Curtea de Apel Cluj Decizii relevante

12.Dare de mită. Elemente constitutive.

Curtea de Apel Cluj, Decizia nr. 753/A din 27 mai 2015

Tribunalul Maramureş, prin Sentinţa penală nr. 323 din 18 iunie 2012, i-a condamnat pe inculpaţii : (…)

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b C.pr.pen. raportat la art. 10 lit. g C.pr.pen., a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.M.B., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C.pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. În temeiul art. 353 C.pr.pen. a dispus ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, instituit prin ordonanţa nr. .../P/2006 din data de 26.06.2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie. (…)

Împotriva soluţiei instanţei de fond, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie DNA – Biroul Teritorial ... şi inculpaţii …, S.M.B. şi …. (…)

Prin motivele scrise şi orale, inculpatul S.B. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi achitarea sa în baza art. 16 lit. b) c.proc.pen., fapta nefiind comisă cu vinovăţia prevăzută de lege şi ridicarea sechestrului asigurator dispus asupra bunurilor imobile ale inculpatului, sechestru instituit prin Ordonanţa nr. .../P/2006.

Solicită a se avea în vedere că, în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, lipseşte elementul material şi raportul de cauzalitate, precum şi latura subiectivă a infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C.pen. din 1969.

De asemenea, solicită a se avea în vedere că sentinţa apelată are 40 pagini, din care, 10 pagini îi sunt alocate inculpatului – apelant H.I., de care el este strâns legat, având în vedere infracţiunile reţinute, dare de mită – luare de mită. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul – apelant S.M.B. acestuia îi sunt alocate 5 paragrafe din cuprinsul paginii 35, fără a se face referire la vreun mijloc de probă, fapt ce, în opinia sa, echivalează cu o nemotivare a sentinţei.

Instanţa de fond, în motivarea hotărârii, s-a focusat pe inculpatul – apelant H.I. şi a tratat cu superficialitate problema inculpatului – apelant S.M.B., motivat de faptul că faţă de acesta a intervenit prescripţia răspunderii penale, fapt ce nu este deloc convenabil pentru acest din urmă inculpat – apelant, în condiţiile în care el doreşte să probeze lipsa de temeinicie a susţinerilor acuzării.

Motivele apelului declarat vizează încălcarea de către instanţa de fond a principiului aflării adevărului, un principiul fundamental al dreptului procesual penal.

Din analiza considerentelor sentinţei apelate, rezultă că instanţa de fond a reţinut că simpla încheiere a contractului de vânzare – cumpărare, din data de 16 mai 2003, dintre S.C. B. S.R.L. şi familia inculpatului – apelant H.I. constituie element material al infracţiunii de luare de mită.

Din materialul probator administrat în cauză, respectiv din declaraţiile martorilor audiaţi atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, rezultă că era în interesul comunităţii ... ca proiectul X. să se realizeze, asta şi în condiţiile în care societatea X. … S.R.L., conform statisticilor economice, este …., iar de reuşita proiectului de la ... depindea rămânerea acestei societăţi pe piaţa din România.

Inculpatul – apelant S.M.B. a fost angajat de către societatea X. S.R.L. la data de 24 martie 2003, astfel că întreaga construcţie din rechizitoriu, însuşită şi de către instanţa de fond, cu privire la punerea de acord a celor doi coinculpaţi, H.I. şi S.M.B., în vederea săvârşirii unor activităţi infracţionale în cursul lunii martie 2003, nu este susţinută de către nici un mijloc de probă.

În urma angajării de către X. a inculpatului – apelant S.M.B., acesta avea, conform fişei postului, atribuţii de a identifica terenuri pentru construirea unei reţele de locaţii la nivel regional.

Însă, firmele mari, cum este şi cazul societăţii X., nu cumpără, în mod direct, terenuri întrucât, ulterior, pot întâmpina dificultăţi în obţinerea autorizaţiilor de construire, astfel că, apelează la diverşi investitori, care dezvoltă aşa numitul “proiect imobiliar”, respectiv obţin toate autorizaţiile, după care, în schimbul unui preţ considerabil mai mare, preiau proiectul imobiliar.

Societatea B. S.R.L. este o astfel de entitate, care asigură finanţarea unor proiecte, urmând ca, ulterior, proiectul să fie vândut unor societăţi mari.

Astfel, inculpatul – apelant S.M.B., în calitate de director al societăţii X. S.R.L., în data de 07 aprilie 2003, a trimis un fax către agenţia imobiliară P. din ..., prin care se interesează de posibilitatea achiziţionării unei suprafeţe de teren de 2 – 3 ha. Agenţia P. i-a răspuns că există un astfel de teren, fără a detalia, iar urmare a acestei împrejurări, inculpatul – apelant a contractat o societate de arhitectură, care i-a comunicat, la rându-i, că în ... nu există posibilitatea achiziţionării prin vânzare – cumpărare a unui teren pentru edificarea X., ci numai prin schimb, fiind de notorietate faptul că Primăria nu vindea terenurile aflate în centrul oraşului, având în vedere lipsa acută de terenuri şi numărul mare de cereri de retrocedare.

Un alt aspect care nu are legătură cu realitatea faptică a probelor administrate în cauză, este cel reţinut de către instanţa de fond la fila 35, prin care s-a încercat construirea ideii în conformitate cu care agenţia imobiliară P. a fost, în fapt, o faţadă a unei activităţi infracţionale organizate de către cei doi coinculpaţi.

Or, la fila 30 din motivele de apel formulate de către inculpatul – apelant H.I. sunt indicate 12 agenţii imobiliare cu care inculpatul – apelant a încheiat contracte de prestări servicii, dat fiind faptul că încă din anul 2001, acesta dorea să vândă terenurile de pe str. T. şi S., la preţuri cuprinse între 16 – 20 euro/m2.

Prin urmare, nu doar agenţia imobiliară P. a avut spre vânzare aceste terenuri. Instanţa de fond nu a făcut referire în sentinţă, la declaraţia niciunui martor ascultat în faza de urmărire penală şi în faţa sa, pentru a reţine vinovăţia apelantului, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, inculpatul S. necunoscând probele şi mijloacele de probă din care rezultă culpa sa.

Concluzionând, se arată că sentinţa pronunţată de către instanţa de fond este construită pe aprecieri vagi, pe probabilităţi şi că nu se dă eficienţă deplină dispoziţiilor art. 5² C.proc.pen. raportat la art. 66 C.proc.pen., referitor la prezumţia de nevinovăţie şi la principiul că orice dubiu se consideră în favoarea inculpatului.

De asemenea, se precizează că inculpatul – apelant S.M.B. nu a fost factor de decizie la nivelul societăţii X., că avea un salariu fix, astfel cum a fost menţionat în contractul de muncă încheiat cu firma X. S.R.L., că nu avea bonus de performanţă pentru încheierea/finalizarea vreunui proiect, cum este cel din speţa dedusă judecăţii, că deciziile au fost luate la alt nivel, ulterior consultării cu reprezentanţii convenţionali ai societăţii X. S.R.L. şi că inculpatul – apelant nu putea influenţa criteriul preţului. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între B. şi familia H. nu ascunde nicio sumă ilegală, cei 550.000 euro reprezintă doar preţul terenului înstrăinat către firma X. de către copiii apelantului H..

Astfel, nu sunt îndeplinite cerinţele laturii obiective ale infracţiunii, nici ale elementului material, nici ale urmării imediate, pentru că nu s-a produs o stare de pericol în urma săvârşirii pretinsei fapte infracţionale şi nu este îndeplinit nici raportul de cauzalitate, deoarece nu a fost dovedită legătura intrinsecă între activitatea infracţională şi urmarea imediată, în sensul că prin activitatea de promitere – oferire - dare de bani sau alte foloase s-a creat o stare de pericol fie pentru activitatea unei instituţii publice, fie pentru activitatea unei persoane juridice.

Mai mult, sub aspectul infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 cp, rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în raport de care s-a dispus încetarea procesului penal, prin constatarea intervenirii prescripţiei, a cerut expres să se reţină conform art. 13 C.pr.pen., solicitarea sa de continuare a procesului penal, în contextul în care doreşte pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe stabilirea inexistenţei faptei.

(…)

Curtea examinând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

(…)

În primă instanţă, în faţa tribunalului, inculpatul S.B. a achiesat să dea declaraţie, prin care a negat comiterea infracţiunilor imputate, prin actul de sesizare.

Astfel, în declaraţia sa din 5 iunie 2012, inculpatul S. a susţinut că nu i-a oferit şi nu i-a dat inculpatului H.I. vreo sumă de bani pentru a beneficia de ajutorul acestuia în realizarea schimbului de terenuri. Inculpatul a precizat că a cumpărat terenul de la inculpatul H.I. exclusiv în considerarea unui viitor schimb cu Municipiul ... şi a precizat că preţul de 550.000 Euro a fost acceptat de către reprezentanţii firmei X. din Germania. De asemenea, inculpatul S.B. a afirmat că i-a solicitat inculpatului S.T.M., întocmirea unui raport de evaluare întrucât ştia că acest lucru este necesar pentru aprobarea schimbului de terenuri şi nu i-a cerut acestuia să consemneze date nereale.

Inculpatul S. a susţinut în mod constant că „amplasamentul din strada C. era vizat de X. înainte de venirea sa în martie 2003 la această firmă, ca director de dezvoltare regională. Consiliul local ... fusese contactat de reprezentanţii X. pentru terenul din strada C., încă dinaintea venirii sale în firmă. Precizează că de la arhitectul D.A. a aflat despre faptul că în Consiliul local ... se discutase despre investiţia X., despre un aviz de principiu favorabil, şi despre eventualitatea unui schimb de terenuri, vânzarea directă nefiind agreată de consilierii locali. Inculpatul susţine că negocierea preţului terenului inculpatului H. a făcut-o doar în prezenţa unei colege de serviciu de la X. din Germania şi a reprezentantei agenţiei imobiliare din ..., C.M.. Susţine că nu a participat niciodată la consultările avute cu Consiliul Local ... pe marginea proiectului X.. Învederează că a fost prezent doar la două şedinţe de plen ale Consiliului local ..., când s-a aprobat schimbul de terenuri şi achiziţionarea terenului deţinut de parohie. Mai mult, despre faptul că inculpatul H. era consilier, a aflat la data la care s-a aprobat schimbul de terenuri. Evaluatorul S.M. i-a fost recomandat ori de cineva de la Primărie ori de cei de la agenţia imobiliară P.. Inculpatul S. a dat două declaraţii şi la DNA, în faza actelor premergătore, înainte de începerea urmăririi penale, prin care, de asemenea, a negat comiterea infracţiunii de dare de mită, faţă de inculpatul H.. A solicitat, prin apărătorul ales, audierea martorei T.M., persoană prezentă la discuţiile cu H. despre vânzarea-cumpărarea terenurilor, dar ulterior a renunţat la proba testimonială,martora având domiciliul în Germania, şi necunoscându-i adresa.

În apel, cu acordul său, inculpatul a fost ascultat la 17 mai 2013, fila 298, acesta nerecunoscând săvârşirea infracţiunii, cu aceleaşi motivaţii care au fost învederate şi în faţa Tribunalului, susţinând că fapta nu există, iar cumpărarea terenurilor de la inculpatul H., reprezintă convenţii civile legale de transmiterea dreptului de proprietate, fără implicaţii în domeniul dreptului penal. Astfel, în declaraţia de la fila 298 Curte, inculpatul S. precizează că „de la sfârşitul lunii martie 2003 era angajatul firmei X. şi avea ca sarcină identificarea de terenuri pentru construirea unui supermarket, sens în care s-a adresat agenţiei P., la începutul lunii aprilie 2003, după care a şi contactat agenţia de proiectare a martorului D.A., pentru a face un plan al construcţiei. Urgent, agenţia imobiliară i-a indicat nişte terenuri care corespundeau cerinţelor sale, fără să-i spună că aparţin inculpatului H.. La 26 mai 2003, împreună cu T.M. şi C.M. s-au deplasat la terasa restaurantului inculpatului H., împrejurare în care nu a aflat că acesta este consilier, şi nici apelantul S. nu i-a comunicat că reprezintă firma X.. Precizează că nu i-a spus inculpatului H. că reprezintă firma X., deoarece pentru achiziţionarea terenurilor s-a adresat agenţiei P., reprezentată de C.M., persoană care, de altfel, a şi intermediat întrevederea sa cu vânzătorul H.. Cu ocazia acelei întâlniri, inculpatul H. a susţinut că cere drept preţ al terenurilor suma de 550.000 euro, însă inculpatul S. i-a comunicat că pentru plata acesteia trebuie să se consulte cu şefii din Germania. Inculpatul S. precizează că sugestia arhitectului D. a fost ca firma X. să nu facă cerere de achiziţie a terenului de pe strada C., de la primărie, ci de la o persoană fizică, şi astfel să se efectueze schimbul. Apelantul precizează că înainte de 26 mai 2003, a aflat că terenurile pe care firma X. le cumpărase de la inculpatul H. urmează să facă obiectul unui schimb cu un teren ce aparţinea municipiului .... Apelantul S. precizează că de la avocaţii firmei X. a aflat că secretara primăriei, martora B.R. a susţinut că, era în favoarea consiliului local, efectuarea unui schimb de terenuri, primăria având nevoie de suprafeţe mai mari de teren pentru realizarea retrocedărilor în baza Legii nr. 18/1991.

Inculpatul precizează că înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 mai 2003 cu familia H., l-a apelat telefonic pe acesta şi i-a comunicat că firma din Germania este de acord cu plata sumei de 550.000 euro. Susţine că firma B. era reprezentată în România de o societate de avocatură, din care făcea parte F.B.. Afirmă că la 16 mai 2003, inculpatul H. a aflat că vinde terenurile de pe strada T. şi S. firmei B.. Învederează că la 16 mai 2003 nu s-a discutat în prezenţa sa că terenurile se cumpăraseră de către B. pentru efectuarea unui schimb cu terenul proprietatea Primăriei. Susţine că la 16 mai 2003 B. a cumpărat 27.000 mp, deoarece unul din terenurile inculpatului H. avea înscrisă o ipotecă şi ulterior s-a încheiat un act adiţional şi în privinţa terenului ipotecat. Precizează că, a fost împuternicit la începutul lunii mai 2003, de către firma X. să-i reprezinte interesele în discuţiile cu autorităţile din ..., pentru construirea unui supermarket. La 22 mai 2003, ştie că firma X. a adresat o cerere consiliului local prin care solicita aprobarea schimbului între terenurile dobândite prin cumpărare de SC B. de la inculpatul H., cu terenul din centrul municipiului ..., de pe strada C..

Afirmă că în luna aprilie 2003 l-a contactat telefonic pe inculpatul S., i-a spus că reprezintă firma X. şi l-a rugat să întocmească două rapoarte de evaluare, pentru două terenuri care urmau să facă obiectul unui schimb. Menţionează că exista un contract încheiat între firma inculpatului S. şi firma X., pentru întocmirea rapoartelor de evaluare. Corespunde realităţii că inculpatul S. a fost recompensat băneşte, pentru rapoartele de evaluare, conform chitanţelor care sunt depuse la dosar, însă nu mai reţine cuantumul sumelor. Precizează că, atunci când i—a telefonat inculpatului S., nu-şi mai aduce aminte, dacă i-a spus că rapoartele de evaluare îi sunt necesare în vederea efectuării unui schimb de terenuri. Precizează că sugestia întocmirii unor rapoarte de evaluare a terenurilor i-a aparţinut arhitectului D.A.. Inculpatul S. susţine că este posibil să-l fi sunat pe inculpatul S. în perioada în care lucra la întocmirea rapoartelor de evaluare şi să îi fi solicitat să le urgenteze şi să manifeste operativitate, în finalizarea lor. Precizează că, deşi în anul 2001 reprezenta firma B., nu cunoştea consilierii locali sau alţi membri ai primăriei care se ocupau de achiziţii imobiliare. Arată că înainte de luna aprilie 2003 nu îl ştia pe inculpatul S.. Susţine că la şedinţa consiliului local din 26 mai 2003 a fost prezent atât el cât şi colega lui T.M., reprezentanta firmei X. din Germania, precum şi inculpatul H.. A precizat că s-a deplasat la acea şedinţă pentru a da explicaţii consilierilor, legate de proiectul X.. Nu cunoaşte dacă inculpatul H. a votat sau nu, schimbul de terenuri. Susţine că doar în momentul în care l-a văzut pe inculpatul H. în sala de şedinţe a consiliului local şi-a dat seama că acesta este consilier local. Contractul de schimb, în formă autentică, cu familia H., s-a încheiat în luna iunie 2003. La data de 26 mai 2003 când s-a aprobat schimbul de terenuri, B. avea în proprietate doar 26.000 mp şi de-abia ulterior, la 28 mai 2003 s-a încheiat un act adiţional cu privire la diferenţa de teren, imobilul fiind grevat de o ipotecă. Susţine că plata preţului nu s-a putut face la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că firma X. din Germania trebuia să evalueze acel proiect până să acorde creditul. Afirmă că în luna iulie 2003 serviciul de administrare a patrimoniului din primăria ... a luat legătura cu Biserica „...” din ..., rugându-i să cedeze dreptul de folosinţă asupra unui teren de 3400 mp în favoarea firmei X., în vederea amenajării unor parcări, biserica primind în schimb o sponsorizare de 1 miliard ROL şi 30.000 euro. Inculpatul a învederat că în principiu îşi menţine declaraţiile date atât în faza de urmărire penală, cât şi în prima instanţă, dar declaraţia de la Curte corespunde realităţii faptice şi amintirilor pe care le are la acest moment, legate de proiectul X.. Învederează că numita C.M. de la agenţia imobiliară, cunoştea faptul că este reprezentantul firmei X., când s-a întâlnit cu inculpatul H., în luna mai, pe terasa restaurantului acestuia. Arată că faxurile transmise agenţiei P. pentru cumpărarea de terenuri în ... pot data din 7-9 aprilie 2003. Susţine că pe inculpatul S. l-a cunoscut, fie prin recomandarea martorului D., fie când i-a fost prezentat de martora M.. Precizează că, contractul din 17 aprilie 2003 dintre firma lui S. şi X. a fost semnat de A.W., dar nu cunoaşte conţinutul lui, şeful său din Germania plătindu-l pe inculpatul S. pentru rapoartele de evaluare. La 7 mai 2003 a fost împuternicit de firma X. să-i reprezinte interesele. La 26 mai 2003, când s-a aprobat schimbul de terenuri, consilierii aveau în mape toată documentaţia necesară, aspect pe care îl cunoaşte de la martorul D..”

(…)

Cu privire la apelul inculpatului S.M.B. :

În raport cu data comiterii faptei reţinută în sarcina inculpatului S., situată in perioada 25-26 martie 2003 şi dispoziţiile art. 122 alin.(1) lit.d) şi 124 Cod penal, în mod corect s-a constatat de către Tribunalul Maramureş ca fiind împlinit termenul de prescripţie specială, dispunându-se în consecinţă încetarea procesului penal.

În cauză, se constată, însă, că în faţa Curţii de Apel, la 17 mai 2013, inculpatul a formulat o cerere expresă de continuare a procesului penal, condiţii în care magistraţii au administrat probe testimoniale şi ştiinţifice, stabilind fără dubiu implicarea apelantului în activitatea infracţională ce i s-a imputat.

Astfel, aşa cum rezultă din declaraţia inculpatului din faţa Curţii din 17 mai 2013, acesta a fost angajatul firmei X., din 24 martie 2003.

În calitatea sa de director dezvoltare regională, inculpatul a prospectat, în cursul anului 2003, mai multe oraşe din România, pentru deschiderea de supermarketuri X.. Biroul de expansiune din Germania al aceleiaşi firme, i-a transmis să contacteze proprietari în zonele vizate. Aşa fiind, inculpatul s-a deplasat în ... şi s-a „axat" pe zona str. C., la indicaţiile aceluiaşi birou, care o considera prioritară.

Cunoscând că demersurile anterioare ale firmei X., prin intermediari, au fost respinse de autorităţile locale, încă din august şi decembrie 2002, inculpatul S.B.M. i-a oferit şi ulterior i-a dat inculpatului H.I. un „folos” în sensul art. 255 C.pen., respectiv a cumpărat de la acesta o suprafaţă de teren de 32.734 mp în schimbul unui preţ de 550.000 Euro, cu 149.455 euro mai mare decât valoarea de piaţă a imobilului, valoarea de piaţă a terenului fiind de 400.545 euro, conform expertizei întocmite de B.Z..

Totodată, acest folos (vânzarea) şi avantajul patrimonial realizat (suma de 149.455 Euro), a fost oferit de inculpatul S.B.M. şi primit de inculpatul H.I., pentru ca acesta din urmă, în calitatea sa de consilier local şi membru în Comisia de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului Local ..., să sprijine demersurile primului, în vederea obţinerii dreptului de proprietate asupra terenului situat pe str. C..

Probele scrise şi testimoniale au pus în evidenţă că inculpatul S.B.M., în contextul în care reprezenta interesele firmei X. S. şi urmărea obţinerea terenului situat pe str. C. din ..., l-a contactat pe inculpatul H.I., ştiind că acesta deţinea funcţia de consilier local şi putea să îl ajute în demersurile iniţiate.

Întâlnirea dintre inculpaţii H. şi S. a avut loc în perioada 25-26 martie 2003, pe terasa unui restaurant, al unei firme aparţinând inculpatului H..

Curtea reţine fără nici un dubiu, că, cei doi au pus la punct detaliile infracţiunii de luare şi dare de mită, la finele lunii martie 2003, deoarece aşa cum rezultă din probele scrise ale cauzei, la data de 09.04.2003, s-a înregistrat la Primăria ..., adresa (datată 27.03.2003), sub nr.9218, act prin care S.C. X. S.R.L. a solicitat să schimbe terenul - proprietatea primăriei - în suprafaţă de 10.500 mp, situat pe str. C., cu o suprafaţă echivalentă valoric, situată în intravilanul municipiului ... (vol.VI, filele 376-377).

Apărările inculpatului S., făcute prin declaraţia din faţa Curţii din 17 mai 2013, sunt neveridice şi în contradicţie cu materialul probator ataşat dosarului.

Astfel, deşi inculpatul S.B. a susţinut că a aflat că inculpatul H.I. dorea să vândă terenurile de pe str. T. de la Agenţia imobiliară „P.”, aceste informaţii sunt contrazise de martora C.M., care a recunoscut că a aflat de intenţia de vânzare la data de 01.04.2003, iar inculpatul S.B. a contactat-o în prima decadă a lunii aprilie 2003.

În realitate, interpunerea agenţiei imobiliare „P.” în tranzacţia dintre inculpatul H.I. şi S.C. B. S.R.L., s-a realizat ulterior întâlnirii dintre inculpaţi din luna martie 2003, urmărindu-se crearea unei aparenţe de legalitate a convenţiei dintre aceştia.

Curtea reţine că martora C.M., în declaraţia din faza de urmărire penală, relevă că „a aflat de intenţia lui H.I. de a vinde terenul, încă de la 01.04.2003. La puţin timp după aceasta (prima decadă a lunii aprilie), martora a fost contactată de inculpatul S.B.. La câteva zile, a fost contactată şi de inc. S.M.. Nu a primit acte de proprietate pentru terenurile din T. şi S..” Martora afirmă că „abia în iulie 2003 a fost anunţată de inc. H.I. că ar fi vândut terenurile în parte”, afirmaţie care nu corespunde însă adevărului, contractul de vânzare-cumpărare fiind finalizat la 28 mai 2003. Curtea reţine că afirmaţia este formulată în acest sens, pentru că martora a primit „suma de 100 milioane ROL, pentru publicitate”. Declaraţia acesteia este însă nesinceră, iar factura prezentată se referă la „taxă comision" şi este o copie, pe care martora a inserat cuvântul „accize”. Cele susţinute de martoră sunt de circumstanţă, deoarece, la 23.07.2003, şi-a primit comisionul, pentru că a acceptat să folosească agenţia imobiliară drept intermediar fictiv. De altfel, suma de 100 milioane ROL este exagerată, iar instanţa reţine că primul act de la inc. S.B. i-a parvenit pe faxul agenţiei la 7 aprilie 2003, iar terenul a fost înstrăinat la 16.05.2003, neputându-se justifica o prestaţie care să merite o astfel de răsplată, la nivelul anului 2003.

Rezultă astfel că, întrucât se dorea păstrarea confidenţialităţii, dată fiind calitatea oficială a inculpatului H., s-a apelat în mod fictiv la o agenţie imobiliară. Curtea reţine că interpunerea acestei agenţii a fost formală, împrejurare rezultată din contractul de comision încheiat cu H.I. la 1 aprilie 2003.

Relevant este faptul că, a doua zi , după semnarea contractului între agenţia imobiliară P. şi H.I., inculpatul S. a şi contractat serviciile firmei de proiectare M., a lui D.A., prieten al inculpatului H..

Conform contractului din data de 02.04.2003, cu nr.289, S.C. M. S.R.L. s-a obligat să întocmească, pentru S.C. X., Planul Urbanistic de Detaliu, studiul geologic şi ridicarea topografică, pentru aceeaşi suprafaţă de teren, în vederea construirii obiectivului „Supermarket X.”. La M. era administrator tot martorul D.A..

Curtea reţine că la 27 martie, dar înregistrată efectiv la 9 aprilie 2003, SC X. a formulat către Primăria ... o cerere de aprobare a unui schimb de terenuri, cu cel al Primăriei ..., situat în intravilanul municipiului, deşi la acea dată nu deţineau nicio suprafaţă de teren pe raza municipiului ..., astfel că nu putea cere aprobarea unui schimb, cu un teren ce nu-l avea în proprietate. Explicaţia acestei siguranţe în realizarea proiectului se află în contactul şi înţelegerile realizate, în perioada 25-26 martie 2003 între inc. H.I. şi inc. S.B..

Curtea va înlătura ca nesincere, susţinerile inculpatului S., din 17 mai 2013, în sensul că agenţia imobiliară nu i-a comunicat că terenurile recomandate aparţin inc. H., precum şi cele vizând faptul că, la şedinţa Consiliului local din 26 mai 2003 când s-a aprobat schimbul de terenuri, el nu cunoştea că H.I. este consilier local, iar pe de altă parte, nici el nu i–a spus că reprezintă firma X., deoarece vin în contradicţie flagrantă cu probele scrise şi testimoniale ale dosarului.

Astfel, rezultă că inculpaţii H. şi S., după ce s-au întâlnit în perioada 25-26 martie 2003, pe terasa restaurantului inc. H., unde au pus la punct detaliile planului infracţional, la 27 martie 2003 X. ... a şi cerut Primăriei ... aprobarea unui schimb de terenuri – respectiv între cel al Primăriei în suprafaţă de 10.500 mp, situat pe str. C., cu o suprafaţă echivalentă valoric, situată în intravilanului municipiului ..., deşi X. la acea dată, nu avea în proprietate, nicio suprafaţă de teren pe raza mun. ....

De remarcat că cererea firmei X. este datată 27 martie 2003, este înregistrată în 9 aprilie 2003 la Primăria ..., dar poartă ştampila cu data de 14 aprilie 2003, ca dată efectivă a înregistrării.

Curtea reţine că ceea ce interesează efectiv în speţă, este faptul că solicitarea firmei X. este făcută la 27 martie 2003, imediat după întâlnirea inculpaţilor S. şi H., în perioada 25-26 martie 2003, ocazie cu care s-au înţeles asupra modului de derulare a activităţii ilicite. Nu are relevanţă, data de înregistrare administrativă de la Primăria ....

Ori, este de neimaginat ca la 27 martie 2003, X. să adreseze această cerere către autorităţile locale, câtă vreme nu avea în proprietate nici un teren în ..., în condiţiile în care cunoştea poziţia refractară a edililor oraşului, încă din 2002, care nu doreau vânzarea terenului de pe str. C., unor firme străine. Este evident astfel că, în lipsa unor promisiuni ferme din partea unor reprezentanţi ai autorităţilor, ce aveau în competenţă aprobarea schimbului de terenuri, respectiv a inculpatului H.I., inculpatul S., ca reprezentant al firmei X. nu efectua această solicitare către Primăria ..., în acest sens, fără să deţină în momentul cererii, terenul la schimb. Ori, asemenea promisiuni putea să i le facă, doar o persoană cunoscută. Mai mult, rezultă fără dubiu că cei doi inculpaţi se cunoşteau anterior şi din declaraţia martorei I.M. din faza de urmărire penală, care arată că „B. S. a fost prezent şi la lucrările Comisiei de Urbanism, unde şi-a prezentat propunerile", precum şi din declaraţia de învinuit a lui C.C., din 21 februarie 2008, dată la DNA, care precizează că „S.B. era un cunoscut al Primăriei ..., încă din anul 2001, pe când era reprezentant al firmei B., care dorea să edifice un supermarket; în cursul şedinţelor comisiei de urbanism, la care a participat şi H.I., pe tema investiţiei X., consensul a fost unanim”.

Curtea va lua în considerare declaraţia lui C.C., chiar dacă a fost dată în calitate de învinuit, întrucât această calitate nu o exclude pe cea de martor. Astfel, Curtea Europeană subliniază că termenul „martor” are în sistemul convenţiei, un sens „autonom” (Hotărârea Vidal împotriva Belgiei din 22 aprilie 1992 şi Luca împotriva Italiei). Astfel, din moment ce o depoziţie, indiferent că a fost făcută de un martor stricto sensu, sau de un coinculpat, este susceptibilă să întemeieze, într-un mod substanţial, condamnarea inculpatului, ea constituie o mărturie acuzatorie, iar garanţiile prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenţie îi sunt aplicabile (cauza Ferrantelli şi Santangelo contra Italiei din 7 august 1996.)

Mai mult, inculpatul S. este contradictoriu în cursul aceleiaşi declaraţii de la Curte, din 17 mai 2013.

Astfel, după ce susţine că la 26 mai 2003, când s-a aprobat schimbul de terenuri de către Consiliul local ..., nu cunoştea că H.I. este consilier şi nici el nu i-a comunicat că reprezintă firma X., la mijlocul declaraţiei, învederează că „arăt că, la 26 mai 2003, în momentul în care l-am văzut pe inculpatul H. în sala Consiliului local unde se discuta schimbul de terenuri ce face obiectul acestui dosar, am realizat că inculpatul H. este consilier.”

Pe de altă parte, faptul că inculpaţii H. şi S. se cunoşteau şi anterior lunii martie 2003 este pus în evidenţă şi de împrejurarea că, imediat ce H., la 1 aprilie 2003, a încheiat contractul de comision cu agenţia P., de îndată, agenţia l-a şi contactat pe inculpatul S., comunicându-i informaţii despre terenurile dorite, conform susţinerilor sale, după care, acesta, la 2 aprilie 2003 a şi contractat serviciile firmei de proiectare M., câtă vreme firma X. nu deţinea în proprietate niciun teren pe raza mun. ..., iar în lipsa unui teren cu privire la care să se întocmească documentaţia, apelarea la firma de proiectare apare absurdă. Rezultă astfel, fără dubiu că cei doi inculpaţi se cunoşteau încă din 2001, când inculpatul S. reprezenta interesele firmei B., care de asemenea dorea efectuarea unor investiţii pe raza mun. ....

Relevant este şi că în cursul lunii aprilie 2003, SC B. nici măcar nu cumpărase de la familia H. terenurile din str. T. şi S., dar ideea schimbului a fost formulată către autorităţi, la 27 martie şi înregistrată la 9 aprilie 2003.

Ori, în lipsa unor înţelegeri frauduloase anterioare, prin care lui S. îi era garantată aprobarea schimbului de teren, între cel de pe str. C. şi cele ale inculpatului H., pe care urma să le achiziţioneze, acesta nu putea cere, încă de la finele lunii martie 2003, Primăriei ..., aprobarea unei asemenea cereri, în lipsa terenurilor pe care să le aibă în proprietate.

În dovedirea susţinerii că inculpaţii H. şi S. se cunoşteau şi anterior lunii martie 2003, şi că la finele acesteia s-au înţeles asupra planului infracţional, stă şi declaraţia martorei M. C. din faza de urmărire penală (filele 105-106), care relevă că „a aflat despre intenţia inculpatului H.I. de a vinde mai multe terenuri la data de 01.04.2003, dată la care a şi încheiat acea convenţie de intermediere a vânzării” (vol. II dosar urmărire penală). De asemenea, martora C.M. a precizat că la începutul lunii aprilie 2003, a primit prin fax o cerere formulată de inculpatul B. S. în numele firmei X. S., prin care se solicita „punerea la dispoziţie a unui teren situat în intravilan, cu o suprafaţă între 2 şi 3 ha, necesară unui schimb de teren”, ceea ce denotă că deja înţelegerea dintre inculpaţi era realizată (vol. II dosar urmărire penală).

Faptul că la începutul lunii aprilie 2003, inculpatul S. a şi precizat agenţiei imobiliare că terenurile îl interesează, în vederea efectuării unui schimb, demonstrează că avea toate garanţiile şi promisiunile inculpatului H., că în schimbul cumpărării terenurilor sale, îl va sprijini în consiliul local pentru obţinerea terenului de pe str. C.. Rezultă astfel, că inculpaţii se cunoşteau şi îşi ştiau totodată calităţile avute, în cadrul Consiliului local ... şi în cadrul firmei X.

În plus, angajarea la 2 aprilie 2003, a unei firme de proiectare, pentru realizarea documentaţiei aferente,vizând construirea unui supermarket X., demonstrează, aşa cum s-a mai arătat, că planul infracţional a fost adoptat la finele lunii martie 2003.

Din declaraţia inculpatului B. S., de la Curte, a rezultat că la acea întâlnire , în luna mai 2003, cu inculpatul H.I. a fost însoţit de numita T.M., la rândul ei angajată a firmei X. S. şi C.M. şi că discuţiile au vizat cumpărarea unui teren ce aparţinea familiei inculpatului H.I., situat pe str. T. din ....

În urma negocierilor purtate s-a convenit un preţ de 550.000 Euro, iar operaţiunea de cumpărare urma să fie realizată prin intermediul S.C. B. S.R.L., societate de leasing imobiliar ce acţiona în interesul firmei X. (f. 45, vol. III dosar urmărire penală şi f. 159, vol. V).

În realitate, la acest moment, situat la sfârşitul lunii martie 2003, cei doi inculpaţi au convenit asupra modalităţii concrete în care urma să fie dobândit terenul de pe str. C., de către firma X..

Indiscutabil, în raport de modalitatea în care a decurs întâlnirea, la momentul respectiv, inculpatul H.I. a luat la cunoştinţă că potenţialii cumpărători, reprezentau firma X. şi că terenul de pe str. T., urma să fie oferit la schimb Consiliului Local, pentru a dobândi terenul de pe str. C.. De altfel, inculpatul S.B. a precizat că în urma negocierilor preţul a fost comunicat colegilor din Germania şi că aceştia au fost de acord să plătească suma de 550.000 Euro. Acelaşi inculpat, în faza de urmărire penală, a precizat că nu exista intenţia firmei X., de a edifica un magazin pe terenul situat pe str. T. din ..., ceea ce subliniază că imobilul ce urma să fie cumpărat de la inculpatul H.I. constituia doar obiectul unui viitor schimb, aspect cunoscut de acesta din urmă(f. 159, vol. V)., astfel că va fi înlăturată ca nesinceră susţinerea inculpatului S. din 17 mai 2013, din faţa Curţii, în sensul că „doar înainte de aprobarea schimbului în consiliu, a aflat că terenurile pe care firma X. le cumpărase de la H. urmează să facă obiectul unui schimb cu un teren ce aparţinea municipiului ....”

Dincolo de aceste aspecte, este relevantă împrejurarea că potrivit înscrisurilor depuse la dosar şi declaraţiei martorei C.M., reprezentantul agenţiei imobiliare „P.”, la momentul întâlnirii dintre cei doi inculpaţi, nici unul dintre aceştia nu contactaseră agenţia imobiliară menţionată (f. 275, vol. III, f. 105, vol. II dosar urmărire penală).

Aşa fiind, rezultă că în condiţiile în care inculpatul S.B. cunoştea faptul că demersurile anterioare ale unor dezvoltatori imobiliari ce reprezentau interesele firmei X., au fost respinse de către autorităţile locale, acesta a apelat la inculpatul H.I., căruia i-a propus să îi cumpere un teren, pentru a beneficia de sprijinul său,în calitate de consilier local şi membru în comisia de urbanism, în realizarea unei viitoare tranzacţii cu Municipiul ..., respectiv a schimbului de terenuri.

Un alt element de fapt care subliniază că inculpatul H.I. ştia ce urmează să se întâmple cu terenul vândut firmei B., este împrejurarea că, deşi a fost convenit un preţ de 550.000 de Euro, inculpaţii i-au solicitat ulterior inculpatului S.T.M., să întocmească un raport de evaluare care să confirme această valoare şi care să stea la baza unui schimb de terenuri cu Municipiul .... Chiar dacă solicitarea de întocmire a raportului de evaluare, a fost formulată de inculpatul S.B., inculpatul H.I. a fost implicat în mod direct în urgentarea procedurii de întocmire a acestuia, aspect confirmat prin declaraţia inculpatului S.T.M. (f. 87, vol. III dosar urmărire penală).

Relevantă în dovedirea vinovăţiei inculpatului S.B., este declaraţia acestuia din faza de urmărire penală, în care „admite că a contactat firma de proiectare M., fără a-şi aminti cum anume l-a abordat pe reprezentantul societăţii, D.A.. Mai mult, afirmă mincinos că nu a participat la consultările cu oficialităţi ale Consiliului Local, pe marginea proiectului X., câtă vreme la 21 februarie 2008 C.C. arată textual că „S.B. era un cunoscut al Primăriei ..., încă din anul 2001, pe când era reprezentant al firmei B., care dorea să edifice un supermarket” şi că „în cursul şedinţelor comisiei de urbanism, la care a participat şi H.I., pe tema investiţiei X., consensul a fost unanim”.

Tot în faza de urmărire penală, inculpatul S. afirmă că i s-a comunicat disponibilitatea Consiliului Local, de a aviza favorabil proiectul „în zona respectivă". Curtea reţine că această susţinere a inculpatului demonstrează caracterul infracţional al demersurilor sale, întrucât se naşte întrebarea: de ce a mai cumpărat terenul de la inculpatul H.I., dacă oficial i se aprobase doleanţa pentru amplasamentul din str. C., vizat de firma X. ?

Tot în faza de urmărire penală, inculpatul S. declară mincinos, că a fost nevoit să caute alte soluţii pentru dobândirea terenului de pe strada C., întrucât nu s-ar fi putut achiziţiona nişte parcele de la firma Z., în zona centrală, societate care ar fi cerut un preţ foarte mare, condiţii în care a cumpărat terenurile lui H..

Mai mult, în declaraţia de la fila 46 vol. II up, învederează că „arhitectul D. (reprezentant M.) m-a înştiinţat că Primăria a recomandat achiziţionarea unui alt teren, în vederea schimbării acestuia, cu terenul vizat de noi". Curtea reţine că afirmaţia nu are nicio logică, atâta timp cât, chiar de la Primărie (Consiliul Local), se avizase favorabil proiectul, după cum singur inculpatul recunoaşte. Mai mult, raţiunea economică sau edilitară a unei astfel de înştiinţări, nu există.

Pe de altă parte, contactarea agenţiilor imobiliare, care i-ar fi prezentat „suprafeţele interesante" de teren de pe raza municipiului ..., impune observaţia că terenul lui H.I. putea fi interesant, pentru alte domenii de activitate, în niciun caz pentru edificarea unui supermarket. Mai mult, inculpatul S. recunoaşte în faza de urmărire penală că „ nu exista intenţia firmei X. de a edifica un magazin pe terenul situat pe strada T. din ...”, ceea ce dovedeşte încă o dată, că imobilul ce urma să fie cumpărat de la inculpatul H., constituia doar obiectul unui viitor schimb, aspect cunoscut de inculpatul H..

Aşa fiind, susţinerea inculpatului S. din declaraţia de la Curte, că „arhitectul D. a fost cu sugestia ca firma X. să nu cumpere terenul de pe str. C. de la Primărie, ci de la o altă persoană fizică, iar apoi să efectueze schimbul”, nu este veridică, nefiind susţinută de probele dosarului.

De remarcat că inculpatul S., toate apărările şi le face, în baza atitudinii şi ideilor impuse de arhitectul D., persoană care în prezent, este decedată, şi nu a mai putut fi audiată.

Existenţa planului infracţional dintre inculpaţii H. şi S., perfectat în perioada 25-26 martie 2003 este reliefat şi prin declaraţia martorului F.B., din faza de urmărire penală, avocatul firmei X. care relevă textual „în cursul discuţiilor pe care le-am avut cu S.B., am înţeles de la acesta că urma să achiziţionăm un teren în ..., după care urma să aibă loc un schimb. Tot B. S. mi-a zis că, aceasta era singura modalitate în care puteam obţine terenul.” De asemenea, şi martorul W.A. – administratorul firmei X. ... susţine în faza de urmărire penală că „ideea achiziţiei, urmată de schimb a fost a lui S.B.”. În faţa Curţii (fila 241, vol. II), martorul W.A. a fost audiat prin videoconferinţă, precizând că îşi menţine declaraţia dată în faza de urmărire penală.

Rezultă astfel fără dubiu că, inculpatul H.I., prin prisma calităţilor deţinute, de consilier local şi membru în Comisia de urbanism din cadrul Consiliului Local ..., cunoştea în detaliu atât situaţia juridică a terenului de pe str. C. şi reticenţa manifestată de autorităţile locale în a vinde acest imobil, dar şi interesul deosebit manifestat de societăţi comerciale străine, pentru dobândirea terenului, în vederea construirii unui supermarket, de aceea cumpărarea terenurilor sale, urmată de schimbarea lor cu cel al Primăriei ... era singura modalitate în care firma X., putea dobândi terenul de pe strada C..

Mai mult, inculpatul S. învederează chiar în faza de urmărire penală că „în urma negocierilor cu inculpatul H., preţul de 550.000 euro a fost comunicat colegilor din Germania şi că aceştia au fost de acord să-l plătească.”

Câtă vreme, s-a dovedit că înţelegerea frauduloasă dintre cei doi inculpaţi, H. şi S. a avut loc la finele lunii martie 2003, şi tot atunci firma X. din Germania a fost de acord să plătească suma de 550.000 euro pentru achiziţionarea terenului de pe strada C., reiese indubitabil că, inculpatul S., potrivit propriilor declaraţii din faza de urmărire penală, având şi disponibilitatea Consiliului local de a aviza favorabil proiectul în zona respectivă, nu era nevoit să cumpere terenurile lui H., la 16 mai 2003, pe care ulterior, la 11 iunie 2003, să le schimbe cu cel al Primăriei ....

Astfel, rezultă cu evidenţă că în condiţiile în care inculpatul S. cunoştea faptul că demersurile anterioare ale unor dezvoltatori imobiliari ce reprezentau interesele firmei X., au fost respinse de către autorităţile locale, acesta a apelat la inculpatul H., căruia i-a propus să-i cumpere un teren, pentru a beneficia de sprijinul său, în calitate de consilier local şi membru în comisia de urbanism, în realizarea unei viitoare tranzacţii cu municipiul ..., respectiv a schimbului de terenuri.

Mai mult, Curtea reţine că la finele lunii martie 2003, inculpatul S. a luat la cunoştinţă despre posibilitatea dobândirii terenului de pe str. C. prin intermediul unui schimb de terenuri. Potrivit declaraţiilor date în faza de urmărire penală, inculpatul B. S. a susţinut că această posibilitate i-ar fi fost sugerată de un arhitect din ..., martorul D.A.. Aceste susţineri sunt însă infirmate, chiar de martorul menţionat, care a precizat că inculpatul B. S., la momentul când l-a contactat, i-a arătat un plan cadastral, pentru terenul din str. C. şi i-a spus că a cumpărat un teren de la inculpatul H., ceea ce reliefează încă o dată, că înţelegerea infracţională s-a perfectat la finele lunii martie 2003.

În acest context, trebuie privită şi apărarea inculpatului S. din declaraţia din faţa Curţii, din 17 mai 2013, în care afirmă că „a aflat că secretara Primăriei – B.R. – ar fi precizat că „era în favoarea Consiliului local efectuarea unui schimb, având nevoie de suprafeţe mai mari de teren, pentru realizarea retrocedărilor în baza Legii nr. 18/1991”, aceasta fiind combătută prin declaraţiile constante ale martorilor B.R., C.C. şi S.I., din faza de urmărire penală. Astfel B.R. afirmă că „ideea schimbului de terenuri i-a aparţinut tot lui H.I.”. C.C. afirmă că „H.I. era persoana interesată în realizarea schimbului şi că la şedinţa Consiliului local de aprobare a schimbului, nimeni nu şi-a expus vreun punct de vedere”, aspect ce rezultă din procesul-verbal de şedinţă a Consiliului local, pct.62.

Martorul S.I. precizează „principalul iniţiator al proiectului X. a fost H.I., în acea vreme consilier local”. Revenirile martorului S. din faţa Curţii, nefiind argumentate şi justificate cu nimic, vor fi înlăturate ca nefondate, avându-se în vedere susţinerile acestuia din faza de urmărire penală.

Declaraţiile martorilor P.M.O.R., A.C., S.R., V.A., din faţa tribunalului şi a Curţii, care susţin că raportul de schimb a fost stabilit în proporţie de 1 la 3, deoarece era nevoie de suprafeţe mai mari de teren pentru realizarea retrocedărilor conform Legii nr. 18/1991, nu duc la concluzia inexistenţei infracţiunii de dare de mită, comisă de inculpatul S.B., deoarece s-a probat fără dubiu, că ideea schimbului de teren i-a aparţinut lui H.I., idee adusă la cunoştinţa inculpatului S., care de îndată le-a comunicat-o martorilor F.B. şi W.A., astfel că imediat după perfectarea înţelegerii dintre cei doi inculpaţi, S. şi H., de la finele lunii martie 2003, firma X., în aceeaşi perioadă, a fost de acord să achite cei 550.000 euro drept preţ supraevaluat al terenurilor aparţinând inculpatului H..

Pentru motivele învederate mai sus, vor fi înlăturate ca nesincere apărările inculpatului S.B. în sensul că inculpatul H. a aflat abia la 16 mai 2003 că vinde terenurile către B., în schimbul sumei de 550.000 euro, sumă agreată de firma centrală, precum şi susţinerea că el nu cunoştea la acea dată că terenurile achiziţionate de la H. vor face obiectul unui schimb cu terenul Primăriei ....

Nesinceritatea inculpatului S.B. în privinţa datei şi a momentului perfectării planului infracţional, împreună cu inculpatul H. este reliefată şi de susţinerea sa din faţa Curţii, din 17 mai 2013, unde învederează că „în luna aprilie 2003, l-am contactat telefonic pe inculpatul S., i-am spus că sunt reprezentantul firmei X. şi l-am rugat să întocmească 2 rapoarte de evaluare, pentru 2 terenuri, care urmau să facă obiectul unui schimb.”

Astfel, va fi înlăturată ca neveridică, susţinerea inculpatului din faţa Curţii „că la 16 mai 2003 nu ştia că terenurile cumpărate de la H. vor fi schimbate cu terenul proprietatea Primăriei ...”. Mai mult, câtă vreme i-a comunicat inculpatului S. în aprilie 2003 că „este reprezentantul firmei X.”, este evident că acesta i-a şi spus inculpatului H. această împrejurare, ambii lucrând în cadrul aceleiaşi unităţi administrativ-teritoriale, inculpatul S. – ca angajat al primăriei ..., iar celălalt, ca şi consilier local. Dar deja, după cum Curtea a relevat, inculpatul S., cunoştea că inculpatul H. era consilier local, încă din anul 2001, când acesta era reprezentantul firmei B. şi participa la şedinţele Comisiei de urbanism din Consiliul local, aşa cum rezultă din declaraţia martorei I.M. din faza de urmărire penală.

Pe de altă parte, faptul că inculpatul S. ştia că H. este consilier local şi membru în comisia de urbanism, înainte de luna aprilie 2003, este demonstrat prin declaraţia martorului F.B., din faza de urmărire penală, care afirmă textual „ştiam că inculpatul H. este consilier local”.

Ori, câtă vreme avocatul firmei X. cunoştea această împrejurare, nu se poate susţine că reprezentantul aceleiaşi societăţi, nu ştia acest aspect.

Mai mult, în aprilie 2003, inculpatul S. spunându-i inculpatului S., să întocmească 2 rapoarte de evaluare, pentru două terenuri ce urmau să facă obiectul unui schimb, demonstrează indubitabil că înţelegerea infracţională dintre S. şi H. a avut loc la finele lunii martie 2003, apărând altfel, lipsită de sens, solicitarea inculpatului S., de a supune evaluării nişte terenuri pe care nu le avea în proprietate, societatea B. cumpărându-le de la H., abia la 16 mai 2003.

Susţinerile Curţii sunt justificate şi prin declaraţia inculpatului S. din faza de urmărire penală, care învederează că la începutul lunii aprilie 2003, inculpatul S.B. l-a contactat, el având la acel moment calitatea de consilier superior în cadrul Serviciului Public Administrarea Patrimoniului Local şi Utilităţi .... Din aceeaşi declaraţie a rezultat că inculpatul S. i-a comunicat că este reprezentantul firmei X. şi i-a solicitat să întocmească un raport de evaluare a două terenuri situate în ..., în vederea efectuării unui schimb (f. 87, vol. III dosar urmărire penală). Inculpatul S. arată că ulterior, la data de 17.04.2003 s-a încheiat un contract între societatea administrată de inculpatul S.T.M. – S.C. „S.” S.R.L. şi S.C. X. ... S.R.L., având ca obiect evaluarea în vederea schimbului, a două terenuri situate în ..., inculpatul primind sumele de 2.380.000 ROL şi 14.280.000 ROL (f. 151, 153, vol. IV). Inculpatul S.T.M. a precizat că a primit de la inculpatul S. documentaţia necesară identificării terenurilor şi că a avut o întâlnire cu inculpatul H.I., în biroul acestuia de la Hotelul „R.”, din ... unde au discutat despre schiţele de dezmembrare a terenurilor. Acelaşi inculpat, a arătat că inculpatul S.B. a insistat să termine cât mai repede raportul de evaluare, întrucât „proiectul” urma să intre în şedinţa de Consiliu Local din luna mai 2003 (f. 87, vol. III dosar urmărire penală).

Susţinerea inculpatului S. se coroborează perfect cu declaraţia martorei B.R., ce învederează în faza de urmărire penală că „inculpatul S.B. era grăbit să se realizeze investiţia”. În declaraţia din faţa Curţii din 17 mai 2013, inculpatul S. recunoaşte că la 16 mai 2003, firma B. a cumpărat doar 26.257 mp de la H., deoarece pe unul din terenuri era instituită o ipotecă, iar cu privire la aceasta, s-a încheiat ulterior un act adiţional.

Nu s-a dovedit în cauză susţinerea inculpatului S., din faţa Curţii, în sensul că „sugestia întocmirii rapoartelor de evaluare i-a aparţinut lui D.A..”

Ceea ce s-a dovedit însă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a fost împrejurarea, din care rezultă că solicitarea de întocmire rapidă a rapoartelor de evaluare a fost formulată de inculpatul S., iar inculpatul H. a fost implicat în mod direct în urgentarea procedurii de efectuare a acestora, aspect confirmat prin declaraţiile inculpatului S. din faza de urmărire penală.

Pe inculpatul S., inculpatul S., precizează că l-a cunoscut, fie prin intermediul lui D.A. (persoană decedată în prezent), fie prin C.M., fără însă a se putea stabili cu precizie, care a fost modalitatea în care au luat contact.

Nu este reală susţinerea inculpatului S., din faţa Curţii, în sensul că „plata preţului nu s-a putut face odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că, acea companie finanţatoare trebuia să evalueze acel proiect, până să acorde creditul”, aceasta fiind combătută prin declaraţia aceluiaşi inculpat din faza de urmărire penală, în care afirmă că „S.C. B. S.R.L. avea aprobat un buget pentru achiziţionarea terenurilor de către firma X. S., iar preţul de 550.000 Euro fusese acceptat de către reprezentanţii firmei germane încă din luna martie 2003.”

În aceste condiţii, este veridică şi dovedită, prin probele scrise ale dosarului, susţinerea procurorului şi a Tribunalului Maramureş, în sensul că plata preţului de 550.000 Euro de către S.C. B. S.R.L. s-a realizat prin virament bancar abia la data de 19.06.2003, respectiv numai după aprobarea schimbului de terenuri de către Consiliul Local în şedinţa din data de 26.05.2003 şi încheierea contractului de schimb la data de 11.06.2003.

Faptul că inculpatul S. a întocmit rapoartele de evaluare, formal, în numele SC S., care ar fi avut încheiat contract cu firma X., în acest sens, nu exclude vinovăţia sa în comiterea infracţiunii de fals intelectual, deoarece, fiind unic acţionar şi administrator al acesteia, faptele sale sunt faptele persoanei juridice însăşi, neprezentând relevanţă, că inculpatul S. nu a semnat din partea firmei X., contractul cu acesta, ci şeful său, W.A..

Curtea reţine că, inculpatul S. era mandatat de firma X. să-i reprezinte interesele, încă din 7 mai 2003.

Nu s-a pus problema antrenării răspunderii penale a persoanei juridice SC S. SRL, câtă vreme, falsul intelectual nu a fost comis în exercitarea obiectului de activitate al firmei. De aceea, s-a apreciat că în speţă, este operantă răspunderea penală a persoanei fizice S., aceasta pentru că o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii persoanei juridice se referă la comiterea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate al acesteia, de unde rezultă că, fapta este direct legată de activităţile care conduc la realizarea obiectului social al entităţii în cauză, ori de politica generală a acesteia.

Potrivit doctrinei, „nu vor intra în categoria faptelor care atrag răspunderea penală a persoanei juridice, infracţiunile care au doar o legătură ocazională cu obiectul social, nefiind direct legate de raţiunea existenţei persoanei juridice”.

O altă condiţie, pentru antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice se referă la comiterea infracţiunii în interesul persoanei juridice. În această categorie, vor intra toate faptele care nu fac parte dintre cele comise în realizarea obiectului de activitate, dar care îi aduc acesteia un beneficiu.

Cea de-a treia condiţie, are în vedere infracţiunile săvârşite în numele persoanei juridice, ceea ce presupune existenţa unui raport formal între persoana fizică şi cea juridică; persoana fizică acţionează ca reprezentant al persoanei juridice.

Curtea reţine că, pentru ca persoana juridică să poată răspunde penal, este suficient ca fapta să se încadreze doar într-una dintre aceste categorii.

În orice sistem de drept care acceptă răspunderea penală a persoanei juridice, se constată că nu orice acţiune a unei persoanei fizice care are o legătură cu persoana juridică, poate antrena răspunderea penală a acesteia.

Aşa cum se învederează în doctrină, „o infracţiune săvârşită de administratorul unei societăţi comerciale, împotriva acesteia, nu va atrage, în mod evident, răspunderea sa penală, deşi, administratorul face parte dintre categoriile de persoane care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice”.

Curtea reţine că potrivit art. 17 alin. 2 din Vechiul Cod penal, infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, iar potrivit alin. 1 al aceluiaşi articol, pentru a putea vorbi despre o infracţiune, fapta trebuie comisă cu vinovăţie. Ori, în cazul în care o persoană fizică săvârşeşte o infracţiune împotriva persoanei juridice, vinovăţia acesteia din urmă, este exclusă. Această împrejurare este întărită de ideea că legiuitorul român a consacrat un model de răspundere penală directă, ceea ce presupune ca vinovăţia să fie a persoanei juridice însăşi.

Aceasta înseamnă că vinovăţia trebuie analizată chiar în ceea ce priveşte persoana juridică însăşi, în mod separat de elementul subiectiv care se regăseşte în cazul persoanelor fizice. Această împrejurare reiese în mod direct din redactarea art. 191 Cod penal, potrivit cu care persoanele juridice răspund penal, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală, precizare menită să înlăture atât posibilitatea angajării unei răspunderi penale obiective, cât şi a ideii că ne aflăm în prezenţa unei răspunderi pentru fapta altuia.

Curtea reţine că în cazul persoanei juridice ne aflăm în prezenţa unei răspunderi penale directe, unde trebuie cercetată poziţia subiectivă a organelor societăţii. Astfel, infracţiunea poate fi rezultatul unei decizii a acestor categorii de persoane, ori poate fi săvârşită ca urmare a neglijenţei persoanei juridice, care este efectul unei organizări deficitare ori al unor măsuri de securitate insuficiente.

Doctrina românească apreciază că, în cazul în care răspunderea penală a persoanei juridice este angajată de organele acesteia, vinovăţia acestor categorii de persoane va fi şi vinovăţia persoanei juridice însăşi; existenţa şi forma cerută de lege a vinovăţiei, vor fi stabilite pentru persoana juridică, în măsura în care se vor regăsi în sarcina organului acesteia.

Curtea reţine însă, că, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată şi de alte categorii de persoane, iar nu numai de organele sau reprezentanţii săi, trebuind să fie cercetat în ce măsură elementul subiectiv este întrunit, în ceea ce priveşte persoana juridică, în asemenea situaţii. Astfel, doctrina apreciază că „în cazul faptelor unor prepuşi sau mandatari, este necesar ca persoana juridică să fi avut cunoştinţă de intenţia de a comite aceste infracţiuni şi să fi consimţit ori să fi îndemnat la săvârşirea lor; cu privire la faptele săvârşite din culpă, este nevoie să se constate că persoana juridică a avut cunoştinţă de riscul comiterii lor şi a neglijat să adopte măsurile necesare pentru a le preveni. Prin urmare, persoana juridică nu poate răspunde pentru orice infracţiune comisă de un prepus ori mandatar al acesteia, chiar dacă infracţiunea este săvârşită în realizarea obiectului de activitate al acesteia, sau în interesul, ori în numele ei”. În acest sens, doctrina apreciază că :”entitatea în cauză va răspunde numai dacă organele de conducere au acceptat, tolerat, încurajat ori instigat comiterea faptei”. Altfel spus, este necesară identificarea unei culpe proprii în sarcina persoanei juridice, ceea ce reiese şi din modalitatea de redactare a art. 191 C.pr.pen..

Curtea reţine că în doctrina românească s-a învederat că :”pentru a înţelege vinovăţia în cazul persoanei juridice, trebuie pornit de la conceptul de personalitate juridică, care include organizarea ierarhică, structurarea modului de luare a deciziilor, climatul general de respectare a legislaţiei în vigoare şi este explicată prin scopul urmărit de persoana juridică, mijloacele folosite în realizarea acestui scop, atitudinile, politicile, practicile şi regulile din cadrul persoanei juridice”. Astfel, pentru a fi reţinută vinovăţia în sarcina persoanei juridice în cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate, este necesar ca ea să fi autorizat sau permis, în mod expres sau tacit, comiterea infracţiunii respective, iar pentru a se angaja răspunderea sa penală pentru infracţiuni din culpă, este nevoie să se probeze că la nivelul persoanei juridice mecanismele ei interne au fost deficiente, creând un climat propice încălcării legii ori că aceasta nu a luat toate măsurile de pregătire profesională, control şi supraveghere a personalului, precum şi de transmitere corectă a informaţiei către întreg personalul, pentru ca o astfel de infracţiune să nu se comită” aşa cum se arată în literatura de specialitate.

Pentru motivele ce preced, Curtea reţine că persoana juridică S.C. S. SRL nu ar putea răspunde penal pentru infracţiunea de fals intelectual, deoarece în speţă, nu s-a putut stabili o culpă distinctă a firmei, de cea a angajatului său, inculpatul S., falsul nefiind comis în realizarea obiectului de activitate al societăţii.

Se va înlătura de către Curte, susţinerea inculpatului S., din declaraţia din 17 mai 2013, din instanţă, în sensul că „plata lui S. s-a realizat de către firma X.”, în sensul că, aparent, s-ar fi realizat prin bancă, deoarece aşa cum rezultă din documentele puse le dispoziţia procurorilor, de către inculpatul S., plata pentru activitatea de evaluare prestată s-a făcut în numerar de către inculpatul S., în două tranşe, în sumă de 16.660.111 Rol, conform chitanţelor depuse la filele 151-152 vol. IV up, din 16 mai 2003 si 26 mai 2003.

De altfel, chiar inculpatul S., la 17 mai 2013 în faţa Curţii recunoaşte că „în 15 mai 2003, m-am întâlnit cu inculpatul S., care mi-a achitat banii în numerar, conform chitanţelor, şi am predat rapoartele de evaluare”. Pe de altă parte, nu este dovedită nici susţinerea inculpatului S., care arată în faza de urmărire penală „că a primit drept plată, pentru evaluare, 20.000.000 ROL prin bancă”. Curtea reţine că, uzual, plata unor prestaţii între firme se realizează prin virament bancar, dar aici, deşi a fost vorba despre un contract de prestări servicii între două societăţi comerciale, fiecare plată s-a făcut în numerar, a doua zi după depunerea rapoartelor de evaluare, iniţial după întocmirea lor, la solicitarea inculpaţilor S. şi H., şi ulterior, după reuşita planului infracţional, după aprobarea schimbului de terenuri în şedinţa din 26 mai 2003.

Reţinerile instanţei de apel sunt dovedite prin chitanţele cu nr. 3 şi 5 din 16 mai 2003, (vol. IV u.p., filele 151-152) care atestă plata sumei de 14.280.000 lei, şi cea din 26 mai 2003, care dovedeşte plata sumei de 2.380.000 lei către S.M. T., după îndeplinirea sarcinilor „trasate” de către inculpaţii S. şi H..

Curtea reţine că valoarea mitei oferită de inculpatul S., inculpatului H., este cea stabilită de Tribunalul Maramureş, în sumă de 149.455 euro. Astfel, instanţa de fond a stabilit că inculpatul H. a obţinut de la inculpatul S. un avantaj patrimonial cuantificabil constând în diferenţa dintre preţul încasat, de 550.000 Euro şi valoarea de circulaţie (de piaţă) reală a imobilului înstrăinat. Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară, efectuată în cauză, suprafaţa de 32.734 mp de teren situată pe str. T. şi S. din ..., pe care a înstrăinat-o inculpatul H.I., către B., avea în acea perioadă o valoare de piaţă de 400.545 Euro (f. 229, vol. IV), rezultând astfel o diferenţă de 149.455 Euro.

În aceste condiţii, suma de 149.455 Euro reprezentând diferenţa de preţ dintre valoarea reală a terenului şi suma efectiv încasată de inculpatul H.I. constituie un avantaj patrimonial obţinut de acesta, în sensul art. 254 C.pen., de la inculpatul S.B.. Astfel, în sarcina inculpatului S., Curtea reţine că a comis, cu intenţie directă, infracţiunea de dare de mită, către inculpatul H., prin aceea că la 19 iunie 2003, în calitate de reprezentant al S.C. B., a remis suma de 550.000 EURO, din care 149.455 EURO, mită disimulată prin supraevaluarea terenului inculpatului H.I., în vederea asigurării schimbului de terenuri, în care inculpatul S. era interesat, prin funcţia şi sprijinul ce urma a fi acordat, în acest scop de inculpatul H., ceea ce în drept, este reglementat în art.255 Cp., raportat la art.6 din Legea nr.78/2000.

La pronunţarea soluţiei de către Curte, se vor avea în vedere, concluziile expertizei tehnice judiciare efectuate de experta B.Z., în care, prin metoda comparaţiei de piaţă, valoarea terenurilor situate pe str. T. şi S., în suprafaţă totală de 32.734 mp, a fost stabilită la nivelul sumei de 400.545 Euro, iar cea a terenului situat pe str. C., prin aplicarea unor coeficienţi de corecţie, la o valoare medie de 348.150 Euro.

În speţă, în faţa Curţii, au fost administrate şi alte probe ştiinţifice – expertize tehnice judiciare de evaluare a proprietăţii imobiliare, precum şi contabile, din ale căror concluzii, a rezultat însă, la unison, că Primăria ... nu a înregistrat prejudiciu, ca efect al schimbului de terenuri, datorită raportului de schimb stabilit de consilieri, de 1 la 3.

În speţă, a fost dovedită vinovăţia inculpatului S. în comiterea infracţiunii de dare de mită.

Situaţia premisă şi conţinutul constitutiv alcătuiesc cele două componente ale conţinutului juridic al infracţiunii de dare de mită. Situaţia premisă constă în prealabila existenţă a unui serviciu funcţionând la o organizaţie publică sau privată, având competenţa de a efectua acte de tipul celui care ocazionează săvârşirea dării de mită. În cadrul acestui serviciu, îşi exercită atribuţiile funcţionarul faţă de care se săvârşeşte darea de mită. Infracţiunea nu poate fi concepută fără această situaţie premisă.

Conţinutul constitutiv constă în ceea ce, obiectiv şi subiectiv trebuie să realizeze inculpatul pentru existenţa infracţiunii. Latura obiectivă a infracţiunii de dare de mită este alcătuită dintr-un element material, însoţit de anumite cerinţe esenţiale, o urmare imediată şi o legătură de cauzalitate. Art. 255 alin.(1) C.p. indică cu claritate care este elementul material al infracţiunii: „promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcţionar, direct sau indirect, în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii în îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, ori în vederea săvârşirii unui act contrar acestor îndatoriri”. Prin promisiune se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă subiectul activ faţă de un funcţionar de a-i remite în viitor – într-un termen determinat sau fără termen – o sumă de bani sau alte foloase.

Curtea reţine că foloasele promise şi promisiunea trebuie să fie serioase, iar pentru a realiza elementul material al infracţiunii, angajamentul mituitorului trebuie să ajungă la cunoştinţa destinatarului.

Instanţa de apel reţine că promisiunea nu implică neapărat actul corelativ, al acceptării sau nerespingerii, ea fiind, în principiu, un act unilateral al celui care urmăreşte să corupă un funcţionar. Interesează ca oferta să ajungă la cunoştinţa funcţionarului, să fie precisă şi neechivocă. Interesează ca oferta să pornească din iniţiativa mituitorului şi să fie voluntară.

Practica instanţei supreme a statuat că „oferirea unui bun sau foloase unui funcţionar, ce avea atribuţii de serviciu în legătură cu care ofertantul manifesta un interes, în condiţiile în care s-a stabilit că între mituitor şi mituit nu au existat relaţii de natură a justifica eventuale servicii sau gratuităţi între aceştia, nu poate avea decât semnificaţia faptei incriminate de art. 255 C.pen., fiind realizată latura obiectivă a infracţiunii, respectiv oferirea folosului material, cât şi vinovăţia sub forma intenţiei de a corupe”.

Astfel, în speţa de faţă, este dovedită darea de mită, când, din iniţiativa mituitorului S.B. s-a realizat vânzarea de către funcţionar a unui imobil teren mult supraevaluat, către firma reprezentată de mituitor, urmând ca în schimbul folosului dobândit, funcţionarul, prin calităţile deţinute (consilier local şi membru în comisia de urbanism), să sprijine realizarea interesului ofertantului, respectiv dobândirea la schimb, a unui anumit teren aparţinând municipalităţii.

Din datele speţei, rezultă fără dubiu că inculpaţii S. şi H. s-au întâlnit în perioada 25-26 martie 2003, pe terasa restaurantului inculpatului H., ocazie cu care inculpatul S. i-a promis cumpărarea terenurilor inculpatului H., la un preţ supraevaluat, pentru ca în schimbul avantajului ce va fi obţinut de inculpatul H., acesta să sprijine firma X., în dobândirea terenului situat pe str. C. din ..., aparţinând municipalităţii, în vederea construirii unui supermarket, prin cumpărarea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului H..

Curtea reţine că, pentru existenţa infracţiunii de dare de mită, nu este necesar nici ca oferta ori promisiunea unor foloase să fi fost urmată de darea efectivă a acestora şi nici să se fi realizat scopul urmărit de mituitor, în latura obiectivă a infracţiunii de dare de mită, neintrând obţinerea unui beneficiu de către mituitor.

Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de dare de mită, este necesară îndeplinirea unor cerinţe esenţiale: prima condiţie constă în aceea ca promisiunea să aibă ca obiect bani sau alte foloase – cerinţă îndeplinită în speţă, inculpatul H. dobândind în urma infracţiunii comise de inculpatul S. un avantaj patrimonial în sumă de 149.455 euro.

A doua condiţie este ca banii sau foloasele să aibă un caracter de plată, în vederea efectuării unui act arătat în mod explicit. În speţă, oferirea şi apoi primirea avantajului a fost făcută pentru ca funcţionarul să voteze în comisia de urbanism şi apoi în şedinţa de plen a consiliului local din 26 mai 2003 pentru aprobarea schimbului de terenuri.

Cu referire la atribuţiile de serviciu ce se doresc a fi cumpărate, este de observat că norma de incriminare nu face nicio distincţie, astfel încât vor fi întrunite elementele constitutive ale dării de mită, atât în situaţia în care mituitorul posedă unele informaţii cu privire la modul în care urmează a-şi îndeplini atribuţiile funcţionarul, dar doreşte a le influenţa parţial sau total, respectiv în sensul schimbării în sens contrar, a deciziei funcţionarului.

Din probele dosarului s-a relevat că încă din august şi decembrie 2002, investitori străini au dorit să cumpere la licitaţie, terenul situat pe strada C. din ..., iar inculpatul S., cunoscând refuzul autorităţilor, încă din anul 2001, de când era reprezentantul firmei B. în ..., l-a contactat pe inculpatul H., căruia i-a propus ca în schimbul achiziţionării terenurilor sale la un preţ supraevaluat, acesta, prin prisma calităţilor deţinute de consilier local şi membru în comisia de urbanism, să-l sprijine în obţinerea prin schimb, a terenului deţinut de Primăria ... în centrul oraşului, pe str. C., în vederea construirii unui supermarket.

Prin urmare, s-a dovedit că după respingerea constantă a cererilor firmelor străine în anul 2002, de dobândire a terenului de pe str. C., inculpatul H. votând împotriva vânzării la licitaţie a acestora, în anul 2003 a avut o atitudine contrară, după realizarea înţelegerii cu inculpatul S., votând în comisia de urbanism şi în plenul consiliului local pentru schimbul de terenuri, între cele deţinute de B. (fostele sale terenuri), cu cel al Primăriei ....

Banii, sau foloasele date cu privire la un act ilicit sunt întotdeauna necuvenite.

Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase trebuie să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii actului determinat, sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu. În speţă, s-a probat că înţelegerea dintre inculpaţi, în sensul promisiunii făcute de către inculpatul S. inculpatului H. a avut loc în perioada 25-26 martie 2003, deci anterior şedinţei din Comisia de urbanism şi celei de aprobare a schimbului de terenuri din 26 mai 2003.

Darea de mită are ca urmare imediată, crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii în unitatea respectivă, prin acţiuni îndreptate împotriva acelei valori sociale, a corectitudinii, pe care funcţionarii trebuie să o apere.

În scopul întregirii laturii obiective a infracţiunii de dare de mită, este necesar să existe o legătură de cauzalitate între activitatea prin care a fost realizat elementul material şi urmarea imediată. Întrucât urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol, această legătură rezultă din însăşi materialitatea activităţii desfăşurate de inculpat – ex re.

Infracţiunea de dare de mită se săvârşeşte cu intenţie directă, în sensul că mituitorul îşi dă seama că, promiţând, oferind şi dând unui funcţionar bani sau alte foloase, săvârşeşte asupra acestuia un act de corupere, care creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu, urmare a căror producere o doreşte.

Latura subiectivă a infracţiunii include şi cerinţa unui scop specific urmărit de mituitor, şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea ori efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului. Este suficient ca mituitorul să fi urmărit acest scop, în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, nefiind necesar ca această acţiune să fie urmată de îndeplinirea sau neîndeplinirea actului avut în vedere de ofertant.

În speţă, Curtea constată o deplină concordanţă între latura obiectivă şi cea subiectivă a infracţiunii de dare de mită, comisă de inculpatul B. S., acesta urmărind încă de la 25 şi 26 martie 2003, prin coruperea inculpatului H., căruia i-a făcut promisiunea cumpărării terenurilor sale la un preţ supraevaluat, pentru ca el, prin prisma calităţilor deţinute de consilier local şi membru în comisia de urbanism, să-l sprijine în obţinerea prin schimb, a terenului deţinut de Primăria ... în centrul oraşului, pe str. C., în vederea construirii unui supermarket.

Aşa fiind, Curtea constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că nu se poate reţine existenţa unui caz de excludere a răspunderii penale, ori de inexistenţă a acestei răspunderi (art. 16, fost art. 10 alin.(1) lit. a)-e) C.pr.pen.), situaţia anterioară a inculpatului rămânând neschimbată, astfel că, efectele cauzei de înlăturare a răspunderii penale fiind câştigate speţei, se va menţine încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie. Dat fiind faptul că instanţa a fost învestită numai cu apelul inculpatului – respectând principiul non reformatio in pejus, a examinat criticile acestuia pe fond, constatându-le, însă, ca fiind neîntemeiate, şi, în consecinţă, va respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul S. împotriva sentinţei Tribunalului Maramureş, în baza art. 421 pct. 1 lit b) C.pr.pen.

Solicitarea apărătorului inculpatului, de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului, nu va putea fi primită, aceasta fiind dispusă deja de către Tribunalul Maramureş, astfel că cererea apare ca fiind lipsită de obiect.

Va obliga inculpatul să achite statului 2000 lei cheltuieli judiciare în apel, în baza art. 275 alin.(2) CPP. (….) (Judecător Delia Purice)