Curtea de Apel Constanta

22. Luarea măsurii arestării preventive in recurs. Indeplinirea cumulativă a cerinţelor art. 148 lit. F Cod procedura penala.

In speţă este aplicabil cazul prev. de art. 148 alin. 1 lit. f C. Pr. Pen., constând în aceea că inculpatul este cercetat pentru comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pericolul concret pentru ordinea publică este determinat de natura şi împrejurările comiterii faptei (asupra unei minore, profitând de imposibilitatea părţii vătămate de a se opune în mod efectiv acţiunii inculpatului, pe fondul consumului de băuturi alcoolice), urmarea imediată produsă şi consecinţele viitoare asupra psihicului părţii vătămate, dat fiind vârsta părţii vătămate, valoarea socială căreia i s-a adus atingere (inviolabilitatea sexuală), rezonanţa socială negativă a acestui gen de fapte. Fapta de care este acuzat inculpatul este de natură să determine în rândul colectivităţii un sentiment de insecuritate, mai ales că fapta a fost comisă asupra unei minore. Organele judiciare trebuie să reacţioneze prompt, inclusiv prin mijloacele procesual penale, pentru a asigura respectarea imperativului ordinii publice, date fiind natura şi gravitatea faptei.

Măsurii arestării preventive respectă şi prevederile art.5 pct.1 lit. c din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, referitoare la cazurile de excepţie în care o persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni poate fi lipsită de libertate, aceasta fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, dar şi pentru desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal, fără a reprezenta o executare anticipată a pedepsei şi fiind proporţională scopului urmărit.
Prin încheierea nr. 100/16.09.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 11588/118/2010 s-a dispus, în baza art.149¹ alin.9 teza a II-a Cod.proc.pen. respingerea, ca nefondată, a propunerii formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANŢA privind arestarea preventivă a inculpatului R.N.

Prima instanţă a reţinut că prin rezoluţia nr.1556/P/2010, din data de 09.09.2010, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a confirmat rezoluţia de începere a urmăririi penale faţă de învinuitul R.N. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art.197 alin.1 şi 3 Cod.pen.

Începerea urmării penale marchează momentul de pornire a activităţilor care formează obiectul urmăririi penale, dar şi a procesului penal.

După începerea urmării penale se naşte cadrul legal de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor procesuale recunoscute participanţilor la urmărirea penală, persoana împotriva căreia se efectuează cercetarea penală având calitatea de învinuit.

Potrivit art.6 Cod.proc.pen., organul de urmărire penală este obligat să-l informeze de îndată şi înainte de a-l audia pe învinuit despre fapta pentru care este cercetat şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.

Deşi în cauză nu există o dovadă că s-a dispus citarea şi în calitate de învinuit a numitului R.N., considerăm că organul de urmărire penală s-a aflat în imposibilitate de a da curs dispoziţiilor art.6 Cod.proc.pen., întrucât din procesul verbal încheiat la data de 10.09.2010 reiese că s-a procedat la căutarea învinuitului, rezultând că acesta a plecat de la domiciliu de la sfârşitul lunii august.

Ulterior, prin ordonanţa nr.1556/P/2010, din data de 13.09.2010, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul R.N. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art.197 alin.1 şi 3 Cod.pen.

Din momentul în care s-a emis ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, învinuitul devine inculpat, parte în proces, capătă drepturile procesuale recunoscute de lege inculpatului în cursul urmăririi penale, dar şi obligaţiile acestuia, ca persoană trasă la răspundere penală. Regula este că la punerea în mişcare a acţiunii penale inculpatul este ascultat.

Astfel, potrivit art.237 alin.2 Cod.proc.pen., dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are.

În literatura juridică este unanim admis că, deşi legea nu prevede expres, din economia întregului text al art.237 Cod.proc.pen., se deduce faptul că, în cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de urmărire penală este obligat să procedeze la audierea inculpatului.

Inculparea, reprezentând o acuzaţie în sensul art.6 din Convenţia europeană ce antrenează consecinţe importante în privinţa persoanei cercetate, trebuie adusă la cunoştinţa inculpatului în mod detaliat.

Dispoziţiile mai sus menţionate nu se aplică dacă inculpatul este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară; în aceste cazuri cercetările continuă fără audierea inculpatului.

În cauza de faţă, în condiţiile în care după punerea în mişcare a acţiunii penale nu s-a mai procedat la citarea inculpatului, s-a considerat că nu s-a făcut dovada existenţei vreunuia dintre cazurile prev. de art.237 alin.4 Cod.proc.pen., pentru a se putea susţine că organul de urmărire penală s-a aflat în imposibilitatea de a da curs dispoziţiilor privind obligativitatea audierii inculpatului.

În jurisprudenţa CEDO s-a subliniat în mod constant că asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil include şi faza de urmărire penală.

Pe de altă parte, în cauza de faţă fiind vorba despre o propunere de arestare preventivă, trebuia menţionat că obligaţia ascultării inculpatului potrivit art. 237 Cod.proc.pen., după punerea în mişcare a acţiunii penale, nu se confundă cu obligaţia ascultării inculpatului în procedura prevăzută de art. 236 cu referire la art.149¹ Cod. proc. pen., întrucât cele două reglementări, fiind distincte, se referă la îndatoriri distincte.

Potrivit art.136 alin.1 Cod. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive:reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara sau arestarea preventivă.

Dispoziţiile art.149¹ alin.1 Cod.proc.pen. prevăd că procurorul, din oficiu, sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art.148, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului.

Fiind cea mai gravă măsură preventivă şi de cea mai lungă durată, s-au creat garanţii puternice care să înlăture erorile şi abuzurile cu privire la libertatea individuală a celor urmăriţi sau judecaţi.

O garanţie a libertăţii persoanei faţă de care se desfăşoară un proces penal este şi aceea a obligativităţii ascultării acesteia mai înainte de formularea propunerii având ca obiect luarea măsurii arestării preventive, în toate cazurile în care aceasta este posibil.

Dacă după examinarea cauzei procurorul constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării şi consideră că măsura este justificată de buna desfăşurare a urmăririi penale, ia măsuri pentru aducerea inculpatului în vederea ascultării acestuia, asigurând în acelaşi timp asistenţa juridică, ce poate fi făcută de avocatul ales sau de un avocat numit din oficiu.

În cazul în care inculpatul nu se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art.150 Cod.proc.pen., respectiv este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire, când ascultarea nu este în mod obiectiv posibilă, arestarea acestuia fără a fi ascultat este ilegală.

Nici în acest caz organul de urmărire penală nu a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitatea de a proceda la ascultarea inculpatului, în condiţiile în care după cum am mai arătat, ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale şi mai înainte de a se formula propunerea de arestare preventivă acesta nu a fost citat. Prin urmare, în cauză nu s-a făcut dovada că inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală.

Astfel, în opinia instanţei nu s-a făcut dovada că ascultarea inculpatului nu a fost în mod obiectiv posibilă, luarea măsurii arestării preventive în aceste condiţii ducând la încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art.6 din Convenţia europeană relative la dreptul la un proces echitabil.

Deşi nu s-ar mai impune, s-a analizat şi fondul propunerii de arestare preventivă.

Conform dispoziţiilor art.148 alin.1 Cod.proc.pen. măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 Cod.proc.pen. şi dacă există vreunul dintre cazurile de la art.148 lit.a – f Cod.proc.pen.

Art.143 Cod.proc.pen. prevede că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Sunt indicii temeinice, conform art.68¹ Cod.proc.pen., atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

Indiciile temeinice există atunci când după aparenţa lucrurilor şi datelor furnizate de faptele prezente, există bănuiala şi posibilitatea că cel urmărit a comis o faptă prevăzută de legea penală. Această bănuială trebuie să fie mai mult decât suficientă şi de natură a forma convingerea organului judiciar de justeţea ei.

În art.5 paragraf 1 lit.c) din Convenţia europeană, una din condiţiile prevăzute pentru măsurile privative de libertate este să existe „motive verosimile” de a bănui că persoana a săvârşit o infracţiune. Prin motive verosimile Curtea Europeană a Drepturilor Omului înţelege motive plauzibile, acestea bazându-se pe fapte care trebuie să fie nu doar sincere şi autentice, ci ele trebuie să poată convinge un observator independent că persoana faţă de care s-a luat măsura este posibil să fi comis respectiva infracţiune.

În cauza de faţă ceea ce rezultă cu certitudine la acest moment este faptul că inculpatul a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată minoră, aspect recunoscut de către acesta în faţa martorilor audiaţi în cauză. Analizând însă probele administrate până în prezent apreciem că împrejurările şi modalitatea concretă în care s-a comis infracţiunea nu au fost pe deplin lămurite. Nu rezultă indicii temeinice că partea vătămată a întreţinut relaţii sexuale împotriva voinţei ei, având în vedere numeroasele contradicţii care există între declaraţiile părţii vătămate, între declaraţiile părţii vătămate şi declaraţiile martorilor, dar şi între declaraţiile martorilor.

Prin urmare, se impune administrarea de noi probe care să lămurească cauza sub toate aspectele.

Împotriva încheierii nr. 100/16.09.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 11588/118/2010 a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivele de recurs s-a arătat că audierea inculpatului nu s-a realizat, întrucât acesta se sustrage urmăririi penale, fiind incidente dispoziţiile art. 237 alin. 4 C. Pr. Pen.; s-a solicitat luarea măsurii arestării, deoarece există indicii temeinice de comitere a faptei şi sunt incidente cazurile prev. de art. 148 alin. 1 lit. a,f C. Pr. Pen.

Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate, prin prisma criticilor formulate şi din oficiu, conform art. 385 ind. 6 alin. 3 C. Pr. Pen., curtea constată că recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa este fondat.

Potrivit art. 149¹ alin. 1 C. pr. pen., procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului.

Se constată că propunerea de arestare preventivă a inculpatului trebuie să fie precedată de audierea inculpatului, obligaţie procedurală instituită şi de dispoziţiile art. 150 C. Pr. Pen. potrivit cu care măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori se află în una dintre situaţiile prevăzute în art. 149¹ alin. 6.

Aşadar, dispoziţiile procedurale instituie excepţii de la obligativitatea audierii inculpatului de către procuror, anterior formulării propunerii de arestare preventivă.

Prima instanţă a apreciat că procurorul nu a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitate de a proceda la ascultarea inculpatului, în condiţiile în care după punerea în mişcare a acţiunii penale şi mai înainte de a se formula propunerea de arestare preventivă inculpatul nu a mai fost citat.

În opinia primei instanţe, demersurile din care rezultă că inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală (în cauză această fiind invocată de procuror această din urmă ipoteză), trebuie să fie efectuate după punerea în mişcare a acţiunii penale şi înainte de propunerea de arestare preventivă.

Curtea constată că această interpretare dată de prima instanţă nu corespunde nici literei şi nici spiritului dispoziţiilor art. 149¹ alin. 1 C. Pr. Pen. şi art. 150 C. Pr. Pen.

Textele de lege invocate impun ascultarea inculpatului de către procuror înainte de a se formula propunerea de arestare preventivă, arătând şi situaţiile în care este posibilă formularea propunerii de arestare preventivă fără ascultarea inculpatului.

În speţă s-a invocat de procuror drept motiv al neascultării inculpatului sustragerea de la urmărirea penală, aşa încât vom analiza doar această ipoteza ce poate fi incidentă în cauză.

Partea vătămată H.L.R. a formulat plângere penală împotriva inculpatului R.N. la data de 29.08.2010 pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în perioada imediat următoare fiind efectuate acte premergătoare ce au constat în audierea părţii vătămate, conducerea în teren a părţii vătămate, audierea numiţilor I,C. ş.a. De asemenea, au fost efectuate demersuri pentru audierea inculpatului R.N., care a fost citat la datele de 30.08.2010 şi 07.09.2010, fiind întocmite şi procese verbale din care reiese că inculpatul R.N. nu se află la domiciliu din data de 28.08.2010.

Prin rezoluţia nr. 1556/P/2010 din data de 09.09.2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a confirmat rezoluţia din data de 09.09.2010 de începere a urmăririi penale faţă de învinuitul R.N. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art.197 alin.1 şi 3 Cod.pen.

După începerea urmăririi penale au fost administrate mijloace de probă şi s-au continuat demersurile pentru identificarea inculpatului, organele de poliţie căutându-l din nou la domiciliu în data de 10.09.2010, însă rudele inculpatului au precizat din nou că inculpatul nu a mai venit la domiciliu din ultima sâmbătă a lunii august 2010, ceea ce înseamnă data de 28.08.2010.

După punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatului R.N., în baza ordonanţei nr. 1556/P/2010 din data de 13.09.2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, şi până la formularea propunerii de arestare preventivă în data de 14.09.2010 nu au mai fost efectuate cercetări pentru depistarea inculpatului.

Deşi inculpatul R.N. nu a mai fost citat sau căutat de organele de urmărire penală după punerea în mişcare a acţiunii penale, curtea reţine că datele existente în posesia organelor de urmărire penală îndreptăţeau a concluziona că inculpatul se sustrage urmăririi penale. Această apreciere nu se întemeiază doar pe constatarea că inculpatul a plecat de la domiciliu în mod intempestiv chiar imediat după comiterea faptei reclamate de partea vătămată, fără a încunoştiinţa membrii de familie asupra plecării sale şi a destinaţiei finale, ci se au în vedere şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză din conţinutul cărora rezultă că inculpatul era speriat după ce a aflat vârsta părţii vătămate şi faptul că aceasta a plecat împreună cu un lucrător de poliţie, respectiv numitul I.C., ceea ce implică o posibilă încercarea acestuia de a pleca de la domiciliu pentru a se sustrage cercetările.

Din succesiunea acestor date se poate reţine că inculpatul se sustrage cercetărilor penale, în condiţiile în care din reacţiile avute în dimineaţa de 29.08.2010 şi din faptul că nu a mai venit la domiciliu în perioada de după data de 29.08.2010 rezultă că inculpatul a anticipat posibilele consecinţe penale ce se pot răsfrânge asupra sa, urmare incidentului avut cu partea vătămată.

În referire la dovezile privind sustragerea de la urmărirea penală, curtea reţine că acestea pot rezulta din datele colectate atât înainte, cât şi după punerea în mişcare a acţiunii penale, întrucât dispoziţiile art. 150 C. Pr. Pen. impun constatarea existenţei unei stări de fapt – sustragerea de la urmărire penală – care poate exista şi anterior punerii în mişcare a acţiunii penale, aceasta cu atât mai mult cu cât între data punerii în mişcare a acţiunii penale şi a formulării propunerii de aretare preventivă, pe de o parte şi efectuarea verificărilor privind sustragerea, pe de altă parte, a trecut un interval foarte scurt de timp, cum este cazul în speţă.

În consecinţă, curtea reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 150 teza finală C. Pr. Pen., când arestarea preventivă poate fi luată fără ascultarea inculpatului, fără a se aduce atingere dreptului la apărare al inculpatului, ca şi componentă a dreptului la un proces echitabil, dat fiind că situaţia juridică a inculpatului este urmarea propriei sale conduite.

Se impune precizarea că critica adusă de prima instanţă privind nerespectarea dispoziţiilor art. 149¹ alin. 1 C. Pr. Pen. şi art. 150 C. Pr. Pen. de către procuror este aplicabilă chiar pentru prima instanţă. Dispoziţiile art. 150 C. Pr. Pen. impun şi pentru judecător să procedeze la ascultarea inculpatului înainte de a soluţiona propunerea de arestare preventivă, ceea ce implică luarea unor măsuri procesuale pentru aducerea inculpatului în faţa instanţei, în măsura în care acesta nu se prezintă în mod voluntar. Prima instanţa a procedat la soluţionarea propunerii de arestare preventivă fără a lua măsuri pentru aducerea inculpatului, prin emiterea unui mandat de aducere, potrivit art. 183 alin. 1 C. Pr. Pen., text de lege care prevede în mod expres posibilitatea aducerii unei persoane pe baza unui mandat de aducere, atunci când ascultarea este necesară, cum era cazul şi în speţă.

Neprocedând în acest fel prima instanţă nu a respectat dispoziţiile art. 150 C. Pr. Pen. şi nu a verificat în ce măsură ipoteza sustragerii de la urmărire penală mai este de actualitate, aşa cum s-a susţinut în propunerea de arestare preventivă.

Curtea constată că în faza recursului a fost emis un mandat de aducere a inculpatului în faţa instanţei, iar din procesul verbal întocmit de organele de poliţie în executarea mandatului de aducere rezultă aceleaşi aspecte din faza de urmărire penală, anume că inculpatul R.N. nu a mai venit la domiciliu din data de 29.09.2010, element care vine să confirme imposibilitatea obiectivă de ascultare a inculpatului.

În atare situaţie, curtea reţine că lipsa ascultării inculpatului nu poate constitui un impediment pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului R.N., în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 143 alin. 1 C. Pr. Pen. şi este incident unul din cazurile prev. de art. 148 alin. 1 C. Pr. Pen.

Curtea constată că sunt îndeplinite cerinţele art. 143 alin. 1 C. Pr. Pen. şi sunt incidente cazurile prev. de art. 148 alin. 1 lit. a,f C. Pr. Pen.

Dispoziţiile art. 143 alin. 1 C. pr. pen. impun existenţa unor indicii temeinice de comitere a unei fapte prevăzute de legea penală de către inculpat. Prin indicii temeinice se înţelege, conform art. 68 ind. 1 C. pr. pen., presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

Astfel, luarea măsurii arestării preventive se întemeiază pe existenţa indiciilor temeinice de comitere a unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca măsura preventivă să înfrângă prezumţia de nevinovăţie, consacrată de art. 5 ind. 2 C. Pr. Pen. şi art. 66 alin. 1 C. Pr. Pen., întrucât, potrivit legislaţiei naţionale şi jurisprudenţei Curţii Europene, pentru luarea măsurii arestării preventive nu este necesar să se stabilească în mod clar că o infracţiune s-a comis sau care este natura exactă a infracţiunii comise. Obiectul preocupărilor pe parcursul privării de libertate este acela de a continua cercetările în scopul de a confirma sau de a înlătura temeiurile arestării. Faptele ce au dat naştere suspiciunii nu trebuie să fie la acelaşi nivel cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a aduce o acuzaţie ce trebuie să existe la un moment procesual ulterior în cadrul urmăririi penale (cauza Brogan ş.a. contra Marii Britanii - CEDO).

Drept urmare, indiciile temeinice de comitere faptei nu impun a se clarifica pe deplin acuzaţia penală adusă inculpatului şi a se lămuri întreaga stare de fapt, aşa cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, care a făcut referire la necesitatea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, dar acest scop trebuie atins pe măsură ce procesul penal avansează, iar nu de la momentele imediate începerii urmăririi penale şi chiar punerii în mişcare a acţiunii penale ori pentru luarea unei măsuri preventive.

Curtea constată că din declaraţiile părţii vătămate H.L.R., procesul verbal de conducere în teren a părţii vătămate, declaraţiile martorilor I.C. ş.a., raportul de constatare medico-legală nr. 64/AI S /2010/07.09.2010 emis de S. M. L. Constanţa rezultă suficiente elemente de fapt pentru a aprecia ca rezonabilă acuzaţia penală adusă inculpatului R.N.

Prima instanţă face referire la contradicţiile existente în declaraţiile persoanelor audiate în cauză, dar nu le individualizează, aşa încât nu pot fi verificate de curte.

Curtea reţine din declaraţiile părţii vătămate H.L.R. că în seara de 28.08.2010 a plecat împreună cu numiţii P.G. ş.a. şi cu inculpatul R.N. în Staţiunea Mamaia, cu un autoturism condus de inculpat. După ce au ajuns în Staţiunea Mamaia, pe plajă, într-un moment când a rămas singură cu inculpatul, acesta i-a propus să întreţină un raport sexual, dar partea vătămată a refuzat, motiv pentru care inculpatul a lovit-o, însă revenirea celorlalte persoane care îi însoţeau a stins conflictul dintre cei doi. După o perioadă de timp, când persoanele care însoţeau partea vătămată şi inculpatul au dorit să plece, inculpatul R.N. a comunicat celorlalţi că mai rămâne împreună cu partea vătămată, context în care cei doi au rămas singuri, iar inculpatul, prin exercitarea de violenţe fizice, a întreţinut un raport sexual cu partea vătămată. După consumarea raportului sexual, partea vătămată a spus că vrea să plece acasă, îndreptându-se către şoseaua din apropierea plajei, ce face legătura între localităţile Constanţa şi Năvodari, inculpatul mergând după aceasta. Ajungând la drumul pubilic, partea vătămată a fost observată de numitul I.C., care a luat-o în maşina sa şi a dus-o la o unitate medicală.

Discuţiile dintre partea vătămată şi inculpat, propunerile făcute de inculpat, eventualul raport sexual dintre părţi nu pot fi obiectiv confirmate de alte persoane, întrucât nu mai era nimeni prezent, însă elementele de fapt indirecte rezultate din declaraţiile martorilor I.C. ş.a. conturează presupunerea rezonabilă de comitere a faptei. Martorii P.G. ş.a. confirmă faptul că partea vătămată şi inculpatul au rămas o perioadă singuri pe plajă, lângă autoturism, în prima parte a perioadei analizate, iar în final cei doi nu au plecat cu restul persoanelor cu care sosiseră pe plajă; se mai confirmă că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată, chiar dacă martorii nu fac o conexiune cu eventuale propuneri cu tentă sexuală ale inculpatului, dar atestă că partea vătămată plângea. De asemenea, martorii menţionaţi au aflat de la inculpat că acesta a întreţinut un raport sexual cu partea vătămată, dar fără a cunoaşte contextul în care a avut loc raportul sexual.

Numitul I.C. declară că în dimineaţa de 29.08.2010 se deplasa cu autoturismul pe relaţia Năvodari – Constanţa, iar în apropierea taberei Năvodari a observat-o pe partea vătămată plângând, iar o persoană de sex masculin o împingea, motiv pentru care a oprit, iar partea vătămată s-a urcat în autoturismul său şi i-a comunicat că a fost bătută şi violată.

Din raportul de constatare medico-legală nr. 64/AI S /2010/07.09.2010 emis de S. M. L. Constanţa rezultă că partea vătămată a prezentat leziuni de violenţă care s-au putut produce prin comprimare interdigitală şi frecare de planuri dure rugoase, pot data din 28/29.08.2010; totodată, se confirmă posibilitatea întreţinerii de raporturi sexuale recente, întrucât s-au evidenţiat spermatozoizi la examenul de laborator.

În concluzie, datele rezultate din cercetările efectuate în faza de urmărire penală confirmă existenţa unor indicii temeinice de comitere a faptei de viol de către inculpatul R.N. Din datele actuale nu se poate reţine că există indicii temeinice privind cunoaşterea de către inculpat a vârstei părţii vătămate, dar chiar şi în acest context se pot reţine indiciile temeinice de comitere a unei fapte penale, întrucât este incriminat ca infracţiune de viol actul sexual realizat prin constrângerea victimei, indiferent de vârsta acesteia; vârsta sub 15 ani a victimei determină, din punct de vedere al dreptului substanţial, doar reţinerea formei agravate a infracţiunii de viol.

Referitor la cazurile prev. de art. 148 alin. 1 C. Pr. Pen., din considerentele mai sus enunţate, curtea reţine incidenţa cazului prevăzut la litera a, respectiv inculpatul a fugit, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală. Condiţiile în care a plecat inculpatul de la domiciliu, imediat după noaptea de 28/29.08.2010, fără un motiv întemeiat, fără a-şi anunţa membrii de familie, după ce a realizat că partea vătămată are o vârstă sub 15 ani şi era virgină (aşa cum le-a declarat martorilor P.G. ş.a.) îndreptăţeşte aplicarea cazului prev. de art. 148 alin. 1 lit. a C. Pr. Pen.

Curtea reţine ca aplicabil cazul prev. de art. 148 alin. 1 lit. f C. Pr. Pen., constând în aceea că inculpatul este cercetat pentru comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pericolul concret pentru ordinea publică este determinat de natura şi împrejurările comiterii faptei (asupra unei minore, profitând de imposibilitatea părţii vătămate de a se opune în mod efectiv acţiunii inculpatului, pe fondul consumului de băuturi alcoolice), urmarea imediată produsă şi consecinţele viitoare asupra psihicului părţii vătămate, dat fiind vârsta părţii vătămate, valoarea socială căreia i s-a adus atingere (inviolabilitatea sexuală), rezonanţa socială negativă a acestui gen de fapte. Fapta de care este acuzat inculpatul este de natură să determine în rândul colectivităţii un sentiment de insecuritate, mai ales că fapta a fost comisă asupra unei minore. Organele judiciare trebuie să reacţioneze prompt, inclusiv prin mijloacele procesual penale, pentru a asigura respectarea imperativului ordinii publice, date fiind natura şi gravitatea faptei.

Măsurii arestării preventive respectă şi prevederile art.5 pct.1 lit. c din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, referitoare la cazurile de excepţie în care o persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni poate fi lipsită de libertate, aceasta fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, dar şi pentru desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal, fără a reprezenta o executare anticipată a pedepsei şi fiind proporţională scopului urmărit.

Pentru aceste considerente, în baza art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. d C. Pr. Pen. curtea va admite recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa împotriva încheierii nr. 100/16.09.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 11588/118/2010.

Se va casa încheierea penală recurată şi, rejudecând, va fi admisă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa privind luarea măsuri arestării preventive a inculpatului R.N.

În baza art. 149¹ C. Pr. Pen. raportat la art. 143 alin. 1 C. Pr. Pen. şi art. 148 alin. 1 lit. a,f C. Pr. Pen. se va dispune arestarea preventivă a inculpatului R.N. pe o perioadă de 30 zile, calculată de la data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă.

În baza art. 151 C. Pr. Pen. se va dispune emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă a inculpatului R.N.

Se vor înlătura dispoziţiile art. 149¹ alin. 9 teza a II-a C. Pr. Pen. şi vor fi menţine celelalte dispoziţii ale încheierii penale recurate.

În baza art. 192 alin. 3 C. Pr. Pen. cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

Dosar nr. 1234/36/2010

Incheierea penală nr. 9/MP/20.09.2010

Judecător Damian Mitea

10.