Curs de drept roman

PROPRIETATEA ROMANĂ

Lecţia 1. Proprietatea şi dreptul de proprietate romană

Lecţia 2. Modurile de dobândire şi de stingere a proprietăţii

Lecţia 1. PROPRIETATEA ŞI DREPTUL DE PROPRIETATE ROMANĂ

Sectiunea 1. Noţiunea de proprietate romană

Proprietatea este definită ca fiind însuşirea naturii de către individ în cadrul şi prin mijloacele unei forme sociale determinate. În cursul timpului formele sociale de însuşire se schimbă odată cu trecerea de la o societate la alta.

În societăţile bazate pe exploatare apropierea sau însuşirea naturii de către individ se realizează sub forma exploatării unei părţi a societăţii, de către cealaltă parte a acesteia.

Cetatea Roma a cunoscut mai multe forme de proprietate.

Între epoca întemeierii cetăţii şi aceea a formării statului care s-a întruchipat în reforma lui Servius Tullius, organizarea socială a Romei a fost aceea a democraţiei militare care cuprindea în sânul ei un stat în germene. Statul nu se formase deoarece nu exista încă „o putere publică” separată de popor.

În această perioadă, vechile forme ale proprietăţii colective coexistau cu cele noi ale proprietăţii private, care odată cu formarea statului, va avea un rol hotărâtor. Proprietatea colectivă a ginţii continuă să supravieţuiască mai ales asupra pământului, existenţa acestui gen de proprietate este dovedită de faptul că cele 16 districte rustice romane anterioare sec. al V-lea î.e.n. purtau numele ginţilor care au stăpânit acele regiuni din timpuri imemoriale.

Alături de proprietatea obştească, societatea romană din epoca eroică a democraţiei militare cunoaşte şi proprietatea familială sub denumirea de heredium (moştenire).

Aceasta avea o întindere redusă (o jumătate de hectar) şi cuprindea grădina şi casa de locuit, celelalte pământuri fiind încă în proprietatea obştească. Acest fond familial constituia până în epoca Legii celor XII Table un patrimoniu indivizibil şi multă vreme nu a putut fi înstrăinat.

După formarea statului roman se dezvoltă proprietatea de tip sclavagist sub cele două forme ale ei: proprietatea statului şi cea privată a cetăţenilor. Proprietatea colectivă a statului–comunitate s-a născut odată cu războaiele de cotropire pe care statul cetate le-a dus încă de la începutul existenţei sale. Obiectul acestui drept de proprietate îl alcătuiau fie duşmanii capturaţi în războaie şi transformaţi în sclavi – folosiţi apoi în diverse servicii administrative – fie pământul cucerit de la duşmani (ager publicus). O parte din acest fond era vândută cetăţenilor, o alta împărţită veteranilor şi a treia era arendată patricienilor bogaţi pe o sumă mică. Păturile sărace fiind îndepărtate de la foloasele unor asemenea arendări, s-au răsculat adesea, cerând mereu o justă împărţire a ogorului public.

Numeroase legi au încercat să remedieze această stare de lucruri, dar totul a fost zadarnic. Nici răscoala condusă de fraţii Gracchi nu a putut înlătura pe cei care acaparaseră ogorul public; domeniile private ce se formaseră pe terenurile statului au devenit şi mai puternice, iar legea agrară din anul 111 î.e.n. acorda celor care le acaparaseră, un deplin drept de proprietate asupra lor, întărind poziţia social-economică a marilor latifundiari, iar în concurenţă cu mica proprietate ţărănească – latifundiile devin tot mai mari şi mai puternice.

Ţăranii rămaşi fără pământ lucrau pe moşiile aristocraţilor, plătind dijma în natură, iar în urma cuceririlor, folosirea muncii gratuite a sclavilor se extinde în proporţii tot mai accentuate.

La rândul ei, proprietatea privată a apărut sub forma proprietăţii mobiliare, după cum o dovedeşte cea mai veche expresie romană care desemna patrimoniul: familia pecuniaque. Aceste cuvinte se referă la lucrurile mişcătoare, mai exact la sclavi (familia) şi la vite (pecunia), avuţia de căpetenie a cetăţeanului roman.

Alături de proprietatea mobiliară a apărut şi proprietatea privată imobiliară chiar în perioada de formare a statului cetate. Paralel cu întărirea relaţiilor de producţie sclavagiste, proprietatea privată se impune dobândind prin reforma lui Servius Tullius, o consacrare definitivă. În adevăr, reforma impunea o ierarhie socială, bazată pe întinderea proprietăţii private stăpânite de cetăţeni; de aici deosebirile în poziţia socială şi drepturile lor politice. La rândul ei Legea celor XII Table ocroteşte cu multă vigoare proprietatea privată fără a pomeni direct de existenţa proprietăţii obşteşti.

Posterior proprietatea privată s-a dezvoltat foarte mult, dreptul roman fiind caracterizat ca un sistem de drept bazat pe principiul proprietăţii private.

Sectiunea 2. Formele proprietăţii private romane

A) Proprietatea quiritară

În textele juridice acest gen de proprietate este cunoscut sub denumirea de dominium ex iure quiritium – adică stăpânire în conformitate cu dreptul quiriţilor, adică cu al cetăţenilor romani. Proprietatea şi mai ales proprietatea funciară a fost la început colectivă, aparţinând întregului popor organizat în ginţi. Tot din denumire rezultă că această formă de proprietate era ocrotită, de dreptul civil roman, ocrotire de care celelalte forme nu se bucurau.

Cea mai veche formă de proprietate privată romană prin excelenţă, presupunea ca titular un cetăţean roman, ca obiect material un lucru mancipi (res mancipi) şi ca moduri valabile de înstrăinare procedee solemne specifice romane: manciparea (mancipatio) şi in iure cessio. Cu timpul, odată cu dezvoltarea relaţiilor de producţie sclavagiste şi a comerţului, sfera iniţială a proprietăţii quiritare s-a lărgit: putea avea ca obiect şi lucruri nec mancipi, iar vechilor moduri de transferare, solemne şi formaliste li se adaugă altele neformaliste, mai simple şi mai rapide.

Dreptul de proprietate quiritara oferea proprietarului prerogative: exclusivitatea folosinţei respectivului lucru, ceea ce presupunea înlăturarea oricărui amestec din afară şi perpetuarea exerciţiului sau, în sensul că dreptul de proprietate nu se stinge după împlinirea unui anumit termen, cum este cazul obligaţiilor ci numai printr-un act de înstrăinare. În acelaşi timp, titularul unui drept de proprietate quiritara, avea pentru a-şi ocroti dreptul sau, acţiunea în revendicare (reivindicatio). Proprietarul roman avea ius utendi, adică dreptul de folosinţă al lucrului (o locuinţă într-o casă), ius fruiendi – de a culege roadele lucrului (recoltele) şi ius abutendi – adică dreptul de a dispune în orice mod de lucrul respectiv înstrăinându-l, constituind asupra lui o servitute sau chiar distrugându-l material.

B) Proprietatea pretoriană

Este o formă a proprietăţii private romane, care a fost creată şi ocrotită de pretori. Ea apare la finele Republicii ca o consecinţă a comerţului, care necesita pe de o parte deplina libertate în încheierea tranzacţiilor juridice şi pe de alta o eficace ocrotire a contractanţilor de bună-credinţă. Un rol deosebit în apariţia acestor forme de proprietate l-au avut vânzările de sclavi. Sclavii fiind lucruri – mancipi nu puteau fi vânduţi şi cumpăraţi decât prin mijloacele formaliste şi solemne ale dreptului civil care obliga la întocmirea actelor pentru fiecare sclav. S-a trecut la vânzări fără solemnităţile prevăzute de lege. Dacă părţile erau de bună-credinţă vânzătorul dobândea preţul, iar cumpărătorul lucrul.

Cu timpul, sfera proprietăţii pretoriene s-a extins, cuprinzând şi alte cazuri decât vânzările de sclavi. Aşa este cazul moştenitorului care, chemat la succesiune în conformitate cu regulile edictului pretorian, devine proprietar al moştenirii conform dreptului pretorian, sau cazul persoanei care, cumpărând bunurile unui debitor insolvabil, devine la fel proprietar pretorian.

Proprietatea pretoriană se mai numeşte şi proprietate bonitară, deoarece bunurile ce formează obiectul acestui fel de proprietate, constituie elementele active ale patrimoniului (in bonis esse).

Treptat, proprietatea pretoriană lipsită de formă şi solemnităţi se impune în dauna celei quiritare; la rândul ei aceasta din urmă, îşi pierde din rigiditatea ei, încât cu timpul cele două forme ale proprietăţii private romane se contopesc. Împăratul Iustinian conformându-se realităţii, creează o singură formă de proprietate (proprietas) model de inspiraţie pentru legiuirile burgheze.

C) Proprietatea provincială

Pământurile provinciilor cucerite aparţineau statului roman cu titlu de ogor public (ager publicus) aceste fonduri erau date în folosinţa persoanelor private, care în calitate de posesori, erau obligate să plătească statului roman un impozit funciar (vectigal). O asemenea stăpânire era denumită în texte posesiune (possessio) sau uzufruct (usufructus). Deşi proprietatea (dominium) acestor fonduri aparţinea statului, totuşi cei care le stăpâneau au ajuns treptat să se bucure de un fel de proprietate asupra lor. Într-adevăr, la moartea posesorilor, fondul trecea asupra urmaşilor, posesorii puteau să înstrăineze fondul unor terţe persoane, iar dacă erau deposedaţi aveau la îndemână o acţiune reală asemenea proprietarilor quiritari sau pretorieni.

În fapt, proprietatea asupra fondurilor provinciale, era dezmembrată între stat şi persoanele cărora le era încredinţată stăpânirea lor. Se prefigura proprietatea divizată din dreptul feudal: proprietatea eminentă a statului, alături de cea utilă a posesorilor individuali.

În epoca dominatului stăpânirea posesorilor fondurilor provinciale se apropia şi mai mult de proprietate fiind denumită dominium si proprietas şi aceasta datorită transformărilor social-economice ale societăţii romane din epoca împăratului Diocletian (reforma fiscală din anul 292 e. n.) Asistăm la o uniformizare a regimului fiscal al teritoriului roman; atât terenurile italice cât şi cele provinciale sunt supuse aceloraşi impozite funciare. De aici inutilitatea practică a distincţiei dintre proprietatea provincială şi celelalte forme ale proprietăţii private romane. La rândul său, Iustinian unifică toate formele de proprietate, dând expresie juridică unei realităţi ce se impusese anterior.

D) Proprietatea peregrină

Conform legilor romane peregrinii, adică străinii, nu puteau fi proprietari, deoarece la origine proprietatea romană presupunea un proprietar roman. Pentru a uşura însă raporturile comerciale dintre cetăţeni şi peregrini, se obişnuia uneori să se confere peregrinilor „ius comercii”, adică dreptul de a dobândi şi transfera dreptul de proprietate civilă, în care caz puteau deveni proprietari asemenea romanilor. De cele mai multe ori însă, pretorii peregrini şi guvernatorii de provincii recunoşteau peregrinilor o proprietate de fapt asupra patrimoniului lor şi le acordau – în vederea facilitării încheierii de contracte cu romanii – acţiuni asemănătoare cu cele care ocroteau proprietatea quiritară romană cu ficţiunea că erau cetăţeni romani (ac si cives romani essent). Acest gen de proprietate ocrotit pe această cale, constituia ceea ce mai târziu se va denumi proprietatea peregrină. După constituţia împăratului Antoniu Caracalla, prin care se acordă dreptul de cetăţenie tuturor peregrinilor cu excepţia celor dediticii, această formă de proprietate îşi pierde aproape în întregime importanţa. Peregrinii puteau fi însă titulari ai dreptului de proprietate în conformitate cu normele cetăţii din care făceau parte, adică potrivit dreptului lor naţional, dar numai în măsura în care regulile acestuia fuseseră recunoscute de romani.