Curtea de apel iaşi decizii relevante Pronunţate în trimestrul al iv-lea 2009 Cuprins

2. Acţiune în regres. Exercitarea atribuţiilor de serviciu în limitele legii

Prin exercitarea în limitele legii a atribuţiilor de serviciu, poliţistul care a cauzat suferinţe sau vătămări unor persoane ori a adus prejudicii patrimoniului acestora este absolvit de orice răspundere.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 181 din 18 noiembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 1253/6 iulie 2009 a Tribunalului Iaşi s-au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în contradictoriu cu pârâţii I.P.J.-Iaşi, P.C., B.V., A.C., R.L., D.P. şi S.D.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că pârâţii aveau calitate procesuală pasivă, fiind chemaţi în judecată în calitate de salariaţi ai Ministerului de Interne, ca angajaţi ai I.P.J. Iaşi.

Pe fondul cererii, a reţinut instanţa de fond că, la data de 13 iulie 2000, pârâţii au exercitat un control conform Legii nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126/1998, la trei magazine de desfacere confecţii aparţinând S.C. „P.P.” S.R.L., administrator al societăţii fiind G.A. La două dintre magazine, administratoarea societăţii nu a putut prezenta documentele legale de provenienţă a mărfurilor expuse spre vânzare, în conformitate cu Legea nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126/1998, art.1 alin.2 şi anexa 1 A din H.G. nr.831/1997.

Pe data de 14 iulie 2008, administratorul societăţii s-a prezentat la poliţie, însă nici de această dată nu a prezentat nici un document legal de provenienţă, motivând că nu existau avize de însoţire a mărfii, deoarece acestea au fost transferate la punctul de lucru pentru a fi prezentate gărzii financiare şi pentru administraţia financiară, care urmau să efectueze un control.

Pe data de 14 iulie 2000, împotriva S.C „P.P.” S.R.L., actualmente S.C. „W.” S.R.L., s-a luat măsura sancţionării contravenţionale, dispunându-se şi confiscarea mărfii, conform Legii nr.12/1990 modificată prin O.G. nr.126/1998, în baza celor două procese-verbale de sancţionare a contravenţiilor.

Tribunalul a mai reţinut că prezentarea ulterioară a documentelor de provenienţă a mărfurilor nu a însemnat că activitatea de control la agentul comercial a fost abuzivă din partea poliţiştilor.

S-a mai reţinut că dacă statul român a fost nevoit să achite daune pentru un prejudiciu cauzat din nerestituirea unei părţi din bunurile ce au fost confiscate, acest lucru nu s-a datorat conduitei pârâtei de la momentul controlării societăţii comerciale şi al întocmirii procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională, ci angajaţilor Ministerului Finanţelor Publice care nu au adus la îndeplinire pe cale legală dispoziţiile deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , prin care s-au anulat în mod irevocabil procesele-verbale ale contravenţiei.

Dacă administratorul S.C. „P.P.” S.R.L., de rea-credinţă fiind, a refuzat să indice restul bunurilor ce au fost confiscate, organele Ministerului Finanţelor Publice trebuiau să procedeze la eliberarea de obligaţia de restituire, inclusiv prin recurgerea la oferta reală urmată de consemnaţiune. Neprocedând în acest mod, daunele produse prin întârzierea executării obligaţiei de restituire au revenit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice. Cât priveşte daunele create unităţii comerciale pentru reţinerea mărfurilor, între data ridicării lor şi data deciziei instanţei supreme, aceste daune cădeau în sarcina administratorului societăţii comerciale, care a înţeles să facă apărările abia în faţa instanţei care a soluţionat plângerea contravenţională.

Împotriva sentinţei civile nr. 1253/6 iulie 2003 a Tribunalului Iaşi a declarat apel statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, criticând sentinţa apelată pentru următoarele motive:

Prima instanţă în mod greşit a reţinut că nu erau incidente în cauză prevederile art. 56 din Legea nr. 360/2002, privind statutul poliţistului care dispune că: „este absolvit de orice răspundere poliţistul care, prin exercitarea în limitele legii a atribuţiilor de serviciu, a cauzat suferinţe sau vătămări unor persoane ori a adus prejudicii patrimoniului acestora”, fapt pentru care nu putea fi angajată răspunderea poliţiştilor în cauză şi nici a comitentului I.P.J. pentru fapta prepuşilor săi.

În mod greşit în cauză prima instanţă a constatat că putea fi reţinută în apărare Decizia Curţii Militare de Apel nr. 82/15.04.2003. S-a mai susţinut că fără îndoială au fost competenţi poliţiştii să efectueze controlul, atât din punct de vedere personal, cât şi teritorial, însă la dosarul cauzei nu a fost depusă copia mandatului sau a delegaţiei în baza căruia au efectuat acest control.

Conform raportului de expertiză contabilă şi suplimentului la acesta, prejudiciul total adus societăţii reclamante prin activitatea organelor statului a fost de 5.424.430.872 lei. Din întregul material probator administrat în cauza ce a format obiectul dosarului de daune, a rezultat pe deplin fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constând în înlocuirea unor procese-verbale şi confiscarea abuzivă a mărfii legal dobândită şi pentru care existau acte de provenienţă legale. Atât administratorul, cât şi S.C. „P.P.” S.R.L. au imputat agenţilor constatatori că au săvârşit un abuz de drept în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu alte cuvinte o faptă ilicită, adică ceea ce constituia tocmai fundamentul răspunderii civile delictuale. Tribunalul a decis că în speţă nu au fost întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu şi raport de cauzalitate între acestea), pentru că aplicarea sancţiunilor contravenţionale contra uneia dintre reclamante nu ar fi constituit „faptă săvârşită cu vinovăţie sau din greşeală”.

Dacă mai multe instanţe nu ar fi constatat vinovăţia poliţiştilor şi nici a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instituţia statului român nu ar fi promovat prezenta acţiune, poliţiştii având o răspundere proprie atât faţă de persoana juridică (I.P.J.-Iaşi), cât şi faţă de victima prejudiciului, principiul enunţat fiind prevăzut de art. 35 din Decretul 31/1954, conform căruia faptele ilicite ale organelor persoanei juridice atrag răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea. Chiar dacă legea a instituit răspunderea persoanei juridice pentru fapta ilicită a organelor sale de conducere, suportarea fiscală a prejudiciului trebuia să revină celor vinovaţi de producerea lui. Pentru toate aceste motive s-a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei civile nr. 1253/6 iulie 2009 a Tribunalului Iaşi, în sensul admiteri acţiunii statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, în cuantum de 608.443 lei pentru faptele cauzatoare de prejudiciu săvârşite de prepuşii I.P.J.-Iaşi.

Apelul formulat este neîntemeiat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 253/99/2009, reclamantul statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a formulat acţiune în regres şi a chemat în judecată pe pârâţii I.P.J. Iaşi, P.C., B.V., A.C., R.L., D.P. şi S.D., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 608.443 lei, reprezentând contravaloarea daunelor morale şi materiale achitate de statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, creditorilor S.C. „W.” (fosta S.C. „P.P.” S.R.L.) şi numitei G.A.

Din ansamblul probator administrat în cauză a rezultat cu certitudine că la data de 13 iulie 2000, două echipe de poliţişti din cadrul Poliţiei Municipiului Iaşi au efectuat un control la magazinele de desfacere confecţii ale S.C. „P.P.” S.R.L., al cărei administrator era G.A., constatând că mărfurile expuse spre vânzare nu erau însoţite de documente de provenienţă, respectiv de avize de însoţire a mărfurilor, documente ce nu au fost prezentate de administrator nici pe data de 14 iulie 2008, când s-a prezentat la poliţie. Pe data de 14 iulie 2000, împotriva S.C. „P.P.” S.R.L., devenită apoi S.C. „W.” S.R.L., s-a luat măsura sancţionării contravenţionale, dispunându-se confiscării mărfii conform Legii nr.12/1990, în baza a două procese-verbale de sancţionare a contravenţiilor.

Prin decizia civilă nr.947/6 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie s-a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a fost casată decizia civilă nr.512/26 februarie 2001 a Tribunalului Iaşi şi s-a respins recursul declarat de I.P.J.-Iaşi împotriva sentinţei civile nr.16398/22 noiembrie 2000 a Judecătoriei Iaşi. S-a reţinut că mărfurile supuse comercializării de S.C. „P.P.” S.R.L. în cele două puncte de lucru verificate, aveau acte de provenienţă, dar din motive neimputabile petentei, fuseseră transportate la un alt punct de lucru, spre a fi verificate de garda financiară.

Separat de acţiunea civilă, S.C. „P.P.” S.R.L. şi administratorul G.A. au formulat plângere penală împotriva poliţiştilor-pârâţi, iar prin ordonanţa procurorului din 30.05.2001 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a poliţiştilor, cu aplicarea unei sancţiuni administrative, potrivit art. 18¹ Cod penal. Împotriva ordonanţei procurorului s-a formulat plângere, iar prin sentinţa nr.78/2.08.2002 pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi s-a dispus scoaterea sub urmărire penală a poliţiştilor, cu schimbarea temeiului juridic în art. 10 lit. d C.pr.pen. Prin sentinţa penală nr.78/2 aprilie 2002 rămasă definitivă în urma respingerii recursului declarat de petenta S.C. „W.” (fost S.C. „P.P.”) S.R.L. prin decizia nr. 82/15 aprilie 2003 a Curţii Militare de Apel s-a constatat în mod irevocabil că nu se putea reţine în sarcina poliţiştilor săvârşirea vreunei fapte cu caracter penal, cu atât mai mult cu cât poliţiştii erau în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu s-a făcut dovada că, cu ştiinţă, nu au îndeplinit un act ori l-au îndeplinit în mod defectuos şi prin aceasta au cauzat o vătămare a intereselor legale ale S.C. „W.” (fosta „P.P.”) S.R.L.

În cauză nu s-a făcut dovada de reclamantul statul român că pârâţii-poliţişti, prin efectuarea controlului respectiv, în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe care le aveau la momentul controlului au depăşit limitele sarcinilor de serviciu, chiar fără aprobarea comitentului – I.P.J. Iaşi – care s-ar fi aflat în culpă pentru insuficienta instruire şi supraveghere a prepuşilor săi (nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile art.1000 alin. 2-4 C.civ.).

Din întreg probatoriul administrat în cauză a rezultat clar că poliţiştii au efectuat controlul în baza unui temei legal şi anume în conformitate cu art.2 şi art.4 din Legea nr.12/1990 modificată prin O.G. nr.126/1998, activitatea de control concretizându-se în procesele-verbale încheiate.

Prin urmare, instanţa nu a constat în activitatea de control a poliţiştilor la S.C. „W.” S.R.L. vreo faptă ilicită, cât timp actele de provenienţă a mărfii expuse spre vânzare lipseau, administratorul societăţii justificând existenţa acestora ulterior, abia în faţa instanţei de judecată.

Şi decizia nr. I a Secţiilor Unite a Curţii Supreme de Justiţie, prin admiterea recursului în interesul legii, a stabilit că în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute de art.1 lit. e din Legea nr.12/1990, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.126/29 august 1998, prezentarea ulterioară în faţa instanţelor judecătoreşti a actelor prin care se dovedeşte proveninţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente, atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului şi restituirea mărfii confiscate.

Ca atare, lipsa documentelor de provenienţă a mărfurilor de la locul de comercializare nu putea fi imputată poliţiştilor-pârâţi care au efectuat controlul în limitele legii, potrivit art.56 din Legea nr.360/2002 privind statutul poliţistului.

Nu a putut fi reţinută răspunderea civilă delictuală, neexistând culpă, unul din elementele răspunderii civile delictuale, alături de prejudiciu, fiind şi legătura de cauzalitate.

Prevederile art.56 din Legea nr.360/2002 privind statutul poliţistului se coroborează cu dispoziţiile art.55 din acelaşi act normativ care stabileşte că „încălcarea de poliţist cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu angajează răspunderea sa disciplinară, materială, civilă sau penală, după caz”.

În raport de toate aceste considerente şi de dispoziţiile art.236 C.pr.civ., a fost respins apelul formulat, cu păstrarea sentinţei pronunţate.