Curtea de apel iaşi decizii relevante Pronunţate în trimestrul al iv-lea 2009 Cuprins

6. Aplicarea art.3 pct.6 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei. Creanţă „certă”

Creanţa certă nu este definită în text, dar legea insolvenţei se coroborează cu Codul de procedură civilă, care - în articolul 379 alineat (3) - stabileşte că este certă creanţa a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanând de la debitor sau recunoscute de cel din urmă. În speţă, înscrisurile depuse alăturat cererii de deschidere a procedurii insolvenţei nu atestă caracterul cert al creanţelor. Chiar descrierea modului în care s-au desfăşurat raporturile comerciale dintre părţi, pe parcursul mai multor ani, conduce la concluzia necesităţii unei analize pe fond a pretenţiilor reclamantei, cu administrarea de probe, care excedează sferei limitate a procedurii reglementate de Legea insolvenţei.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 1304 din 16 noiembrie 2009

Prin sentinţa comercială nr. 189/S din 31 martie 2009, Tribunalul Iaşi – judecător sindic a respins cererea formulată de creditorul S.C. „T.T.” S.R.L., pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. „M.G.” S.R.L.

Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul-sindic a reţinut că – potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 – prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 zile.

În speţă, certitudinea creanţei invocate de creditoare era discutabilă, necesitând o analiză şi probe specifice dreptului comun, ceea ce nu se putea realiza în condiţiile legii insolvenţei.

Prin urmare, în lipsa unei creanţe certe, ca una dintre condiţiile necesare declanşării procedurii Legii nr. 85/2006, cererea introductivă trebuia respinsă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea S.C. „T.T.” S.R.L., motivând că tribunalul nu s-a pronunţat asupra debitului în lei, ci doar asupra capătului de cerere referitor la debitul în dolari americani.

Recurenta a învederat că judecătorul-sindic trebuia să analizeze motivele sale legate de modificarea sediului debitoarei şi de nedepunerea bilanţului pentru anul 2007. Creditoarea a pretins că a depus două extrase de cont, prin care debitoarea a înţeles să recunoască sumele de bani – în lei şi valută – pe care le datora. Recunoaşterea scrisă – a susţinut recurenta – atesta că este certă, lichidă şi exigibilă creanţa, fiind îndeplinite condiţiile legale pentru deschiderea procedurii insolvenţei. Mai mult, debitoarea nu a formulat contestaţie sau întâmpinare, ceea ce conducea la presupunerea că recunoştea debitul şi că nu contesta starea de insolvenţă, în sensul art. 33 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta a învederat că reclamanta a încheiat cu pârâta contractul de export în comision nr. 2063/12.02.2002, contract în care reclamanta deţinea calitatea de comisionar, iar pârâta calitatea de comitent. Conform clauzei prevăzute de articolul 3.2 din contractul de export în comision, reclamanta – în calitate de comisionar – a efectuat plăţi în avans către pârâtă, urmând ca aceasta din urmă să livreze cantitatea de marfă aferentă avansului, în interiorul duratei de valabilitate a contractului, adică până la data de 31.12.2003. Astfel, reclamanta a achitat în avans diverse sume de bani, fapt atestat atât de fişele contului de parteneri, cât şi de ordinele de plată depuse la dosarul cauzei, pentru care pârâta avea obligaţia corelativă de livrare a mărfii, obligaţie pe care nu a respectat-o.

În fapt, a pretins recurenta că pârâta era obligată prin articolul 3.1 din contractul de comision, modificat prin acte adiţionale, să livreze o cantitate de 2.000 tone deşeuri feroase, la un preţ de 65 USD/tonă. Ulterior, părţile – prin actul adiţional nr. 1, încheiat la data de 01.04.2002 – au modificat preţul la 70 USD/tonă. La data de 19.04.2002, prin actul adiţional nr. 2, părţile au modificat cantitatea contractată, la 10.000 tone, fapt care a fost confirmat şi prin actul adiţional încheiat la data de 20.04.2002, restul clauzelor contractuale rămânând nemodificate şi în vigoare. La data de 03.02.2003 – prin articolul 1 al actului adiţional – părţile au prelungit durata de valabilitate a contractului de export în comision nr. 2063/12.02.2003 până la data de 31.12.2003, termen în care pârâta – în calitate de comitent – urma să îşi îndeplinească obligaţia de a livra întreaga cantitate de marfă contractată şi să închidă avansurile acordate de SC „T.T.” SRL.

Recurenta a mai arătat că la 18.02.2003 părţile, de comun acord, au hotărât modificarea preţului, la 115 USD/tonă, începând cu data de 19.02.2003 până la data de 30.04.2003, urmând ca după această dată preţul să fie modificat, cu acordul scris al părţilor, în funcţie de evoluţia pieţii.

Prin actul adiţional încheiat la data de 30.04.2003 părţile au modificat, începând cu data de 01.05.2003, preţul de achiziţie a deşeurilor metalice reciclabile, la 100 USD/tonă, cu următoarele reduceri: 8 USD/tonă pentru deşeurile nepregătite, 20 USD/tonă pentru marfă având calitatea HMS2, 30 USD/tonă pentru marfă sub calitatea HMS2, iar la data de 06.06.2003 părţile au convenit ca din preţul negociat să se deducă suma de 4 USD/tonă, pentru cantitatea de 500 tone reprezentând ţeavă nepregătită. La data de 30.06.2003 părţile au încheiat un nou act adiţional, în care au stabilit un preţ de 110 USD/tonă pentru deşeurile feroase şi 112 USD/tonă pentru capete de tablă, începând cu data de 01.07.2003, iar începând cu data de 01.11.2003 preţul stabilit de părţi, prin actul adiţional încheiat la 01.11.2003, a fost de 135 USD/tonă.

A învederat recurenta că – deşi pârâta a încasat toate sumele de bani în avans – nu şi-a respectat obligaţia contractuală de a livra marfă la termenul scadent din data de 31.12.2003. În acest sens, fişa contului de clienţi pentru contul nr. 4091 arăta în mod evident că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală, datorând suma de 135.790,33 USD. Pe cale de consecinţă, întrucât pârâta avea obligaţia de a livra marfa aferentă sumelor de bani achitate în avans sau de a returna sumele de bani încasate cu titlu nejustificat, obligaţii pe care pârâta nu a înţeles să le onoreze, a arătat recurenta că deveneau incidente dispoziţiile O.G. nr. 9/2001, referitoare la plata dobânzii legale de la data exigibilităţii sumelor, până la data achitării integrale a acestora.

Recurenta a susţinut că exista recunoaşterea – de către pârâtă – a debitului, prin extrasele de cont emise de pârâtă sau emise de reclamantă şi confirmate de pârâtă, la diferite date în interiorul termenului de prescripţie, care a fost întrerupt prin fiecare recunoaştere.

Pentru suma în lei, a pretins recurenta că reprezentanţii legali ai debitoarei s-au prezentat la sediul său, în cursul anului 2005, motivând că firma pe care o reprezentau era proprietara unor cantităţi mari de deşeuri metalice feroase, provenite din adjudecarea unor licitaţii şi din cumpărarea unor cantităţi de deşeuri feroase de la diverse societăţi, pe care doreau să le vândă în exclusivitate societăţii recurente.

În urma negocierilor purtate în prezenţa martorilor, cele două părţi au hotărât vânzarea şi respectiv cumpărarea acestor deşeuri metalice feroase, la un preţ ce urma a fi stabilit de părţi în funcţie de evoluţia preţului la această marfă pe piaţa internă şi internaţională, urmând ca debitoarea să închidă, prin livrări de marfă, sumele ce i se plăteau, în termen de maxim 30 de zile de la plată. Astfel, creditoarea a început să plătească pe parcursul anului 2005 şi 2006 diverse sume de bani către debitoare, având în vedere şi faptul că relaţiile comerciale dintre cele două societăţi se derulau din anul 2000, iar debitoarea efectua livrări de marfă pentru închiderea sumelor în valută.

La finalul anului 2006 recurenta a aflat că de fapt debitoarea solicita şi primea sume de bani de la ea, cu titlul de preţ pentru marfa achiziţionată, dar în realitate vindea această marfă către alte societăţi de profil. Astfel, creditoarea a susţinut că a plătit suma de 1.043.587,09 lei, prin mai multe ordine de plată, cu titlul de preţ pentru care S.C. „M.G.” S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a livra marfa. Debitoarea, prin semnarea extraselor de cont la data de 31.12.2005 şi 31.12.2006, înregistrate la S.C. „M.G.” S.R.L. sub nr. 268/06.01.2006 şi 32/23.02.2007, a recunoscut debitul, care s-a redus datorită livrărilor de marfă ulterioare datelor menţionate în extrasele de cont. Recurenta a precizat că debitoarea a recunoscut în permanenţă debitele către ea şi a motivat de fiecare dată că nu dispunea de resursele financiare pentru a restitui sumele încasate în mod nejustificat.

Recurenta a învederat că în cursul lunii septembrie 2008 a aflat că S.C. „M.G.” S.R.L. a fost vândută de cei doi asociaţi în luna august 2008, după ce anterior vânzării cei doi asociaţi au vândut toate bunurile mobile şi imobile ale societăţii, evaluate la peste 1.800.000 lei, către o altă societate, la care erau asociaţi şi administratori cei doi, la preţul de 50.000 lei iar sediul societăţii a fost transferat, în aceeaşi perioadă, în localitatea H.

Întrucât debitoarea nu şi-a îndeplinit obligaţiile de livrare a mărfii achitate prin ordinele de plată menţionate şi nici nu a restituit aceste sume, creditoarea a emis la data de 24.09.2008 notificarea şi convocarea la conciliere directă către S.C. „M.G.” S.R.L., care au fost înregistrate la biroul executorului judecătoresc, dar care au fost restituite cu menţiunea „societatea nu există la adresa indicată”.

Faţă de împrejurările prezentate şi luând în considerare că – din punctul său de vedere – S.C. „M.G.” S.R.L. se afla în încetare de plăţi, nu mai avea bunuri mobile sau imobile în patrimoniul său, bilanţul pe anul 2007 nefiind depus în termenul prevăzut de lege, fapt care atrăgea sancţiunea dizolvării societăţii, iar societatea nu avea sediul la adresa indicată la Oficiul Registrului Comerţului, a arătat creditoarea că a recurs la formularea prezentei cereri, pentru rezolvarea litigiului prin intermediul instanţei de judecată.

În drept S.C. „T.T.” S.R.L. a invocat dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 85/2006, arătând că erau îndeplinite condiţiile prevăzute de acest act normativ.

Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Majoritatea criticilor prezentate de recurentă se încadrau în pct. 9 al art. 304 Cod procedură civilă, dar acest text procedural nu era incident în cauză, atât timp cât judecătorul-sindic a interpretat şi aplicat judicios dispoziţiile legale relevante, mai precis art. 3 punctul 6 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, coroborat cu art. 379 Cod procedură civilă. Respingând solicitarea creditoarei – de deschidere a procedurii insolvenţei S.C. „M.G.” S.R.L. – tribunalul a examinat cererea în ansamblul său, neputând fi reţinută nepronunţarea în legătură cu unul dintre debite, şi anume acela în lei. Instanţa de recurs a mai reţinut că acele critici care excedau cadrului articolului 304 Cod procedură civilă - şi care se examinau conform articolului 304 indice 1 Cod procedură civilă – s-au vădit a fi nefondate, situaţia de fapt constatată de judecătorul sindic – respectiv lipsa unei creanţe certe, ca premisă a deschiderii procedurii insolvenţei intimatei – corespunzând dovezilor administrate.

Curtea de apel a constatat că – potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei – prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Creanţa certă nu este definită în text, dar legea insolvenţei se coroborează cu Codul de procedură civilă, care – în art. 379 alin. 3 - stabileşte că este certă creanţa a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanând de la debitor sau recunoscute de cel din urmă.

În speţă, instanţa de control judiciar a reţinut că – în pofida susţinerilor recurentei – înscrisurile depuse în copie, alăturat cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, nu atestau caracterul cert al creanţelor pretinse, în lei şi dolari USD. Chiar descrierea modului în care s-au desfăşurat raporturile comerciale dintre părţi, pe parcursul mai multor ani, a condus la concluzia necesităţii unei analize pe fond a pretenţiilor reclamantei, cu administrarea de probe, care a excedat sferei limitate a procedurii reglementate de legea insolvenţei. În lipsa uneia dintre condiţiile din art.3 pct. 6 al Legii nr. 85/2006 (creanţa certă) judecătorul sindic nu era ţinut să se pronunţe asupra susţinerilor vizând modificarea sediului debitoarei şi nedepunerea bilanţului aferent anului 2007.

Raportat considerentelor expuse şi în aplicarea art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, curtea a respins recursul, menţinând sentinţa Tribunalului Iaşi.