Curs de drept roman
Sectiunea 2. Delictele civile in iuria
Yüklə 439,58 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Sectiunea 3. Reformele dreptului pretorian
- Sectiunea 4. Delictele civile: furtum
- Sectiunea 5. Delictele civile: damnum in iuria datum
- Sectiunea 6. Delictele pretoriene
- Sectiunea 7. Delictele pretoriene: Violenţa
- Sectiunea 8. Delictele pretoriene: Dolul
- Sectiunea 9. Delictele pretoriene: Frauda creditorilor
- Teste de autoevaluare Începând cu sec. I. î.H. se susţine că existau mi multe categorii de pacte
- Când apare pactul pretorian
- Care sunt pactele pretoriene
- Se consideră ca fiind delicte publice
- Cine a creat acţiunea „ vi bonorum raptorum ”, privitoare la bunuri furate cu violenţă sau furtul comis în bandă
- Cine introduce acţiunea pauliană
- Pactul pretorian care stinge acţiunea reclamantului apare în
- În epoca veche donaţia se făcea prin
- Acţiunea „ pecunia constitute ” reprezintă o acţiune „ in factum ” dată de către
Sectiunea 2. Delictele civile in iuria Prin Legea celor XII Table erau pedepsite faptele care aduceau atingere persoanei fizice: membrum ruptum, os fractum, in iuria. A) membrum ruptum înseamnă o rană. Între victimă şi infractor putea interveni o împăcare, care oprea exerciţiul răzbunării private. Dacă părţile nu ajungeau la împăcare, atunci se revenea la regimul răzbunării private şi victima putea produce autorului aceeaşi rană (talio esto). B) os fractum, un os fracturat. Pentru acest delict Legea celor XII Table fixa o amendă de 300 de asi, când victima era un om liber şi de 150 de ani când victima era sclav. C) in iuria propriu-zisă consta în violenţe uşoare şi era pedepsită cu 25 de ani.
În momentul când vechiul sistem al Legii celor XII Table nu a mai corespuns datorită schimbării condiţiilor economice şi sociale, a dispărut răzbunarea privată şi sistemul legal de aplicare a pedepselor, amenda fiind acum fixată de judecător, în raport de gravitatea faptei, de starea materială a autorului, de rangul social al victimei etc. Acţiunea creată de pretor se numea iniuriarum aestimatoria şi se judeca de recuperatori. Acţiunea atrăgea infamia condamnatului, dar nu era dată decât timp de un an de la comiterea faptului, considerându-se că după expirarea acestui termen, victima a iertat pe cel ce săvârşise delictul. Acţiunea nu se transmitea moştenitorilor victimei şi nici nu putea fi admisă împotriva moştenitorilor autorului delictului. Pe timpul dictaturii lui Cornelius Syla a fost votată Legea Cornelia de iniuriis cu privire la delictele de loviri, răniri şi violare de domiciliu. Ele au fost transformate în delicte publice şi judecate de tribunalele permanente, quaestiones. Sectiunea 4. Delictele civile: furtum În epoca clasică noţiunea de furt cuprindea nu numai însuşirea lucrului, ci şi faptul de a avea în mână lucrul altuia (fraudulos), de a lua posesiunea sau folosinţa lucrului de la cel care-l deţine legal. Trebuia să se dovedească intenţia autorului de a săvârşi furtul. Luarea în mână (frauduloasă) a lucrului altuia, trebuia să fie făcută cu intenţia de câştig (lucrum, lucri faciendi gratia). Furtul trebuia comis cu ştiinţă. Nu era considerat furt dacă cineva a crezut că dispune de bunul propriu, cum este cazul moştenitorilor de bună-credinţă.
Furtul uzajului (furtus usus) era fapta depozitarului sau a creditorului gajist de a se folosi de lucrul depozitat sau de gaj. Comodatarul comite un furt al uzajului dacă foloseşte lucrul împrumutat contrar destinaţiei lui normale sau contrar convenţiei cu comodantul. Furtul posesiunii este fapta acelui care ia un lucru de la cel care are posesiunea lui, de exemplu, cu titlu de gaj (pignus). Comite un furt al posesiunii şi debitorul proprietar al lucrului, care îl ia de la creditorul său, unde lucrul se găsea în gaj. Acesta este şi cazul coproprietarului care sustrage bunul indivizibil aflat în posesiunea sau în detenţiunea altei persoane. Acţiunea de furt este dată proprietarului, posesorului sau detentorului lucrului. Legea celor XII Table distingea furtul flagrant de furtul neflagrant. Furtul flagrant (hoţul este prins în timp ce comitea faptul) putea fi comis în împrejurări agravante: noaptea sau de hoţul cu mâna înarmată. În acest caz sclavul hoţ prins era omorât pe loc (răzbunare privată). Dacă sclavul fugea, dar era identificat, prins de victimă, el era adus în faţa magistratului şi aruncat apoi de pe stânca Tarpeia. Fiul de familie prins, era dus în faţa magistratului. Pedeapsa era capitală. Omul liber era bătut cu vergi şi atribuit de magistraţi victimei, devenind sclavul acesteia, după o opinie a unor jurişti, iar după altă opinie doar o persoană în puterea victimei, un addictus. Pedepsele corporale se aplicau pentru furtul flagrant numai dacă părţile nu conveneau altfel. În cazul furtului neflagrant, nu există răzbunare. În Legea celor XII Table, hoţul era obligat să plătească o amendă, egală cu dublul valorii lucrului. Amenda era apreciată mai târziu de judecător în raport de valoarea bunului. Când hoţul dădea bunul în proprietatea, posesiunea sau cu titlu de detenţie unei alte persoane, victima avea împotriva acesteia o acţiune furti-comcepti (lucru găsit, descoperit). Acţiunea ducea la obligarea tăinuitorului de a plăti de 3 ori valoarea lucrului. Tăinuitorul avea la rândul lui acţiunea furti oblati împotriva autorului (relativă la lucrul oferit) pentru a fi obligat la plata sumei ce o suportase prin aplicarea amenzii. În epoca clasică victima putea exercita împotriva autorului acţiunile penale, cât şi acţiunile rei persaecutorii, în locul răzbunării private, care dispare. Pretorul a pedepsit în epoca clasică furtul flagrant cu o amendă egală cu de 4 ori valoarea lucrului furat. Aceeaşi amendă se pronunţă şi împotriva stăpânului sclavului, autor al furtului. Furtul neflagrant este pedepsit cu o amendă egală cu de 2 ori valoarea lucrului. Pretorul a menţinut acţiunea furti concepti şi furti oblati şi a creat două acţiuni noi, acţiunea furti non exhibiti şi furti prohibiti care conduceau la o amendă egală cu de 4 ori valoarea obiectului furat. Acţiunea furti exhibiti era dată în cazul în care se descoperea lucrul cu ocazia unei percheziţii – lance licioque. Acţiunea furti prohibiti se dădea împotriva celui care se opunea la o percheziţie lance licioque. Pretorul Terentius Varro Lucullus Licianinus a creat în anul 84 î. H. acţiunea vi bonorum raptorum, privitoare la bunurile furate cu violenţă (rapina) sau la furtul comis în bandă. Prin acţiune se obţinea o amendă egală cu de 4 ori valoarea lucrului. La început acţiunea de furt a fost acordată cetăţeanului roman împotriva pârâţilor care erau tot cetăţeni romani, pentru ca ulterior, să fie recunoscută şi în favoarea peregrinilor reclamanţi cât şi împotriva peregrinilor pârâţi, ca acţiune utilă, creându-se ficţiunea că şi aceştia erau cetăţeni romani. Victima poate fi proprietarul, posesorul, detentorul lucrului (cum ar fi posesorul de bună-credinţă, uzufructuarul, uzuarul, titularul unei operaes). S-a recunoscut o astfel de acţiune şi persoanelor civile cărora li s-a încredinţat paza lucrului cum ar fi locatarii, comodatarii, creditorii gajişti. S-a considerat că depozitarul nu beneficiază de acţiunea de furt. El răspunde pentru dol sau pentru culpa lata. De asemenea, nu se acordă acţiunea de furt posesorului de rea-credinţă (hoţul). Existau situaţii când se dădea o altă acţiune în locul acţiunii de furt. Astfel, soţul - victima furtului - are acţiunea rerum amotarum împotriva celuilalt soţ. Acţiunea de furt se putea da şi împotriva instigatorilor şi a complicilor. Victima furtului are acţiuni rei prsecutorii pentru a recupera: revendicarea, condictio furtiva, acţiunea ad exibendum, acţiunea din comodat, din depozit, din gaj etc. Acţiunea în revendicare se poate îndrepta împotriva hoţului, a moştenitorului hoţului, împotriva oricărui terţ dobânditor chiar de bună-credinţă. Revendicarea se îndrepta împotriva celui care poseda lucrul, ori încetase prin dol să-l posede. Acţiunea nu era primită când lucrul pierise din caz fortuit în mâna hoţului sau a moştenitorilor acestuia, ori în mâna terţilor care deţineau lucrul. Acţiunea în revendicare nu se acordă în cazul când pârâţii erau moştenitorii neposesori.
Condamnarea se ridica la o sumă care reprezintă cea mai mare valoare pe care a atins-o lucrul din momentul furtului. Dimpotrivă, revendicarea şi acţiunea adexibendum nu pot fi exercitate decât dacă lucrul exista în mâinile hoţului sau ale moştenitorului sau în momentul introducerii acţiunii. În revendicare lucrul este înapoiat în starea în care se află şi pârâtul este eliberat, dacă deteriorarea nu a provenit din dolul sau culpa debitorului.
Legea celor XII Table pedepsea unele fapte cauzând prejudicii averii unei persoane: faptul de a tăia arborii unei persoane, incendiul voluntar, faptul de a duce la păscut o turmă pe terenul altuia. Legea Aquilia crează delictul damnum in iuria datum anterior sec. II î. H. şi cuprindea 3 capitole prin care sunt reglementate faptele cauzatoare de prejudicii particularilor. Primul capitol se referea la uciderea unui sclav sau a unui animal trăind în turmă, faptele fiind sancţionate cu o amendă proporţional cu valoarea prejudiciului cauzat. Capitolul al II-lea privea delictul comis de adstipulator în dauna stipulantului, iar cel de-al III-lea capitol pedepsea rănirea unui sclav sau a unui animal trăind în turmă. Delictul presupunea un fapt pozitiv. Nu se lua în considerare o simplă omisiune, o lipsă de activitate. Cea mai mică culpă dădea loc la aplicarea legii. Prejudiciul trebuia cauzat de o faptă contrară legii (in iuria, in ius): cel care omoară sclavul altuia, fiind în legitimă apărare, nu comite delictul Legii Aquilia. Nu se consideră ilicit faptul de a omorî sau răni un hoţ care atacă victima sau un hoţ prins asupra faptului noaptea. În decursul timpului, efectele Legii Aquilia au fost extinse introducându-se şi culpa din omisiune. S-a admis exonerarea autorului când intervenea culpa victimei sau cazul fortuit. Au apărut acţiunile in factum pentru faptele care depăşeau cadrul legii. La început răspunderea era obiectivă, orice fapt ilicit atrăgea sancţiunea legii, pentru ca mai târziu să se ia în considerare dolul şi apoi, culpa autorului. Sectiunea 6. Delictele pretoriene Pretorul intervenind în materie de delicte a completat, a corijat sau a interpretat dreptul civil, repunând prin acţiunea in factum dată pentru un an, un număr de delicte, care până atunci nu fuseseră sancţionate (delicte pretoriene). După trecerea anului se considera că victima a iertat pe autor. Sunt mai cunoscute trei delicte: de violenţă, de dol şi frauda creditorilor.
Edictul prevedea: ceea ce s-a săvârşit din teamă sau din violenţă nu se va sancţiona. Violenţa era considerată presiune fizică sau morală sub imperiul căreia o persoană încheia un act juridic sau săvârşeşte un act material pe care altfel nu l-ar fi făcut. În vechiul drept roman, nu se cunoştea delictul de violenţă în actele juridice care erau formaliste şi cereau prezenţa martorilor sau a magistraţilor cetăţii, ceea ce excludea folosirea violenţei. În sec. I î. H., situaţia s-a modificat datorită noilor condiţii economice şi sociale, au apărut actele neformaliste care nu cereau prezenţa martorilor ori a magistraţilor. Acţiunea folosită acum (metus), care sancţionează violenţa era in rem scripta, în sensul că numele pârâtului era trecut în partea din formula (intentio) în care reclamantul îşi exprima pretenţiile sale. Această acţiune era o acţine penală şi amenda aplicată era egală cu de 4 ori valoarea prejudiciului suferit de victimă sau de 4 ori îmbogăţirea obţinută de terţul care a dobândit foloase de pe urma săvârşirii faptei. Ea era dată pe timp de un an, după care pretorul dădea o acţiune in factum care îi permitea victimei să primească o despăgubire, care reprezenta prejudiciul suferit. Acţiunea metus era arbitrară, judecătorul având posibilitatea ca înainte de condamnare să pronunţe un arbitratus, invitând pe pârât de a restitui sau a despăgubi pentru a evita plata amenzii. Restituirea constă fie în anularea actului juridic încheiat sub ameninţarea violenţei, în retransmiterea posesiunii, în iertarea de datoria contractată sub ameninţare. Acţiunea putea fi introdusă şi de moştenitorii victimei, după cum putea fi îndreptată şi împotriva moştenitorilor autorului violenţei dacă s-au îmbogăţit în urma delictului.
Delictul de dol a fost propus de Aquillus Gallus, fie în calitate de pretor, fie în calitate de jurisconsult şi sfătuitor al pretorului, în jurul anilor 66 î. H. Conţinutul edictului era următorul: „dacă se afirmă să s-a comis dol, dacă se pare că este cazul să fie sancţionat şi nu există o altă acţiune, voi da acţiune.” Dolul este manopera frauduloasă destinată să inducă în eroare o persoană pentru a o determina să facă un act material sau juridic. Dolul a fost sancţionat la început cu o acţiune de dol apoi cu o excepţie de dol şi cu o restituire sau repunere în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Acţiunea de dol este o acţiune pretoriană in factum şi edictală. Se dă timp de un an de la săvârşirea delictului sau din momentul în care victima a luat cunoştinţă de dolul comis în dauna ei. Acţiunea se îndreaptă împotriva persoanei care a comis dolul şi nu împotriva celor care au profitat de pe urma delictului. Numele pârâtului figurează în formulă. După un an de zile, pretorul poate să dea o acţiune in factum. Acţiunea de dol este subsidiară; pretorul dă acţiunea numai dacă nu există o altă acţiune. Nu se dă acţiunea de dol în cazul în care moştenitorul ucide sclavul care a fost lăsat de defunct cu titlu de legat, pentru că legatarul are acţiunea din testament. Dar se dă acţiunea de dol, ori de câte ori nu există o altă acţiune sau există îndoială dacă se poate da o altă acţiune. Debitorul într-un contract nu cere acţiunea de dol pentru că el, atunci când este dat în judecată de creditor, are excepţia de dol pentru a se putea apăra. În contractele de bună-credinţă, excepţia de dol este sub înţeleasă şi pârâtul poate s-o invoce totdeauna în faţa judecătorului, chiar dacă n-a cerut pretorului să introducă excepţia în formulă. Acţiunea de dol nu se dă împotriva moştenitorilor autorului, dar în timpul imperiului s-a admis acest lucru, în măsura în care au avut foloase (s-au îmbogăţit). Acţiunea de dol se acordă persoanelor care au încheiat un act juridic sub imperiul dolului. Excepţia se dă şi moştenitorilor victimei. Ea se opune numai autorului delictului, nu şi celui care a dobândit de la el cu titlu gratuit. Excepţia de dol a devenit mai târziu generală şi putea înlocui orice excepţie bazată pe echitate. Ea se putea opune şi atunci când dolul se comisese anterior sau posterior actului juridic. Pretorul acordă descendenţilor contra ascendenţilor şi liberţilor conta patronilor numai o excepţie in factum composita. Prin această excepţie, pretorul descrie faptele care s-au petrecut fără a le califica drept dol. Repunerea în situaţia de dinainte (restitutio) a fost introdusă ceva mai târziu. Ea permite să se obţină o satisfacţie mai completă în unele cazuri. Această acţiune se acordă în cazuri mai rare întrucât acţiunea de dol în procesul extraordinem comportă ius restituendi, un ordin de a restitui în natură. Ea era necesară când dolul se comisese în timpul procesului. Sectiunea 9. Delictele pretoriene: Frauda creditorilor Prin frauda creditorilor se înţelege activitatea debitorului în bază căreia acesta îşi micşora solvabilitatea în dauna creditorilor. Ea era sancţionată prin interdictul fraudatoriu, acţiunea pauliană şi repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integrum ab fraudem). Interdictul fraudator este dat creditorului împotriva terţilor care au dobândit fraudulos de la debitor un lucru corporal. El permite creditorului să readucă lucrul în averea debitorului pentru a se îndestula. Acţiunea pauliană – a fost introdusă în favoarea creditorilor atunci când se putea folosi interdictul (sărăcirea se datorase altor cauze decât înstrăinării unui lucru corporal, spre exemplu debitorul efectuase o plată integrală unuia dintre creditori, punând în felul acesta pe ceilalţi într-o situaţie inferioară). Acţiunea pauliană era introdusă de curator bonorum, persoana care reprezenta interesele colective ale creditorilor, după ce avusese loc trimiterea lor în posesia averii debitorului insolvabil. Acţiunea se îndreaptă împotriva unui terţ care dobândise de la debitorul insolvabil sau care devenise prin înstrăinare insolvabil. Pentru ca să se poată introduce acţiunea pauliană se cerea ca înstrăinarea să provoace sărăcirea debitorului. Nu erau vizate actele prin care debitorul refuzase să se îmbogăţească, cum ar fi neacceptarea unei moşteniri, iar actul de sărăcire trebuia să fie făcut cu intenţia de a prejudicia pe creditori. Terţii contra cărora se exercita acţiunea, trebuiau să fie părtaşi la fraudă. Condiţia priveşte numai pe terţii dobânditori cu titlu oneros. Dobânditorii cu titlu gratuit nu aveau nimic de pierdut: nu era nevoie să se dovedească participarea lor la fraudă. Creditorii mai aveau la dispoziţie şi o repunere în situaţia anterioară (restitutio in integrum ab fraudem). Repunerea opera anularea actului pe cale pretoriană şi bunul era reluat de creditor fără a mai intra în conflict cu creditorii terţului care primise lucrul.
pactele de jurământ, pactele de jurământ, de constituit, de recepta; nici unul.
pactul de donaţie, de dotă, de compromis; pactul de recepta, de constituit; pactul pretorian şi pactul de iertare.
profanarea lucrărilor sacre, omorul, trădarea; furtul, rănirea unor persoane; răzbunarea privată.
Recomandări bibliografice - Hanga, Vladimir, Bocşan, Mircea Dan, Curs de drept privat roman, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006; - Molcuţ, Emil, Drept privat roman, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2007; - Jacotă, Mihai Vasile, Drept roman, volumul I, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993; - Tomulescu, C. St., Drept privat roman, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1973. - Puşcă, Andy, Drept roman, Galaţi, Editura Universitară Danubius, 2008; - Cocoş, Ştefan, Drept roman, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2005; - Popa, Vasile Val, Drept privat roman, Bucureşti, Editura All Beck, 2004. Yüklə 439,58 Kb. Dostları ilə paylaş:
|