lăsându-le neatinsă substanţa. Nudul proprietar este proprietarul lucrului grevat de uzufruct, iar cel care-l foloseşte – uzufructuarul care are ius utendi (de a se servi de lucru) şi ius fruendi (de a-i culege fructele fără a altera substanţa lucrului), iar nudul proprietar rămâne cu ius abutendi (dreptul de a înstrăina lucrul).

Uzufructul poate fi stabilit asupra tuturor lucrurilor corporale mobile şi imobile din patrimoniul unei persoane. Fiind un drept real, strict legal de persoana aceluia în profitul căruia a fost construit, uzufructul este un drept temporar, cel mult viager.

Uzufructuarul nu-l poate înstrăina dar poate să cedeze exerciţiul dreptului pentru un anumit timp printr-o închiriere, fie să-l cedeze definitiv printr-o vânzare sau printr-o donaţie. În asemenea cazuri terţul dobânditor este un simplu creditor, dreptul real rămânând uzufructuarului. Uzufructuarul trebuie să garanteze că se va folosi de lucru ca un bun gospodar (usurum boni viri arbitratu) şi va restitui lucrul la finele uzufructului (restiturum quod ire extabit). El are obligaţia de a cultiva ogoarele, de a face reparaţiile cuvenite imobilelor, să planteze lipsurile în vie sau livadă, să plătească impozitele etc.

Uzufructuarul dobândeşte fructele prin percepere; dacă uzufructul a încetat înainte de culegerea recoltelor, acestea revin nudului proprietar şi nu erezilor uzufructuarului, iar dacă este constituit înainte de strângerea recoltei dreptul de a culege aparţine uzufructuarului. Uzufructuarul răspunde ca un bun administrator (bonus pater familias).
2. Quasiuzufructul

Este uzufructul asupra bunurilor consumptibile, când el uzufructuarul devine proprietarul lor, fiind obligat să restituie nu aceleaşi lucruri ci altele identice în cantitate şi calitate sau valoarea lor în bani, deoarece substanţa celor dintâi va fi consumată.


3. Alte servituţi personale

A. Uzul (usus) constă în dreptul de a folosi un lucru (ius utendi) şi de a-i culege fructele în limitele nevoilor personale. Ex.: uzul unui fond presupune şi dreptul de a-i culege roadele în măsura necesităţilor personale zilnice.

B. Habitatio este dreptul de a locui o casă; în epoca lui Iustinian era îngăduit să o şi închirieze.

C. Operae este dreptul de a folosi munca unui sclav, în cazuri excepţionale a unui animal.


Sectiunea 3. Constituirea servituţilor

Poate fi realizată în două moduri: proprietarul unui fond poate ceda în folosul fondului vecin prerogativele ce constituie o servitute predială sau proprietarul a două fonduri poate să înstrăineze unul, rezervând asupra acestui fond o servitute în folosul celui pe care-l păstrează. În primul caz este vorba de o constituire directă (translatio servitutis) iar al doilea de una indirectă (retentio servitutis).

Se foloseau în acest scop mai multe procedee juridice:

A. Mancipaţiunea şi procesul fictiv (in iure cessio). Într-un prim caz m care dobândeşte servitutea de la t spunea: declar că am un drept de trecere pe fondul x. În al doilea caz: m, înstrăinând lui t îşi reţinea dreptul de trecere pe acest fond, primind fondul declară solemn că fondul este al său, potrivit cu dreptul quiritar, mai puţin dreptul de trecere.

Printr-o in iure cessio se putea constitui şi servituţi personale.

B. Prin testament, testatorul împărţindu-şi patrimoniul putea constitui o servitute asupra unui fond în folosul altui fond sau un uzufruct în forma unui legat după formula: „dau şi las uzufructul fondului c lui t” (titio usum fructum fundi corneliani do lego).

C. Printr-o quasitradiţie. Este vorba de o constituire tacită a unei servituţi: proprietarul unui fond îngăduie unui terţ să execute pe acest fond o servitute (de trecere, de scoatere a apei etc.). Jurisconsulţii socoteau această îngăduinţă (patientia et usus) ca echivalând cu un transfer, cu un fel de tradiţie (quasi traditio) a respectivului drept de servitute şi în consecinţă ca un mod de constituire a ei.

D. Printr-o adjudecare (ad iudicatio). În cazul unui proces referitor la împărţirea sau hotărnicirea a două fonduri, judecătorul putea constitui printr-o adjudecare (ad iudicatio) o servitute în folosul unuia din fonduri.

E. Prin uzucapiune. Acest lucru a fost posibil în epoca veche când servituţile erau socotite lucruri corporale, dar Legea Scribonia din sec I î.e.n. a abolit uzucapiunea servituţilor, care deveniseră bunuri incorporale, nesusceptibile de uzucapiune. În epoca imperială însă pretorul ocrotea printr-o acţiune utilă, pe cel care a exercitat, chiar fără just titlu şi bună-credinţă, o servitute timp de 10 sau 20 ani (după cum cele două părţi locuiau sau nu în aceeaşi provincie), cu condiţia de a nu fi fost exercitată prin violenţă, pe ascuns sau cu îngăduinţa temporară a proprietarului fondului servant (vi, clam, precario).

F. Prin pacte şi stipulaţiuni (pactionibus et stipulationibus). Întrucât asupra fondurilor provinciale nu se puteau constitui servituţi, conform codului civil au fost folosite pactele şi stipulaţiunile.

Pactul este contractul neformal – simplu acord de voinţă de constituire a unei servituţi, iar stipulaţiunea, obligaţiunea luată de partea care a promis servitutea de a respecta convenţia şi de a plăti celeilalte părţi o amendă în cazul în care s-ar opune la exerciţiul servituţii.
Sectiunea 4. Stingerea servituţilor

Stingerea servituţilor prediale conduce la dispariţia restricţiei impuse fondului aservit, care revine la situaţia anterioară.

Stingerea servituţii se produce prin dispariţia materială a fondului (distrus printr-un incendiu, inundaţie etc.); prin confuzie, adică prin reunirea calităţii de titular al servituţii şi de proprietar al bunului grevat de servitute; prin renunţarea proprietarului fondului dominant; prin nefolosirea servituţii timp de un sau 2 ani după cum e vorba de un bun mobil sau imobil (în dreptul clasic) de 3 ani pentru mobile şi 10 ani sau 20 ani pentru imobile, după cum părţile locuiau sau nu în aceeaşi provincie (în dreptul lui Iustinian). Pentru servituţile prediale urbane, nefolosinţa trebuia să fie însoţită de usucapio libertatis din partea proprietarului fondului aservit; din ziua în care proprietarul fondului grevat de servitute a făcut un act contrar exerciţiului servituţii, din acel moment începe să curgă termenul de stingere a acesteia.

În ce priveşte servituţile personale se sting în următoarele situaţii: prin moartea naturală a titularului servituţii, prin moartea sa civilă (fac excepţie habitatio şi operae, deoarece ele procură unele avantaje dobândite de titular zi cu zi prin nefolosinţa după aceleaşi reguli ca şi servituţile prediale, cu cele două excepţii de mai sus din aceleaşi motive), prin pierderea materială a lucrului ce formează obiectul servituţii (imobilul este distrus de un incendiu) sau prin dispariţia sa juridică (sclavul este dezrobit) prin renunţarea titularului servituţii, prin consolidare, adică prin dobândirea calităţii de proprietar de către titularul dreptului de servitute şi prin expirarea termenului fixat, deoarece servituţile personale sunt temporare, fiind legate de existenţa unei persoane, fie de îndeplinirea unui termen sau a unei condiţii fixate cu ocazia constituirii respectivelor servituţi.


Sectiunea 5. Apărarea servituţilor

Titularul dreptului de servitute are o acţiune reală (vindicatio servitutis sau usufructus) cu ajutorul căreia se poate îndrepta împotriva tuturor acelora care îi contestă sau îi încalcă dreptul său, fie că este vorba de proprietarul fondului servant, fie de oricare altă terţă persoană.

Începând din epoca postclasică, această acţiune s-a numit actio confessoria, iar în vremea împăratului Iustinian ea a fost extinsă şi altor titulari de drepturi reale asupra lucrurilor străine. Acţiunea urmărea restabilirea dreptului titularului servituţii şi despăgubirea sa materială.

Pârâtul condamnat trebuia să dea garanţii că nu va mai tulbura în viitor (cautio non amplius turbando) pe titularul servituţii în exercitarea dreptului său. Titularul servituţilor era ocrotit şi prin mijlocirea unor interdicte; o asemenea apărare interdictală a dus la conceptul de posesiune a drepturilor.


Sectiunea 6. Alte drepturi reale, asupra lucrurilor străine

A doua categorie de drepturi asupra lucrurilor altuia o constituie arendările perpetue sau pe termen lung. Ele au avut o evoluţie ascendentă, devenind în timpul lui Iustinian forme de proprietate limitată fiind apropiate de dreptul de proprietate.



  1. Superficia care reprezintă dreptul de proprietate acordat unei persoane de a se folosi, în temeiul unui contract de închiriere, pe veci sau pe termen lung, de o construcţie ridicată pe terenul altei persoane, în schimbul unei sume de bani numită solatium (de la solum, pământ) plătită acesteia din urmă în calitatea ei de proprietar.

  2. Superficia era ocrotită de un interdict şi de o acţiune (reivindicatio utilis) care putea fi intentată împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pe superficiar în exerciţiul dreptului său.

  3. Arendările pe termen lung sau perpetue făcute de cetăţeni sau chiar de stat şi emfiteoza. Emfiteoza constă în arendarea pe veci sau pe termen lung a unor terenuri imperiale nelucrate, cu îndatorirea emfiteotului de a le pune în cultură.

În timpul împăratului Iustinian, arendările pe termen lung sau perpetue şi emfiteoza se contopesc într-o instituţie unică supusă aceloraşi reguli.

Capitolul IV

Yüklə 439,58 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin