Curs de drept roman

Sectiunea 3. Restricţii ale dreptului de proprietate imobiliară

Statul roman a impus, cât priveşte exerciţiul dreptului de proprietate imobiliară, anumite restricţii cerute de nevoia de armonizare a intereselor fiecărui proprietar fie cu cele publice, fie cu cele ale altor proprietari.

În interesul public proprietarul al cărui teren era vecin cu râurile navigabile, trebuia să îngăduie trecerea pentru nevoile navigaţiei; să îngăduie luntraşilor să tragă luntrile la mal etc.; proprietarul al cărui imobil era marginas cu drumurile publice era obligat să ia parte la buna lor întreţinere; construirea imobilelor urma să se facă în oraşe cu respectarea anumitor reguli arhitectonice, iar dărâmarea caselor în scop de speculă era prohibită. În anumite situaţii statul roman putea expropria imobilele particulare fie cu o indemnizaţie, fie chiar fără a despăgubi pe proprietari.

Alte limitări au fost stabilite în interesul vecinilor. Fiecare proprietar era obligat să lase la marginea ogorului său o fâşie de teren lată de 2 ½ picioare (confinium) pentru a putea întoarce plugul cu ocazia aratului şi o fâşie similară între clădiri (ambitus). De asemenea, fiecare proprietar era ţinut să îngăduie extinderea ramurilor arborilor vecinilor, dacă acestea nu coboară mai jos de 15 picioare, să permită vecinilor accesul pe fondul său pentru a-şi culege roadele pomilor, să nu modifice în detrimentul proprietăţilor vecine cursul apelor care trec pe terenul său etc.
Sectiunea 4. Coproprietatea

Prin coproprietate sau indiviziune (condominium) se înţelege proprietatea mai multor persoane asupra aceluiaşi lucru. Coproprietatea a apărut în cadrul proprietăţii familiale. După moartea capului de familie (pater familias) urmaşii acestuia puteau fie să-şi împartă averea moştenită, fie să o stăpânească în comun, dar păstrându-şi potrivit Legii celor XII Table, dreptul de proprietate de a cere posterior ieşirea din indiviziune. În cazul coproprietăţii, dreptul de proprietate aparţine mai multor subiecţi în mod integral, toţi fiind proprietarii întregului tot patrimonial. Aceasta este concepţia primitivă a dreptului de coproprietate romană. De aceea la origine coproprietarii aveau fiecare în parte, o putere a tot cuprinzătoare asupra lucrurilor respective, fiecare putând să dispună de ele, să le înstrăineze etc.

Dezvoltarea comerţului şi necesităţile circulaţiei bunurilor au impus spre finele republicii o altă concepţie cu privire la coproprietate. Se ajunge la concluzia că fiecare coproprietar are un drept parţial de proprietate, care consta, deoarece bunurile nu sunt împărţite, dintr-o cotă parte de 1/2, 1/3, 1/4, 1/5 din întregul patrimoniu ce aparţine fiecărui indivizar în parte. Deşi cota parte a fiecărui coproprietar are o existenţă ideală, totuşi ea nu este o pură abstracţie ci o expresie mentală a unei realităţi. Într-adevăr, nu există un bun din patrimoniul indiviz care să nu aparţină fiecărui coproprietar proporţional cu fracţiunea ce i se cuvine din dreptul de proprietate (pro portione dominii).

Evoluţia economiei sclavagiste a adăugat la coproprietatea ce rezultă din succesiune pe aceea derivată dintr-o activitate contractuală. De pildă o proprietate indiviză putea deriva dintr-un contract de societate, în temeiul căruia mai multe persoane au pus anumite valori în comun, în vederea realizării unui scop determinat.

Din coproprietate decurg anumite consecinţe:

A) fiecare indivizar poate cere ieşirea din indiviziune prin acţiunea de împărţire a bunului comun (communi dividundo) deoarece nimeni nu poate rămâne la infinit în această situaţie. Părţile însă pot conveni între ele să rămână un anumit timp în stare de coproprietate.

Din starea de indiviziune se poate ieşi pe cale de bună înţelegere sau printr-un proces, dacă părţile nu se înţeleg cum să împartă bunurile. În acest din urmă caz judecătorul va împărţi bunurile din patrimoniu dacă natura lor o îngăduie în părţi egale sau în părţi inegale, dacă o egală împărţire materială a bunurilor (împărţire în natură) nu este posibilă. Dacă porţiunile nu sunt egale, cei care primesc părţi mai mari sunt obligaţi să plătească celor care au primit părţi mai mici, o sumă de bani echivalentă cu diferenţa dintre respectivele porţiuni. Este aşa-zisa împărţeală cu sulta. Judecătorul – poate, de asemenea, dacă nu este posibilă nicicum împărţirea patrimoniului, să atribuie toate bunurile unuia singur dintre coproprietari sau chiar unei terţe persoane, care va trebui însă la rândul său să plătească celorlalţi coproprietari o despăgubire bănească proporţional cu drepturile indivize ale fiecăruia din ei. Este ieşirea din indiviziune prin licitaţie.

Ieşirea din indiviziune pe cale judecătorească transferă proprietatea din momentul în care are loc adjudecarea adică odată cu atribuirea loturilor în natură cu sulta sau prin licitaţie.

B) fiecare din coproprietari poate să dispună de dreptul său indiviz, vânzându-l, donându-l, înstrăinându-l cu alt titlu, ipotecându-l etc.

Orice coproprietar poate să-şi folosească lucrul comun după cum crede de cuviinţă, fără a leza drepturile celorlalţi; de asemenea poate culege din roadele lucrului, fără a depăşi cota ce i se cuvine potrivit dreptului său de proprietate. Dacă intenţionează să ridice o construcţie nouă este nevoie de consimţământul tuturor coproprietarilor.

Lecţia 2

MODURILE DE DOBÂNDIRE ŞI DE STINGERE A PROPRIETĂŢII

Sectiunea 1. Apariţia şi dezvoltarea lor istorică

Noţiunea de dobândire a apărut şi s-a dezvoltat în dreptul roman în strânsă legătură cu apariţia şi dezvoltarea dreptului de proprietate. Iniţial, juriştii romani au privit dreptul de proprietate ca un raport între o persoană şi un lucru. Totuşi juristul Gaius formulează şi noţiunea de dobândire a proprietăţii fără însă a crea un sistem unitar şi complex cu privire la această instituţie. Un progres remarcabil se realizează în vremea împăratului Iustinian care în instituţiile sale ajunge să elaboreze noţiunea juridică de mod de dobândire a proprietăţii, folosind expresiile de gen de dobândire (genus adquisitionis), mod civil de dobândire (modus civilis adquisitionis) etc. Procesul de elaborare doctrinară se desăvârşeşte în „parafraza” juristului Teofil care lărgeşte concepţia lui Iustinian, făurind pentru această instituţie termenul abstract de mod de dobândire.

O primă clasificare împarte modurile de dobândire a proprietăţii cu titlu particular (per singulas res) şi cu titlu universal (per universitatem). Această clasificare nu îndeplineşte condiţiile unei clasificări logice, deoarece îi lipseşte un criteriu de distincţie corect. Într-adevăr, numai prima parte a clasificării se referă la modul de dobândire a proprietăţii ca atare, căci cea de-a doua priveşte transmiterea patrimoniului.

O a doua clasificare împarte modurile de dobândire a proprietăţii în moduri de dobândire a bunurilor mancipi şi a celor necmancipi. În afară de faptul că există moduri comune de dobândire a proprietăţii pentru ambele categorii de bunuri, această categorie apare anacronică chiar în dreptul roman, dacă avem în vedere că Iustinian, conformându-se unei situaţii de fapt preexistente, a suprimat şi juridiceşte distincţia dintre mancipi şi necmancipi.

A treia clasificare apărută în perioada clasică a dreptului roman şi consacrată posterior, este aceea care împarte modurile de dobândire a proprietăţii în moduri după dreptul natural sau al ginţilor şi după dreptul civil. Expusă pentru prima dată de Gaius – sus-menţionata clasificare a fost acceptată şi de juriştii clasici, iar împăratul Iustinian, consacrând-o oficial spune: „dobândind proprietatea unor lucruri după dreptul natural care precum am spus se numeşte dreptul ginţilor, a altor lucruri, după dreptul civil”.

În multe manuale de drept roman se foloseşte o altă clasificare: moduri originare şi derivate. Primele sunt moduri prin care se dobândeşte o proprietate care nu aparţine nimănui, iar prin celelalte o proprietate care aparţine unei persoane de la care trece la o altă persoană. În cazul modurilor originare, dreptul de proprietate trecea în patrimoniul dobânditorului liber de orice sarcini, iar în cele derivate noul proprietar succede vechiului proprietar în dreptul lui. Noul proprietar aşadar dobândea dreptul proprietarului anterior, aşa cum îl avusese acesta, inclusiv sarcinile care grevau acest drept.

Vom folosi clasificarea în moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul natural (ocupaţia, tradiţia, accesiunea, amestecul, specificaţia şi dobândirea fructelor) şi după dreptul civil (mancipaţiunea, procesul fictiv şi uzucapiunea).
Sectiunea 2. Ocupaţia (occupatio)

Este luarea în posesie, cu intenţia de a deveni proprietar (animo domini) a unui lucru ce nu aparţine nimănui (res nullius), dar susceptibil de a fi obiect al dreptului de proprietate. Juriştii romani opinau că iniţial ocupaţia a constituit temeiul proprietăţii private, ceea ce parţial este corect: „însuşirea naturală de către individ în cadrul şi prin mijlocirea unei forme sociale determinate”, iar ocupaţia poate odată cu formarea claselor să constituie modalitatea unei asemenea însuşiri.

Lucruri fără stăpân care nu aparţin nimănui şi care pot fi dobândite prin ocupaţii sunt:

A. Produsul mării (peşte, scoici, perle etc.), animalele sălbatice (ferrae bestiae) şi vânatul de orice natură. Vânatul poate fi exercitat pe orice fond, cu condiţia ca proprietarul fondului să nu interzică vânătorului accesul pe terenul său.

B. Prada de război (res hostiles). Tot ceea ce aparţine popoarelor împotriva cărora Roma duce un război regulat este privit de jurişti ca lucru al nimănui (res nullius). În consecinţă, romanii puteau să le ia în stăpânire lucrurile şi în sclavie persoanele. Teritoriile cotropite deveneau în parte ogorul public (ager publicus) al statului roman, iar bunurile mobile şi sclavii luaţi de ostaşi cădeau tot în proprietatea statului, după ce o parte din acestea erau împărţite gratuit soldaţilor.

C. Lucrurile părăsite de stăpân cu intenţia de a nu mai fi proprietar (animo derelinquendi). După părerea sabinienilor, care a trecut în dreptul lui Iustinian, proprietatea acestor bunuri pierzându-se odată cu părăsirea lor, putea fi dobândită imediat de oricine. În schimb, bunurile aruncate de căpitanul vasului pentru a salva de la înec (navis exonerandae gratia), nu puteau fi dobândite prin ocupaţie deoarece nu fuseseră părăsite cu intenţia de a se renunţa definitiv la proprietatea lor.

D. Comoara (thesaurus). Prin comoară se înţeleg lucrurile de valoare ascunse în pământ de o vreme atât de îndelungată încât nu se mai ştie cine a fost ultimul proprietar. Dacă proprietarul fondului găsea o comoară în fondul său, devenea proprietarul ei prin ocupaţie şi nu printr-o accesiune, deoarece comoara nu era parte accesorie a terenului.

Dacă tezaurul fusese găsit pe terenul altuia era împărţit, în conformitate cu o dispoziţie a împăratului Hadrian în două: o parte lua proprietarul, iar cealaltă găsitorul.

Sectiunea 2.Tradiţia (traditio)

Aceasta reprezintă cel mai important mijloc de a dobândi proprietatea după dreptul ginţilor. Lipsit de orice formă, acest procedeu constă în punerea unui lucru de către alienator la dispoziţia dobânditorului în virtutea unui act juridic pentru a transmite proprietatea respectivului lucru de la cel care înstrăinează la dobânditor.

Condiţiile cerute pentru ca o tradiţie să fie valabilă sunt:

A. Persoana care înstrăinează lucrul, alienatorul (tradeus) trebuie să aibă capacitatea de a-l înstrăina, adică să posede dreptul de a dispune de respectivul lucru, fie în calitate de proprietar, fie în puterea unui alt drept real, fie în calitate de împuternicit al proprietarului. Dacă cel care remite un lucru nu posedă un astfel de drept de dispoziţie, proprietatea nu se transferă.

B. În al doilea rând, se cere din partea alienatorului voinţa de a înstrăina posesiunea lucrului şi implicit proprietatea, iar din partea dobânditorului (accipiens) o voinţă de a dobândi posesiunea şi implicit proprietatea respectivului lucru. Singura voinţă, în sens psihologic nu este suficientă pentru a transfera proprietatea, căci „proprietăţile nu se transferă prin simple pacte” (dominia rerum non nudis pactis transferuntur); ea trebuie să fie concretizată într-un pact şi acesta este remiterea posesiunii lucrului. Ea se realizează prin punerea lucrului la dispoziţia dobânditorului, pentru a-şi putea exercita asupra lui prerogativele de proprietar.

C. O ultimă condiţie care se cerea era aşa-zisa justă cauză (iusta causa). Aceasta consta într-un act juridic pe care dreptul obiectiv îl recunoştea ca fundament pentru transferarea proprietăţii. Asemenea juste cauze sunt titluri de dobândire a proprietăţii ca: vânzarea-cumpărarea, împrumutul de consumaţie, constituirea de dotă; pentru ca aceste titluri să poată transfera prin tradiţie proprietatea, se cerea să fie valabile din punct de vedere juridic.

În epoca lui Iustinian, dispărând deosebirea dintre lucrurile mancipi şi necmancipi, tradiţia care acum devine modul general de dobândire a proprietăţii, transferă în toate cazurile un drept deplin de proprietate.
Sectiunea 3. Accesiunea (accesio)

Aceasta constă în întruparea unui lucru accesoriu într-un altul principal realizându-se o uniune prin care accesoriul îşi pierde existenţa devenind parte integrantă a principalului.

În consecinţă, proprietarul lucrului principal devine proprietarul întregului realizat prin absorbţia bunului secundar de cel principal sau „lucrul accesoriu se încorporează în cel principal” (Ulpian) – accesio cedit principali.

Problema accesiunii are două aspecte, după cum bunul principal este un lucru mobil sau imobil.

Accesiunea faţă de bunurile imobile:

A. Proprietarul unui ogor, însămânţat sau plantat cu seminţele sau cu plantele ce aparţineau unei alte persoane devenea şi proprietarul respectivelor seminţe sau plante de îndată ce acestea au germinat sau au prins rădăcini. În plantarea unui arbore pe un teren străin, romanii deosebeau două etape: una de simplă aderenţă (positio) şi alta de coeziune definitivă când arborele prinzând rădăcini, începe a se nutri din solul în care a fost plantat (coalitio). În prima fază el îşi păstra proprietarul, dar în cea de a doua aparţinea proprietarului fondului.

B. Dacă se construieşte un imobil pe un teren străin proprietarul acestui fond devine şi proprietarul construcţiei în conformitate cu principiul ca noua construcţie se încorporează fondului. Legea celor XII Table nu îngăduia ca cel care a construit pe terenul altuia să-şi revendice materialele utilizate în construcţii; atâta vreme cât edificiul exista, acţiunea sa în revendicare este paralizată. Numai în cazul în care construcţia ar fi fost dărâmată, sau unele materiale separate de imobil, proprietarul acestuia putea să le revendice. Măsura urmărea să interzisă cererile de demolare pe care cei care construiseră pe fondurile altor persoane, le-ar fi intentat pentru a-şi putea recupera materialele folosite în respectivele clădiri.

Pe timpul lui Iustinian, dreptul de a reclama materialele utilizate în construcţiile ridicate pe terenul altuia, îl avea numai constructorul de bună-credinţă şi numai după dărâmarea clădirii sau în cazul în care unele materiale ar fi fost, în vreun chip oarecare, separate de imobil. Constructorii de rea-credinţă pierd dreptul de a cere restituirea materialelor care astfel trec definitiv, din momentul ridicării imobilului în proprietatea proprietarului fondului respectiv.

C. Terenurile mărginaşe râurilor sau fluviilor se pot mări datorită aluviunilor, avulsiunilor sau cu suprafaţa albiei pe care o părăsesc respectivele râuri sau fluvii. Aluviunile (alluviones) sunt creşterile imperceptibile ale malurilor datorită depunerilor de mâl. Avulsiunile (avulsiones) sunt bucăţi mari de pământ rupte de ape şi alăturate de curenţi ogoarelor întâlnite în cale.

Dacă aceste porţiuni de teren se încorporează la ogoarele respective, proprietarul acestora din urmă devine prin accesiune şi proprietarul porţiunilor avulsionate. În cazul în care un râu îşi părăseşte albia, proprietarii riverani dobândesc dreptul de proprietate asupra ei tot prin accesiune. Aceleaşi reguli se aplică în cazul în care în apele curgătoare apare o insulă (insula in flumine nata).

Acrescămintele sus-menţionate se încorporau ca accesorii la orice fel de ogoare, cu excepţia celor pe care cetăţenii le primiseră de la stat împărţite şi măsurate (divisi et adsignati) prin linii drepte geometrice (limites) de către tehnicienii agrimensori. În asemenea cazuri, acrescămintele respective rămâneau independente, ca nişte bunuri fără de stăpân putând fi dobândite prin ocupaţie de către oricine.
Accesiunea faţă de bunurile mobile:

A. Dacă cineva a scris un discurs, o poemă etc. pe pergamentul altei persoane, manuscrisul aparţinea acesteia din urmă, deoarece literele scrise erau considerate ca un accesoriu care se încorporează în pergament privit ca un lucru principal. Totuşi opera ca atare rămânea proprietatea spirituală a autorului ei.

În cazul în care un pictor a pictat un tablou pe pânza altei persoane, sabinienii opinau că tabloul aparţine proprietarului pânzei deoarece pictura nu putea exista fără pânză (sine illa esse non potest). Proculienii protestau însă întemeindu-se pe argumente economice şi sociale mai judicioase, formulând o opinie contrară: tabloul aparţinea pictorului şi nu proprietarului pânzei; părerea lor s-a impus fiind acceptată şi de Iustinian.

B. Accesiunea are rol şi în caz de sudură (feruminatio) când două obiecte de metal sunt intim sudate între ele, cum ar fi de pildă lipirea unui braţ la o statuie mutilată. Proprietarul lucrului principal dobândeşte proprietatea şi asupra acelui accesoriu. Dacă legătura nu este intimă şi lucrul accesoriu poate fi dezlipit, fără deteriorări ca de pildă – o roată fixată la o căruţă, proprietarul acestuia poate cere separarea lui pentru ca apoi să-l revendice.

Sectiunea 4. Amestecul (confusio)

Amestecul înseamnă unirea sub forma unei mase unice a mai multor lucruri (ulei, vin, metale topite etc.), fie solide (grâu, animale de turmă etc.) care aparţin la proprietari diferiţi. De regulă dreptului de proprietate pe care fiecare îl avea asupra respectivelor bunuri, se substituie un drept de coproprietate asupra masei calculat fracţionat în raport de cantitate şi de calitate; dacă zece baniţe de grâu aparţinând lui a, se amestecă cu 20 (douăzeci) baniţe de grâu de aceeaşi calitate aparţinând lui b, primul va fi coproprietar pentru 1/3, iar b pentru 2/3. Dacă însă se amestecă două cantităţi de metal de calităţi diferite (aur şi argint) dreptul de coproprietate al fiecărui proprietar va fi calculat ţinându-se seama atât de cantitatea cât şi de calitatea celor două metale fuzionate. Dacă amestecul a fost făcut prin buna învoială de către proprietari sau nu este nici o înţelegere între ei cu privire la cotele ce li se cuvin, fiecare poate cere ieşirea din indiviziune prin acţiunea denumită (communi dividundo). Dacă amestecul a fost făcut întâmplător sau părţile nu se înţelegeau cu privire la partea ce li se cuvenea din respectiva masă, ele se puteau adresa instanţei, reclamând printr-o acţiune în revendicare, o parte incertă dintr-un întreg (vindicatio in certae partis). Judecătorul a stabili în concret ce parte aparţine reclamantului din acea masă precizând astfel dreptul de proprietate al fiecărui interesat.

Sectiunea 5. Specificaţia

Glosatorii au dat numele de specificaţie unui mod special de a dobândi proprietatea la care juriştii romani apelau ori de câte ori cineva crea un lucru nou (nova species), din materialul ce aparţinea altei persoane: o statuie dintr-un bloc de marmură, un inel dintr-un lingou de aur, vin din struguri, o barcă din material lemnos etc. Sabinienii susţineau că proprietatea noului lucru aparţine proprietarului materiei, căci fără aceasta lucrul n-ar fi putut exista. În schimb cel care executase lucrarea avea drept la indemnizaţie, dacă fusese de bună credinţă. Proculienii pornind de la un criteriu care acorda muncii un rol mai important acordau proprietatea specificatorului, cu obligaţia din partea acestuia de a despăgubi pe proprietarul materialului.

Între aceste două sisteme anumiţi jurisconsulţi au propus o soluţie de compromis, pe care Iustinian a confirmat-o. Dacă lucrul putea să revină la vechea înfăţişare acesta aparţinea proprietarului materiei (de pildă: statuia de aur); în caz contrar exemplul - vinul care nu putea fi transformat în struguri, proprietatea revenea specificatorului, adică celui care confecţionase lucrul.
Sectiunea 6. Dobândirea fructelor

Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în mod periodic, în conformitate cu destinaţia lor economică. Câtă vreme fructele sunt incorporate bunului frugifer, acestea aparţin proprietarului, deoarece fructele care atârnă pe pomi sunt socotite ca parte a fondului (fructus pendentes para fundi videntur).

Fructele continuă să aparţină proprietarului şi după ce acestea au fost separate de lucrul frugifer, adică şi după ce ele au dobândit o existenţă distinctă şi independentă. Indiferent de cine s-a făcut separaţia de mâna omului sau de evenimente naturale (vânt, ploaie etc.) Dobândirea fructelor de către proprietar este consecinţa firească a dreptului sau de proprietate şi se justifică fără a fi nevoie să fie invocat dreptul de accesiune. Aşadar, fructele aparţin proprietarului şi după separare, pe temeiul dreptului sau de proprietate, ca o prelungire a acestuia.

În mod excepţional, fructele pot să aparţină şi altor persoane decât proprietarului. De pildă posesorul de bună credinţă, ce se crede proprietar şi arendaşul pe termen lung (emfiteotul) dobândesc şi ei prin separare fructele fondului respectiv, deoarece aceştia au un drept modelat după cel al proprietarului.

Sectiunea 7. Mancipaţiunea

În dreptul clasic mancipaţiunea este un mijloc de a dobândi proprietatea asupra lucrurilor mancipi. Actul mancipaţiunii se realiza prin mai multe solemnităţi. Ulpian o defineşte astfel: „mancipaţiunea este un mod propriu de înstrăinare a lucrurilor mancipi şi se realizează prin anumite cuvinte, fiind de faţă un cantaragiu şi cinci martori”. La rândul său, juristul Gaius afirma că mancipaţiunea are loc în prezenţa a cinci martori cetăţeni romani şi puberi, a unui cantaragiu (libripens) care ţine în mână o balanţă de aramă şi a celor două părţi.

Cel care dobândeşte lucruri prin mancipaţiune punând măna pe lucrul respectiv pronunţa formula: declar că acest sclav este al meu după dreptul quiriţilor şi să-mi fie dobândit prin această bucată de aramă şi acest cântar de aramă. În continuare, bucata de aramă se cântărea, apoi se lovea de braţul cântarului pentru a se dovedi puritatea metalului şi la urmă era încredinţată celui care înstrăina lucrul. Aceste detalii se referă la o epocă în care nu există moneda bătută, ci numai cântărită.

Cum a apărut această instituţie? În epoca cea mai veche mancipaţiunea a însemnat procedura prin care un cap de familie (pater familias) transfera altui cap de familie puterea numită mancipium pe care cel dintâi o avea asupra persoanelor sau lucrurilor de sub stăpânirea sa (manus). Cu alte cuvinte la origini mancipaţiunea a însemnat transferul către un terţ al unei puteri sau autorităţi pe care pater familias o avea asupra unei persoane (femei, copii etc.) sau lucruri (sclavi, animale etc.).

Transferul se făcea în schimbul unui preţ, materializat într-o anumită cantitate de metal, care la origine juca rolul de monedă şi se cântărea. Treptat, mancipaţiunea a fost folosită din ce în ce mai mult pentru înstrăinări de bunuri în schimbul unui preţ. În acelaşi timp însă, dacă cineva vrea să facă o înstrăinare cu titlu gratuit: o donaţie, dotă etc., dobânditorul nu mai era obligat să dea un echivalent de metal. În asemenea situaţie cântărirea era înlocuită prin lovirea simbolică a balanţei cu o mică vergea de aramă, iar mancipaţiunea devenea un act simbolic. De aceea, Legea celor XII Table a stabilit că în cazul transferărilor de bunuri fără echivalent, proprietatea trece de la alienator la dobânditor prin mancipaţiune în care cântărirea aramei a fost numai simulată.

După apariţia monedei de argint, în anul 269 î.e.n., cântărirea a devenit inutilă, chiar şi pentru actele cu titlu oneros, deoarece numărarea banilor înlocuia plata care se făcea anterior prin cântărirea lingourilor de aramă. Apariţia monedei a avut efecte şi asupra actelor cu titlu gratuit; mancipaţiunea nu se mai făcea lovindu-se simbolic balanţa cu mica vergea de aramă, ci numărându-se drept preţ „un singur ban” (sestertio nummo uno). Astfel mancipaţiunea devenea un act simbolic, care sub forma unei vânzări fictive, înlesnea un transfer de proprietate. Gaius numeşte această mancipare „o vânzare imaginară” (venditis imaginaria).

Ca mijloc de dobândire a proprietăţii, mancipaţiunea nu putea fi utilizată decât de cetăţenii romani şi numai cu privire la bunurile mancipi. Treptat a fost folosită şi pentru transferarea bunurilor imobile. De obicei acestea erau transferate în mod simbolic, folosindu-se cărămida, când se înstrăina o casă, o brazdă de pământ când era vorba de un fond.

După efectuarea mancipaţiunii, cel care înstrăinase bunul era obligat să-l despăgubească pe dobânditor cu de două ori preţul în cazul în care dobânditorul ar fi fost deposedat de terţul proprietar. De asemenea, dacă cel ce înstrăinase un fond declarase o suprafaţă mai mare decât în realitate, era obligat să plătească dobânditorului dublul suprafeţei constată lipsa. Acţiunea prin care dobânditorul putea să-şi valorifice pretenţiile faţă de alienatorul fondului se numea acţiunea privind mărirea ogorului (actio demodo agri).

Aceste două acţiuni au avut la origine un caracter penal: obligaţia celui care înstrăinase lucrul de a despăgubi pe dobânditor decurgea din înşelătoria pe care o săvârşise cu ocazia mancipării şi nu din actul însuşi al mancipării. Treptat ele capătă un caracter civil, devenind consecinţa directă şi imediată a mancipaţiunii ca mod de transferare a proprietăţii.

Mancipaţiunea folosită pe o scară largă în epoca veche şi cea clasică, cade în desuetudine în epoca post-clasică fiind înlocuită cu tradiţia care se impune datorită simplificării formelor ei. Atestată documentar la mijlocul secolului al IV-lea e. n. Mancipaţiunea dispare încă înainte de Iustinian.

Sectiunea 8. Procesul fictiv (in iure cessio)

Înaintea magistratului se înfăţişa proprietarul care vroia să-şi înstrăineze lucrul şi persoana care intenţiona să-l dobândească. Aceasta din urmă înainta împotriva proprietarului un proces prin procedura jurământului în materie reală (sacramentum in rem) declarând în termeni sacramentali că respectivul bun îi aparţine. Proprietarul nu se opunea acţiunii introduse şi achiesa la pretenţia reclamantului, într-un cuvânt ceda (in iure cessio). Dacă era vorba de un imobil, părţile se deplasau împreună cu magistratul la faţa locului; în epoca clasică era suficient să se aducă la judecată un lucru care să simbolizeze imobilul (o cărămidă, o brazdă de pământ etc.).

Magistratul luând act de atitudinea proprietarului, va da câştig de cauză reclamantului, căruia îi va atribui bunul (addicere ei rem). Astfel, printr-un proces fictiv se transferă dreptul de proprietate de la o persoană la alta. Procesul fictiv nu putea fi folosit drept mijloc de dobândire a proprietăţii decât de către cetăţenii romani şi nu se aplică decât lucrurilor romane. Prezintă şi unele inconveniente: pe când mancipaţiunea avea loc înaintea a câtorva martori, procesul fictiv trebuia să se desfăşoare înaintea autorităţii (în faţa magistrului la Roma şi a guvernatorului în provincie). Procedura in iure cessio a căzut în desuetudine înaintea mancipaţiunii. Ultima menţiune a ei datează într-o constituţie din anul 293 e. n.
Sectiunea 9. Uzucapiunea

Uzucapiunea este după Ulpian dobândirea proprietăţii printr-o posesiune prelungită de un an sau doi: un an pentru lucrurile mobile, doi ani pentru cele imobile. Dispoziţia a fost cunoscută încă din epoca celor XII Table. Instituţia uzucapiunii a apărut pentru a suplini în interesul proprietăţii sclavagiste, anumite lacune ale dreptului civil.

Dacă cineva dobândea, de bună-credinţă fiind, un bun fără respectarea formelor cerute de dreptul civil nu devenea în conformitate cu dispoziţiile legii proprietarul respectivului bun.

De exemplu – dacă a vindea lui b un lucru (res mancipi) fără a folosi aşa cum prevedea legea ritualul mancipaţiunii, b nu devenea proprietarul lucrului vândut. De asemenea, dacă a dobândea un bun de la un neproprietar (a non domino) fără să ştie aceasta, el nu devenea în conformitate cu cerinţele legii proprietar al lucrului.

În asemenea situaţii apăreau multe neajunsuri pentru dobânditori: în prima ipoteză vechiul proprietar (a) putea să-şi revendice oricând de la b proprietatea lucrului vândut fără respectarea formelor legale, deşi b fusese de bună-credinţă; în cea de a doua ipoteză, adevăratul proprietar al lucrului putea, de asemenea să-l revendice de la a, care îl dobândise de la un neproprietar (a non domino).

Spre a se evita asemenea situaţii incerte care ar fi putut dura vreme îndelungată „pentru ca proprietăţile să nu rămână în nesiguranţă, scrie Gaius” şi spre a evita procesele interminabile cu privire la astfel de ipoteze, ordinea juridică a stabilit un anumit termen după scurgerea căruia proprietarii respectivelor bunuri nu puteau revendica proprietatea, iar cei care posedaseră lucrurile în cauză deveneau proprietari.

Se înlătura astfel incertitudinea asupra dreptului de proprietate, deoarece proprietarul care dovedeşte că a stăpânit în limitele termenului pentru a uzucapa, nu mai este obligat să facă dovadă directă a dreptului său de proprietate, probă aproape imposibilă uneori, deoarece trebuie să dovedească că toţi cei care au stăpânit bunul înaintea sa l-au stăpânit cu titlu legitim; cu drept cuvânt o astfel de probă a fost numită „diabolică” (diabolica).

Se cereau îndeplinite însă mai multe condiţii:

Persoana respectivă trebuia să aibă posesiunea asupra lucrului respectiv, nefiind suficientă simpla detenţie.

Posesiunea să fie îndeplinită printr-o justă cauză (iusta causa) şi cu bună-credinţă (bona fides). Prin justa cauză sau just titlu (iustus titulus) se înţelege un act sau fapt juridic care justifică o dobândire imediată a proprietăţii, dar care datorită lipsei unei forme sau a unor condiţii de fond, cerute pentru transferul proprietăţii, nu poate decât să marcheze începutul uzucapiunii.

În ce priveşte justa cauză în literatura juridică se dă ca exemple: dobândirea prin cumpărare (pro emtore), prin donaţie (pro donato), ca dotă (pro dote) etc., de la un neproprietar; ocuparea unui lucru părăsit de o persoană socotită în mod greşit drept proprietar (pro derelicto); dobândirea unei moşteniri de o persoană care eronat se consideră moştenitor (pro herede) etc.

Referitor la buna-credinţă (bona fides), prin aceasta se înţelege credinţa uzucapientului că nu vatămă prin posesiunea sa dreptul altuia, adică credinţa eronată în fapt, că a dobândit în condiţii legale. Buna-credinţă trebuie să existe numai în momentul intrării în posesiune a uzucapientului. Persistenţa bunei-credinţe pe toată durata posesiunii nu este necesară pentru a uzucapa; ea formează un tot unic, care se apreciază numai în momentul începerii posesiunii.

Dacă posterior acestui moment posesorul devine de rea-credinţă, acest fapt nu împiedică uzucapiunea să continue (mala fides superveniens usucapionem non impedit). Buna-credinţă fiind o stare de conştiinţă se prezumă, pe când justa cauză sau justul titlu fiind o situaţie de fapt, trebuie dovedit.

C. Să se posede o anumită perioadă de timp: un an pentru mobile şi doi pentru imobile conform Legii celor XII Table, timp în care posesiunea nu trebuia să fie întreruptă, ci continuă. Întreruperea posesiunii (prin deposedarea uzucapientului, prin căderea sa în prizonierat, prin renunţarea acestuia etc.) duce la întreruperea uzucapiunii. S-a admis totuşi că moştenitorul său putea exercita posesiunea defunctului (successio in usucapionem), deoarece se consideră că moştenitorul continuă persoana celui decedat. Din acest motiv, această regulă nu se aplică la transmisiunile cu titlu particular. Totuşi în materie de vânzare împăraţii Sever şi Caracalla au admis unirea posesiunilor (acessio possessionum), iar Iustinian a recunoscut-o în toate cazurile.

D. Cea de a patra condiţie constă în aceea că lucrul posedat să fie susceptibil de a fi uzucapat (res habilis). Legea interzicea uzucapiunea lucrurilor care nu se pot afla în patrimoniul unei persoane (res extra patrimonium) spre exemplu: drumurile publice, teatrele şi stadioanele cetăţilor, băile publice etc., cum şi cele care proveneau dintr-un cult şi mai târziu spre finele republicii au intrat în această categorie bunurile dobândite prin violenţă.

De menţionat este faptul că numai romanii puteau beneficia de uzucapiune, nu şi peregrinii care nefiind consideraţi cetăţeni romani, neavând deci capacitatea juridică identică cu a acestora nu li se permitea să dobândească în acest mod proprietatea romană, după cum nici romanii nu puteau dobândi prin uzucapiune fondurile provinciale, acestea neconstituind obiectul proprietăţii romane.

Totuşi s-a creat o instituţie similară uzucapiunii pentru peregrini denumită prescripţia de lungă durată (longi temporis praescriptio). Deşi aceasta nu transferă proprietatea, dar permitea posesorului după trecerea termenului legal, posesiunea împotriva pretenţiilor adevăratului proprietar. Această prescripţie putea fi acordată celui care poseda lucrul vreme de zece sau douăzeci ani, după cum acesta domicilia sau nu în aceeaşi cetate, sau mai târziu în aceeaşi provincie cu proprietarul. Se cerea ca posesorul să fi stăpânit cu just titlu şi bună-credinţă.

La început se recunoştea acest drept de apărare al posesorului privind prescripţia cu condiţia să fie în posesia lucrului, dar mai târziu chiar dacă o pierduse i se recunoştea un drept de revendicare, la fel ca şi cetăţenilor romani, putând urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar fi găsit. Această reformă neprecizată în timp este amintită de Iustinian în sensul că a luat fiinţă prin legi anterioare (veteres leges) – putând din acel moment ca prescriptio longi temporis să fie considerată ca şi uzucapiunea. Astfel în dreptul lui Iustinian s-au stabilit reguli comune în ce priveşte prescripţia achizitivă: lucrurile mobile pot fi uzucapate în trei ani, iar cele imobile în 10-20 ani după cum uzucapientul şi proprietarul locuiau sau nu în aceeaşi provincie.

În epoca imperială apare un nou gen de prescripţie, cunoscută sub numele de prescripţia celei mai lungi durate (praescriptio longissimi temporis), pentru a evita părăsirea fondurilor agricole de proprietarii dezinteresaţi care le lăsau în paragină. S-a hotărât că cel care lăsa în părăsire un fond sau un bun vreme de 40 ani pe timpul lui Constantin şi de 30 ani pe timpul lui Teodosie al II-lea, pierde dreptul de a-l mai revendica, iar cel care-l poseda, chiar cu rea-credinţă, poate respinge orice pretenţie a proprietarului. Aşadar, posesorul poate respinge acţiunea în revendicare a proprietarului, dar nu dobândeşte calitatea de proprietar şi în consecinţă, dacă este deposedat, nu are la îndemână acţiunea în revendicare. Iustinian mergând mai departe pe linia încurajării posesorilor, a stabilit că cel care stăpâneşte cu bună-credinţă un bun timp de 30 ani, devine proprietarul acestuia, dispoziţie de care nu beneficia bineînţeles posesorul de rea-credinţă.

Dobândirea proprietăţii pe cale judecătorească avea loc în trei cazuri:

A) împărţirea unei moşteniri, dacă moştenitorii vor să iasă din indiviziune (familiae erciscundae) şi se înţeleg asupra modului cum să-şi împartă bunurile, împărţire ce se va face de judecător la cererea părţilor;

B) ieşirea dintr-o stare de indiviziune (communi dividundo) care rezultă din alte cauze decât dintr-o moştenire;

C) reglementarea neînţelegerilor cu privire la hotarele ogoarelor (finium regundorum) caz în care judecătorul poate atribui uneia dintre părţi parcele din proprietatea vecinului pentru a evidenţia şi stabili mai bine hotarele dintre ogoare.
Sectiunea 10. Moduri de dobândire a proprietăţii prin lege

Aceste situaţii existau în cazul lucrurilor confiscate de vameşi (commissa) sunt atribuite fiscului sau societăţilor de publicani, însărcinaţi cu strângerea impozitelor; coproprietarul unei case dacă a reparat-o şi nu este despăgubit într-un termen, de către celălalt coproprietar, dobândeşte şi partea acestuia din urmă; cel care cultiva un teren părăsit de proprietar, pentru a nu mai plăti impozitele aferente, devine proprietarul acestui fond.

Sectiunea 11. Stingerea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate – spre deosebire de obligaţia care se stinge prin executare – este perpetum, adică nu se stinge după scurgerea unui termen, ca în cazul unei obligaţii. Trecerea proprietăţii de la un titular la altul printr-unul din modurile de înstrăinare şi de dobândire a proprietăţii nu stinge dreptul de proprietate. Doar în anumite situaţii se poate vorbi de stingerea proprietăţii: de stingerea bunului (imobil ars, sclavul care a murit etc.).

Din punct de vedere juridic proprietatea se poate stinge în cazul sclavului dezrobit, când un fond este destinat unui cimitir, devenind loc sacru (sacrum) etc. Încetarea dreptului de proprietate poate interveni prin părăsirea bunului de către proprietar (derelictio).

Teste de autoevaluare
1. Roma a cunoscut mai multe forme de proprietate, cum ar fi:

a. proprietatea cetăţenilor;

b. proprietatea obştească, familială şi colectivă;

c. proprietatea păturilor mijlocii.

2. Proprietatea privată romană se împarte în:

a. proprietatea sclavagistă, proprietatea obştească;

b. proprietatea familială şi colectivă;

c. proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană, proprietatea provincială şi proprietatea peregrină.

3. Cum mai definiţi proprietatea pretoriană?

a. proprietate formală;

b. bonitară, deoarece bunurile ce formează obiectul acestui tip de proprietate constituie elemente active ale patrimoniului;

c. proprietate colectivă.

4. În epoca împăratului Diocletian au avut loc transformări social-economice, ceea ce a dus la apariţia reformei fiscale. În ce an s-a introdus această reformă fiscală?

a. nu a avut loc nici o reformă fiscală;

b. în anul 111 e.n.;

c. în anul 292 e.n.

5. Cum definiţi coproprietatea?

1. 
   proprietatea unei singure persoane asupra mai multor lucruri;
   
2. 
   proprietatea mai multor persoane asupra mai multor lucruri,
   
3. 
   proprietatea mai multor persoane asupra unui lucru.
   

6. Care sunt condiţiile pentru ca o tradiţie să fie valabilă?

1. 
   să existe capacitatea de a-l înstrăina;
   
2. 
   să fie în calitate de proprietar sau împuternicit,
   
3. 
   ambele.
   

7. Mancipaţiunea este:

1. 
   mijloc de a dobândi proprietatea asupra lucrurilor fungibile;
   
2. 
   mijloc de a dobândi proprietatea asupra lucrurilor mancipi,
   
3. 
   mijloc de a dobândi proprietatea asupra lucrurilor mancipi şi nemancipi.
   

8. Uzucapiunea este:

1. 
   dobândirea proprietăţii printr-o posesiune prelungită de 1 sau 2 ani;
   
2. 
   dobândirea proprietăţii prin vânzare;
   
3. 
   capacitatea de a înstrăina un lucru.
   

9. Actul care reglementa dreptul de cetăţeni tuturor peregrinilor este

a. Constituţia împăratului Antoniu Caracalla;

2. 
   legi speciale privind cetăţenia;
   
3. 
   Edictele sau legile romane.
   

9. Pământurile provinciilor cucerite aparţineau statului roman cu titlu de:

1. 
   ogor public;
   
2. 
   domeniu imperial;
   
3. 
   terenuri italice.
   

Capitolul III