Curtea de apel iaşi decizii relevante Pronunţate în trimestrul al iv-lea 2009 Cuprins

Secţia penală

1. Limitele rejudecării cauzei de către instanţa de apel. Respectarea dispoziţiilor hotărârii instanţei de recurs - art. 385 C.pr.pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 317 Cod procedură penală, judecata se mărgineşte la fapta şi persoana cuprinse în actul de sesizare. A se realiza o judecată şi pentru o altă infracţiune, motivată prin conţinutul declaraţiilor martorului, excede limitelor procedurale conferite de dispoziţiile art. 378 Cod procedură penală.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 153 din 26 noiembrie 2009

Prin decizia penală nr. 153 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi s-a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul P.G.-V. împotriva sentinţei penale nr.169/20 mai 2005 a Tribunalului Vaslui.

În faţa instanţei de apel, judecarea cauzei după casare s-a desfăşurat conform dispoziţiilor deciziei penale nr.1345/12 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie raportat la art.385¹⁸ al. 1 Cod procedură penală şi la dispoziţiile art.371 al. 2 teza a II-a Cod procedură penală.

Au fost reanalizate şi evaluate în integralitatea lor probele administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti (fiind şi instanţa de apel), cât şi probele administrate în rejudecare: declaraţia inculpatului P.G.-V., declaraţiile martorilor din lucrări şi ale martorilor propuşi în apărare, acte şi înscrisuri.

Inculpatul P.G.-V. a solicitat administrarea unor probe noi, probe ce au fost administrate.

Analizând în fapt si în drept probele dosarului, raportat la considerentele expuse în dispoziţia de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 20 raportat la art.174-175 şi art.176 lit. c Cod procedură penală cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, de tentativă de omor calificat şi deosebit de grav, reţinându-se în sarcina acestuia că în seara de 27.04.2003 a intervenit pentru aplanarea unui conflict şi a aplicat două lovituri în zona capului cu muchia unei securi, părţii vătămate V.I.

Primul aspect al verificării hotărârii apelate a vizat considerentele deciziei Î.C.C.J., adică administrarea probatorie, evaluarea şi aprecierea tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în fond a cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 63 al. 2 Cod penal.

În cursul urmăririi penale s-a efectuat o expertiză medico-legală prin care s-a concluzionat: că victima a prezentat leziuni traumatice de tipul fracturii liniare temporo-parietal stânga, cu hematom extradural acut parietal stâng, a contuziei cerebrale medii, a fracturii cominutive a oaselor proprii ale nasului, cu deplasare, a tumefacţiei şi echimozei. Pentru hematomul extradural acut parietal stâng, cu efect de masă, a fost necesară intervenţia operatorie (evacuarea hematomului prin volet liber şi drenaj extradural), a fost necesară repoziţionarea piramidei nazale care prezenta fractură cominutivă. Leziunile s-au putut produce prin lovire cu şi corpuri dure, cel mai probabil prin lovire a regiunii cranio-faciale, urmată de cădere cu impact temporo-parietal stâng, pe suprafaţa solului, acestea putând data din 28 aprilie 2003 şi necesitând 45-50 zile îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor. În conformitate cu criteriologia medico-legală de apreciere, leziunile au pus în primejdie viaţa victimei.

În cursul judecăţii, I.M.L. „Mina Minovici” a emis o adresă şi Avizul Comisiei Superioare Medico-Legale în referire şi la art. 35 Regulamentul de aplicare a O.G. 1/2000.

Inculpatul a invocat nelegalitatea acestor acte medico-legale, cu ocazia rejudecării cauzei, iar instanţa de rejudecare a apelului inculpatului a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale care a concluzionat că din documentaţia examinată rezulta că victima a prezentat un traumatism facial cu fractură cominutivă a oaselor nazale cu deplasare şi echimoze palpebrale bilateral, precum şi un traumatism cranio-cerebral cu tumefacţie parietală stângă, echimoză retroauriculară stângă, fractură liniară temporo-parietală stângă şi hematom extradural parietal stâng. Toate leziunile s-au putut produce la data de 27.04.2003, iar traumatismul facial s-a produs cel mai probabil prin lovire activă cu mijloc contondent (pumn). Traumatismul cranio-cerebral s-a produs cel mai probabil prin lovire activă cu un obiect contondent (posibil muchia unei securi), dar nu se putea exclude nici producerea lui printr-o cădere cu impact parietal stâng pe sol. Leziunile faciale au necesitat 14-15 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, iar leziunile cranio-meningo-cerebraie parietale stângi au necesitat 45-50 zile de îngrijiri medicale, iar timpii menţionaţi socotindu-se de la data producerii leziunilor, fără a se însuma. Leziunile cranio-meningo-cerebraie parietale stângi au fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei.

Celelalte obiecţiuni ale inculpatului, vizând efectuarea unei noi expertize medico-legale ce au constituit şi critici ale apelului formulat de acesta, au fost respinse de instanţa de apel, întrucât au fost constatare a fi nefondate, motivele fiind expuse în considerentele încheierii de şedinţă corespunzătoare.

Sub aspectul administrării probei cu martori, a reaudierii lor, curtea de apel a evaluat şi apreciat procedural asupra declaraţiilor lor, date atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii în fond a cauzei, precum şi asupra martorilor care nu s-au mai prezentat în faţa instanţei de rejudecare – în strictă coroborare cu celelalte mijloace de probă (conform dispoziţiilor art. 64 Cod procedură penală), dar şi asupra martorilor din lucrări a căror reaudiere a fost posibilă în faţa instanţei de rejudecare.

Sub aspectul audierii martorului R.G.F. propus de inculpat în apărare, acesta a fost citat în tot cursul procesului penal, însă nu s-a prezentat în instanţă, constatându-se imposibilitatea audierii acestuia cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, declaraţia acestuia fiind evaluată în conformitate cu dispoziţiile art. 327 al. 3 Cod procedură penală.

Verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma celorlalte motive de apel invocate şi susţinute prin avocat ales, cât şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 371 al. 2 Cod procedură penală, art. 372 Cod procedură penală a rezultat următoarea situaţie de fapt.

Inculpatul P.G.-V. a luat o secure cu coada scurtă din autoturismul cu care venise, a intrat în căminul cultural şi, fără vreo înţelegere cu ceilalţi participanţi la conflict, a lovit partea vătămată, de două ori, în cap, cu muchia securii. Partea vătămată, urmare a loviturilor primite a căzut la pământ. Prima lovitură i-a fost aplicată părţii vătămate de inculpatul P.G.V. cu muchia securii în zona feţei, regiunea nazală, iar cea de a doua lovitură i-a fost aplicată de acelaşi inculpat, tot cu muchia securii, în regiunea temporo-parietală stângă, partea vătămată căzând la pământ şi pierzându-şi cunoştinţa.

Ulterior acestui moment, martorul R.G.F. a luat securea din mâna inculpatului P.G..V. şi a continuat să ameninţe persoanele aflate în căminul cultural, fiind deposedat de secure de un lucrător de poliţie sosit la faţa locului.

Gravitatea şi multitudinea loviturilor aplicate părţii vătămate au fost cert dovedite de toate actele medicale (certificat medico legal, rapoartele de expertiză medico-legale efectuate în toate fazele procesuale, avizul Comisiei Superioare, declaraţii martorilor).

Finalitatea probelor medico-legale efectuate în cauză, urmare şi a criticilor formulate de inculpat s-a concretizat în concluziile raportului noii expertize medico-legale însoţit de Avizul Comisiei de avizare şi Control al actelor medico legale aflate la dosar care, coroborate şi cu celelalte probe ale dosarului, au demonstrat cert vinovăţia inculpatului P.G.-V. în lovirea părţii vătămate V.I., respectiv în săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor.

Elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 175-176 Cod penal au fost pe deplin confirmate probator, încât nevinovăţia inculpatului nu a putut fi susţinută şi nici confirmată de acest ansamblu probator.

Sub aspectul laturii penale, fiind corect reţinută în fapt săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat şi deosebit de grav de inculpatul P.G.-V., iar în drept încadrarea juridică fiind corect efectuată, instanţa de fond a dispus legal şi temeinic condamnarea inculpatului.

La individualizarea pedepsei, în lumina criteriilor generale prevăzute de art. 72 Cod penal, 52 Cod penal s-au apreciat împrejurările şi modalităţile concrete ale săvârşirii faptei, actele materiale, infracţiunea desfăşurată in concreto de inculpat.

Astfel, apărările formulate de inculpat nu s-au confirmat prin nici un mijloc de probă administrat, iar simplele susţineri ale acestuia prin declaraţiile date la urmărirea penală şi în faţa instanţei de rejudecare nu au putut constitui elemente ale nevinovăţiei în săvârşirea faptei, nefiind de asemenea confirmată prin probe.

Audierea inculpatului P.G.V. a fost realizată de instanţa de apel în rejudecare ca prim aspect criticat de apelant, declaraţia martorului R.G.F. a cărui reaudiere în faţa instanţei de apel nu a fost posibilă, întrucât acesta nu s-a prezentat în instanţă (deşi a fost legal citat la domiciliul cunoscut, conform dispoziţiilor art. 175 şi 177 al. 9 Cod procedură penală) a fost evaluată şi apreciată în strânsă coroborare cu celelalte probe administrate (declaraţii martori, inculpat, acte depuse în toate fazele procesului, urmărite penală, fond apel şi apel în rejudecare), inclusiv declaraţia acestui martor dată anterior, conform cu dispoziţiilor art. 63 al. 2 Cod procedură penală.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 317 Cod procedură penală, judecata se mărgineşte la fapta şi persoana cuprinse în actul de sesizare – în speţă infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 Cod penal şi faţă de inculpatul P.G.-V. A se realiza o judecată şi pentru infracţiunea de tâlhărie, după cum a insistat avocatul inculpatului, motivând prin conţinutul declaraţiilor martorului R.G.F., ar fi exces limitelor procedurale conferite de dispoziţiile art. 378 Cod procedură penală.

Un alt argument procedural constă şi în dispoziţiile art. 317 teza a II-a Cod procedură penală - ori, în speţă nu s-a impus în fapt şi nici în drept vreo soluţie a încadrării juridice, (conform art. 333 Cod procedură penală) ori necesitatea extinderii procesului penal pentru alte fapte şi persoane în baza dispoziţiilor art. 335, art. 336 Cod procedură penală, fiind în această situaţie imperativ necesar ca procurorul să declare punerea în mişcare a acţiunii penale.

Prin prisma acestor aspecte probator constatate şi reţinute în fapt şi în drept - critica vizând desfiinţarea hotărârii tribunalului sau restituirea cauzei la procuror pentru a efectua cercetări cu privire şi la fapta de tâlhărie - pretins a fi rezultată din conţinutul declaraţiilor martorului R.F.G. - nu este fondată.

Nu au fost incidente dispoziţiile art. 332 Cod procedură penală al. 2 teza a II-a (sesizarea instanţei) nerezultând din cursul cercetării judecătoreşti probe în acest sens: efectele şi valoarea socială lezată de acesta - viaţa persoanei - cât şi aspectele de circumstanţiere personală: atitudinea procesuală adoptată de inculpat (în tot cursul procesului penal, la urmărirea penală s-a sustras, fiind încheiate acte procedurale în acest sens, în faţa instanţei de judecată în fond s-a prezentat doar la un termen de judecată în ianuarie 2005, iar în faţa instanţei de apel în rejudecare s-a prezentat doar la un termen, starea de recidivă postcondamnatorie în care a săvârşit această faptă) au constituit criterii ce au concretizat cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii.

De asemenea şi latura civilă a cauzei a fost temeinic şi legal rezolvată, în conformitate cu dispoziţiile art. 346, 348 Cod procedură penală.

In considerarea tuturor argumentelor expuse, curtea a reţinut că este nefondat apelul formulat de inculpat, acesta fiind respins deoarece sentinţa penală apelată era temeinică şi legală în fapt şi drept şi nu era afectată de vicii pentru a fi desfiinţată, în conformitate cu dispoziţiile art. 379 pct. 1 lit. b Cod penal.

2. Inadmisibilitatea plângerii împotriva rezoluţiei procurorului formulată în baza dispoziţiilor art. 278 ind. 1 C.pr.pen. (lipsa calităţii procesuale a petentei - art. 222 alin. 3 C.p.p.)

Plângerea împotriva rezoluţiei procurorului nu poate fi făcută decât de persoanele indicate expres, preotul paroh nedeţinând această calitate de la momentul formulării plângerii, neavând nici calitatea de persoană vătămată ori persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate; iar „mandatul” obţinut ulterior produce efecte juridice doar pentru viitor şi în limitele prevăzute în dispoziţia ierarhului locului.

Curtea de Apel Iaşi, sentinţa penală nr. 127 din 03.12.2009

Prin sentinţa penală nr. 127 din 03.12.2009 a Curţii de Apel Iaşi s-a respins ca inadmisibilă plângerea formulată de petentă prin reprezentant legal, preot paroh M.D., împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale din 22.02.2008 dată de procurorul D.N.A. - serviciul Teritorial Iaşi şi din 22.02.2008 dată de procurorul-şef serviciu D.N.A. - Serviciul Teritorial Iaşi.

Curtea de apel a fost sesizată prin decizia penală nr. 307/19 mai 2009 a Curţii de Apel Iaşi, cu judecarea în primă instanţă a plângerii penale formulată de petenta Parohia „X.” Iaşi împotriva rezoluţiei D.N.A - Serviciul Teritorial Iaşi dată în dosarul nr. 43/P/2007.

Prin decizia penală sus-menţionată s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 28¹ pct. 1 lit. b Cod procedură penală modificat prin Legea nr. 79/26.03.2007, că instanţa competentă a judeca în primă instanţă plângerea formulată este curtea de apel, întrucât curtea de apel judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi.

Faţă de aceste prevederi şi de calitatea de avocat în Baroul Iaşi a unui intimat, instanţa de control judiciar a constatat că Tribunalul Iaşi a păşit la judecarea plângerii petentei fără a-şi verifica competenţa.

Potrivit art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, dispoziţiile relative la competenţă după materie şi după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar potrivit alin. 3 nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod, putând fi invocată în orice stare a procesului şi luându-se în considerare chiar din oficiu.

Părţile au fost legal citate, au fost prezente în instanţă, personal şi prin reprezentare sau asistaţi, şi-au susţinut interesele şi au formulat concluzii scrise.

Curtea a verificat rezoluţia atacată pe baza actelor si lucrărilor dosarului cauzei, a tuturor înscrisurilor depuse la dosar şi a susţinerilor părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 alin. 7 Cod procedură penală raportat la dispoziţiile art. 317 Cod procedură penală, reţinând următoarele:

La data de 07.06.2007 şi revenind, la data de 08.12.2007 preotul paroh, în calitate de reprezentant legal al Parohiei a formulat o plângere penală, înregistrată la D.N.A - Serviciul Teritorial Iaşi, împotriva intimaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 246 şi art. 248 Cod penal, fals în acte publice şi uz de fals, prevăzute de art. 289 Cod penal şi art. 291 Cod penal şi nerespectarea hotărârii judecătoreşti, prevăzută de art. 271 Cod penal, precum şi a infracţiunilor prevăzute de art. 246 Cod penal raportat la art. 248 Cod penal şi a infracţiunilor prevăzute de art. 10 şi art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, motivând că aceste persoane, având calităţi juridico-administrative, au înstrăinat nelegal patrimoniul imobiliar al petentei.

Procurorul a analizat conţinutul plângerii formulate raportat la actele premergătoare efectuate în cauză.

Analiza procurorului s-a raportat la faptele reclamate şi la persoanele descrise în conţinutul plângerii formulate şi al înscrisurilor depuse de petentă.

Intimaţii au invocat excepţia inadmisibilităţii plângerii formulate în faţa Curţii de Apel Iaşi ca instanţă de fond.

Preotul paroh, în conformitate cu dispoziţiile Statutului de Organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, a deţinut mandatul special impus de dispoziţiile legale, aspect constatat după sesizarea Curţii de Apel Iaşi şi înregistrarea cauzei, la data de 02.06.2009, respectiv după înregistrarea cererii adresate de acesta, la data de 06.05.2009, către ierarhul locului şi aprobarea de reprezentare a intereselor Parohiei de către preotul paroh, conform adresei nr. 3841/08.05.2009 emisă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei Iaşi - Oficiul Juridic Canonic.

De la această dată preotul paroh a deţinut calitatea legală, impusă de lege, pentru a reprezenta interesele instituţiei petente. În acest sens, dispoziţiile art. 278 ind.l al. 1 Cod procedură penală prevăd: „După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 si 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu.”

Preotul paroh ori consilierul parohial trebuie să îndeplinească condiţia impusă atât de dispoziţiile art. 50 lit. e din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, cât şi de dispoziţiile procedurale ce reglementează condiţiile formulării unei plângeri penale împotriva măsurilor şi actelor procurorului ( capitolul VII art. 275 Cod procedură penală şi art. 278 ind.l al. 1 Cod procedură penală).

Ori, interesele legitime personale ale preotului paroh sau consilierului parohial nu s-au dovedit a fi în vreun fel vătămate şi nici nu au formulat plângere penală în acest sens.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 221 al. 8 teza I Cod procedură penală impun asupra modurilor de sesizare ale organelor de urmărire penală - prin plângere sau denunţ; în speţă plângerea trebuia să respecte dispoziţiile art. 222 alin. 3 Cod procedură penală.

În fapt, preotul paroh trebuia să deţină un mandat special, legal, pentru a putea reprezenta interesele petentei, respectiv de a formula plângere penală.

Discuţia juridică generată, faţă de excepţia invocată, se referă la momentul deţinerii acestui mandat special faţă de data formulării plângerii penale - a sesizării organului de urmărire penală ( respectiv, DNA - Serviciul Teritorial Iaşi, conform disp. art. 221 Cod procedură penală).

La data primei sesizări şi înregistrări a plângerii penale - 07.06.2007 - preotul paroh nu deţinea acest mandat special (obţinut ulterior, în cursul procesului penal - la data de 08.05.2009).

Pe de o parte, dispoziţiile art. 222 alin. 3 Cod procedură penală impun că „plângerea se face prin mandatar, iar mandatul trebuie să fie special, procura să rămână ataşată plângerii”. De asemenea, dispoziţiile procedurale civile reglementează instituţia reprezentării părţilor în judecată ( Capitolul IV Cod procedură civilă) şi impun prin art. 67 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă: „Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.” Mandatarul cu procura generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă cel care a dat procura generală nu are domiciliu şi nici reşedinţa în ţară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

Jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie referă asupra momentului la care trebuie să existe mandatul (împuternicirea) legală pentru o reprezentare legală. (decizia penală nr. 5338/18.09.2006.1.C.C.J. - Secţia penală).

Plângerea împotriva rezoluţiei procurorului nu poate fi făcută decât de persoanele indicate expres, preotul paroh nedeţinând această calitate de la momentul formulării plângerii, neavând nici calitatea de persoană vătămată ori persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate; iar „mandatul” obţinut ulterior ( 06.05.2009) producea efecte juridice doar pentru viitor şi în limitele prevăzute în dispoziţia ierarhului locului.

Pe cale de consecinţă, în drept, s-a constatat că Parohia nu a sesizat D.N.A. - Serviciul Teritorial Iaşi în conformitate cu dispoziţiile art.275 alin. 1 Cod procedură penală în referire la dispoziţiile art. 222 Cod procedură penală raportat la dispoziţiile art. 278 ind. 1 alin. 1 Cod procedură penală.

Astfel, celelalte motive invocate în susţinerea plângerii privind legalitatea şi temeinicia acesteia, motive susţinute amplu de petentă, prin consilierul parohial, cât şi de avocaţii aleşi ce au reprezentat intimaţii, nu au putut forma obiectul analizei pe fond a plângerii.

Constatând în fapt şi drept că plângerea formulată de preotul paroh în numele petentei împotriva rezoluţiei procurorului este inadmisibilă, curtea de apel a respinge ca inadmisibilă plângerea formulată de petentă împotriva rezoluţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 alin.8 lit. a Cod procedură penală.

3. Infracţiunea de punere în circulaţie sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare prevăzută de art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2020. Număr fals de înmatriculare

Prin „număr fals de înmatriculare” se înţelege orice număr care nu are corespondent într-o înscriere reală în evidenţele organului competent să efectueze înmatricularea acelui autovehicul.

Numărul real pe care l-a avut autovehiculul la un moment dat, dar care şi-a pierdut valabilitatea constituie număr fals de înmatriculare, în sensul art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr.195/2002.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 763 din 24 noiembrie 2009

Prin sentinţa penală nr. 639 din 10 decembrie 2008, Judecătoria Bîrlad a dispus condamnarea inculpatului O.V. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. 1 şi art. 89 alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002 şi a dispus achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare prevăzută de art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.pr.pen. raportat la art. 10 lit. d) C.pr.pen., apreciind că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de textul menţionat, întrucât inculpatul a condus pe drumurile publice un autoturism neînmatriculat, ca efect al expirării atribuirii numărului de circulaţie provizoriu, situaţie ce echivalează în fapt cu conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

A asimila această situaţie cu aceea a unui număr fals este impropriu, deoarece numerele de înmatriculare pe care autoturismul le afişa au fost emise în mod legal de o autoritate rutieră, organ al statului, au fost cândva valabile şi nu sunt rezultatul unei manopere frauduloase a inculpatului.

Prin decizia penală nr. 113/A din 4 iunie 2009, Tribunalul Vaslui a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bîrlad şi a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a constatat că sunt întrunite sub aspect obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, reţinând că expirarea numărului de circulaţie atribuit provizoriu conduce la caracterul fals al numărului care rămâne montat eventual la autoturismul pus în circulaţie, deoarece numărul provizoriu nu mai are corespondenţă într-o înregistrare reală, fiind disponibil pentru a fi reatribuit.

Hotărârea instanţei de apel a fost recurată de inculpat, care a susţinut că nu poate fi reţinută infracţiunea prevăzută de art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 în situaţia numerelor provizorii expirate, acestea neconstituind numere false, întrucât au corespondent în evidenţele serviciului de înmatriculări şi ale celui de circulaţie ale poliţiei.

Curtea de apel a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat şi a menţinut soluţia instanţei de apel, reţinând că este număr fals de înmatriculare numărul real pe care l-a avut autovehiculul la un moment dat, dar care şi-a pierdut valabilitatea, deoarece numărul aplicat pe autovehicul nu are corespondent într-o înscriere actuală, fiind contrare realităţii şi apt să inducă în eroare cu privire la identitatea autovehiculului.

În speţă, inculpatul a pus în circulaţie şi a condus pe drumurile publice un autovehicul cu numere provizorii expirate, acţiune ce se circumscrie dispoziţiilor art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, astfel că în mod corect instanţa de apel a reţinut vinovăţia inculpatului în comiterea acestei fapte, comisă în concurs cu infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art. 85 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002.

4. Furt calificat. Abuz de încredere. Distincţie

Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere este necesar să existe un raport juridic între partea vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte detenţia bunului mobil şi are îndatorirea să îl păstreze, să îl restituie la termenul şi în condiţiile stabilite ori să îi dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.

La furt, în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, bunul mobil se află în posesia sau detenţia altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinţei ei, pentru a şi-l însuşi pe nedrept.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 691 din 3 noiembrie 2009

Prin sentinţa penală nr. 385 din 17 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria Hîrlău, inculpatul B.C.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, reţinându-se că a sustras telefonul mobil aparţinând părţii vătămate B.R., telefon pe care acesta i l-a înmânat pentru a efectua o convorbire telefonică, a refuzat să îl restituie la solicitarea expresă a părţii vătămate, a creat o diversiune în sensul că i-a solicitat acesteia să meargă în incinta unui bar să caute două persoane după care inculpatul a plecat cu taxiul şi a înstrăinat telefonul.

Prin decizia penală nr. 229 din 28 aprilie 2009, Tribunalul Iaşi a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, fiind menţinută soluţia de condamnare dispusă de prima instanţă.

Hotărârile au fost recurate de inculpat, susţinând că instanţele au dat o greşită încadrare juridică faptei, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că a deţinut telefonul în baza unei contract de împrumut de folosinţă, valabil încheiat cu partea vătămată, nu a respectat termenul de predare a bunului şi după o perioadă de timp a dispus de acest bun, situaţie ce se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere şi nu de furt. Instanţa de recurs a menţinut încadrarea juridică dată faptei de către instanţele de fond şi de apel, reţinând că, în speţă, din probatoriul administrat a rezultat că partea vătămată a încredinţat telefonul mobil inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu a renunţat la posesie sau detenţie, ci doar a operat o schimbare temporară a poziţiei bunului care, prin aceasta, în lipsa oricărui titlu, nu a ajuns în detenţia inculpatului.

În aceste condiţii, din modul cum a procedat inculpatul care a luat telefonul, a refuzat să îl restituie, a trimis-o pe partea vătămată să caute două persoane într-un bar, după care a plecat cu taxiul şi a vândut bunul, rezultă că acesta nu a comis un abuz de încredere, ci un furt.

Faptul că partea vătămată i-a dat de bună voie telefonul mobil, este lipsit de relevanţă cu privire la încadrarea juridică a faptei ca infracţiune de furt, întrucât acesta a pretins că vrea să efectueze o convorbire telefonică, dar de fapt hotărâse să şi-l însuşească pe nedrept, la scurt timp bunul fiind vândut.

În concluzie, în mod corect instanţele au apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infracţiunii de abuz de încredere, întrucât între inculpat şi partea vătămată nu a existat o convenţie anterioară cu privire la deţinerea bunului, lipsind din situaţia premisă a acestei infracţiuni.

5. Tentativă de omor calificat sau vătămare corporală. Criterii de diferenţiere. Daune morale şi materiale – criterii avute în vedere la stabilirea cuantumului acestora

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 135 din 3 noiembrie 2009

Prin sentinţa penală nr. 296 din 16 aprilie 2009 Tribunalul Iaşi , în baza art. 334 Cod procedură penală a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare a instanţei din infracţiunea de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. 1, 175 lit. i Cod penal, în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal.

În baza art. 181 Cod penal s-a dispus condamnarea inculpatului A.D. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „vătămare corporală”.

În temeiul disp. art. 14 şi 346 Cod procedură penală raportat la disp. art. 998 Cod civil a fost obligat inculpatul A.D. să plătească părţii civile R.I. suma de 900 lei cu titlu de daune materiale si suma de 4000 lei cu titlu de daune morale.

În baza disp.art.313 al.1 din Legea nr. 95/2006 a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Urgente pentru Copii „Sf. Maria”Iaşi suma de 4798,44 lei şi Serviciului de Ambulantă Iaşi suma de 260 lei, sume ce vor actualizate la data plăţii, acordate cu titlu de despăgubiri civile.

În fapt, a reţinut instanţa că în seara zilei de 08.09.2004, în jurul orelor 19,30 , inculpatul A.D. aflat într-o vădită stare de ebrietate, l-a întâlnit pe stradă pe partea vătămată R.D. şi, apropiindu-se de acesta, l-a prins cu o mână de gât, l-a aplecat în faţă iar cu cealaltă mână l-a lovit cu un cuţit pe care îl avea în mână, în urma loviturilor primite acesta având nevoie de un nr. de 22-23 zile de îngrijiri medicale.

Cu privire la încadrarea juridică ce a fost dată acestei fapte instanţa, faţă de modalitatea în care a fost săvârşită fapta ( prin aplicarea unei singure lovituri), a intensităţii acesteia (apreciată prin prisma nr. de zile de îngrijiri medicale), a împrejurărilor în care aceasta a fost comisă ( inculpatul în vădită stare de ebrietate), văzând şi concluziile raportului de expertiză care au reţinut că leziunea constatată pe corpul părţii vătămate nu întruneşte caracteristicile medico-legale ale periculozităţii pentru viaţă, a apreciat că, cel puţin din perspectiva elementului intenţional al laturii subiective nu s-a relevat dorinţa ori acceptarea de către inculpat a morţii victimei, motiv pentru care , în baza art. 334 Cod pr. pen. a dispus în sensul schimbării încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare al instanţei din infracţiunea de „tentativă la omor calificat” prev. de art. 20 rap. la art. 174 al 1, art. 175, lit. i Cod penal, în infracţiunea de „ vătămare corporală” prev. de art. 81 Cod penal.

În motivarea apelului declarat de parchet s-a susţinut că fapta reţinută în sarcina inculpatului, aşa cum a fost descrisă în rechizitoriul întocmit şi în sentinţa pronunţată de instanţa de fond întruneşte în drept elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat. S-a mai precizat că nu are relevanţă poziţia inculpatului care a declarat că nu a vrut să ucidă partea vătămată şi nici actul medico-legal care atestă că leziunile suferite de victimă au necesitat iniţial 14 – 15 zile îngrijiri medicale, iar ulterior 22 – 23 zile îngrijire medicală pentru vindecare şi că acestea nu au pus în pericol viaţa părţii vătămate.

S-a solicitat admiterea apelului promovat, păstrarea încadrării juridice a faptei aşa cum a fost dată prin rechizitoriu şi aplicarea unei pedepse în conformitate cu dispoziţiile art. 72 Cod penal.

În motivarea apelului său, inculpatul a susţinut că încadrarea juridică corectă a faptei este cea reţinută de Tribunalul Iaşi prin sentinţa pronunţată, aceasta fiind în concordanţă şi cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.

S-a mai subliniat de apărătorul inculpatului că în momentul săvârşirii faptei acesta era în stare de ebrietate, a aplicat victimei o singură lovitură, de mică intensitate, iar leziunile cauzate nu au fost periculoase pentru viaţa acesteia.

S-a solicitat menţinerea încadrării juridice şi a pedepsei pronunţate de instanţa de fond.

A mai precizat inculpatul că apelul promovat de el vizează numai latura civilă a cauzei, respectiv cuantumul daunelor materiale şi morale, la plata cărora a fost obligat , şi pe care le apreciază ca fiind prea mari, în raport cu starea sa de sănătate.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, dar sub toate aspectele de fapt şi de drept şi în limitele prevăzute de art. 371 alin. 2 Cod procedură penală constată că hotărârea pronunţată este legală şi temeinică.

Aşa cum rezultă din amplul material probator administrat în cursul urmăririi penale şi reconfirmat în faza cercetării judecătoreşti, în seara zilei de 08.09.2004, în jurul orelor 20,30, în timp ce partea vătămată se afla în faţa magazinului din localitate, a fost prinsă cu o mână de după gât de către inculpatul, victima s-a aplecat în faţă iar inculpatul i-a aplicat o singură lovitură cu un cuţit pe care îl avea asupra sa.

Din certificatul medico-legal nr. 2451/14.09.2004 eliberat de I.M.L. Iaşi rezultă că la data examinării partea vătămată R.I. a prezentat o plagă înjunghiată, nepenetrantă interscapulo-vertebrală stângă, ce s-a putut produce prin lovire cu corp înţepător tăietor (cuţit) poate data din 8.09.2004 şi necesită pentru vindecare un număr de 14-15 zile îngrijire medicală.

Ulterior, prin certificatul medico-legal nr. 3374 din 14.12.23004, I.M.L. Iaşi a mai precizat că partea vătămată a necesitat kinetoterapie şi ca urmare a mai necesitat 8 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, deci în total 22 – 23 zile îngrijire medicală.

În cursul cercetării judecătoreşti s-au solicitat relaţii suplimentare medico-legale, în sensul de a se preciza numărul total de zile de îngrijire medicală, necesar pentru vindecare, dacă leziunile cauzate au fost de natură a-i pune în pericol viaţa părţii vătămate şi dacă acele leziuni au vizat o zonă vitală.

Raportul întocmit la 11.05.2007a concluzionat că R.I. a prezentat o plagă tăiată nepenetrantă interscapulo-vertebrală stângă , complicată în evoluţie cu pareză de plex brahial pentru care a necesitat 22 – 23 zile de îngrijiri medicale, prin urmare, acesta este timpul de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunii pe care a prezentat-o sus-numitul.

Din punct de vedere medico-legal leziunea nu întruneşte caracteristicile medico-legale ale periculozităţii pentru viaţă; s-a mai precizat că zona intersapulo-vertebrală reprezintă zona de pe faţa posterioară a toracelui 1/3 superioară, între omoplaţi. Raportul a fost sesizat de comisia medico-legală .

Coroborând conţinutul declaraţiilor date de partea vătămată cu cele ale martorilor şi cu concluziile actelor medico-legale ale părţii vătămate, curtea a constatat că intenţia inculpatului a fost aceea de a aplica lovituri unui tânăr care îi bătuse copilul la şcoală.

Pe de altă parte, dacă se are în vedere obiectul vulnerant cu care s-a comis fapta, respectiv un cuţit cu lama lungă de 6 cm., intensitatea redusă a loviturii aplicate, unicitatea acesteia şi zona corporală vizată , care nu este una vitală , putem conchide că intenţia inculpatului a fost aceea de a aplica o lovitură părţii vătămate şi nu de a-i cauza moartea.

Aşa fiind, în mod corect Tribunalul Iaşi a dispus schimbarea încadrării juridice a situaţiei de fapt cu care a fost investit din tentativă la infracţiunea de omor calificat în vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal.

Pe cale de consecinţă, apelul promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi apare ca nefondat, urmând a fi respins în baza art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

În legătură cu apelul promovat de inculpatul A.D. şi prin care a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale şi materiale, la plata cărora a fost obligat în folosul părţii vătămate, funcţie de nivelul veniturilor sale şi de starea precară a sănătăţii, curtea a constatat că este nefondat.

Pe de o parte, probele administrate în cauză au dovedit că partea vătămată R.I., în vârstă de 16 ani la data săvârşirii faptei, a suferit două internări în spital, respectiv în perioada 08-10.09.2004 şi 27.09.–3.11.2004, a suportat o intervenţie chirurgicală pentru suturarea plăgii produse de inculpat şi a urmat apoi un program de fizioterapie şi kinetoterapie recuperatorie fiind necesare deplasări în municipiul Iaşi atât ale lui, cât şi ale unui părinte care îl însoţea, de asemenea în perioada spitalizării şi convalescenţei, partea vătămată nu a mai putut munci şi pe cale de consecinţă nu a mai realizat veniturile pe care le obţinea din munca pe care o presta, aşa fiind, suma de 900 lei la plata căreia inculpatul a fost obligat cu titlu de daune materiale, este pe deplin justificată şi dovedită.

Pe de altă parte, fapta comisă de inculpat a cauzat părţii vătămate intense şi prelungite trame morale, fiind nevoită să suporte internări în spital, o intervenţie chirurgicală, să urmeze un tratament recuperator, să stea departe de părinţi şi să-şi schimbe radical modul obişnuit de viaţă, împrejurări ce-l îndreptăţesc a primi un echivalent al daunelor morale şi care, în mod corect au fost cuantificate de prima instanţă la suma de 4.000 lei.

Pe cale de consecinţă, în mod corect prima instanţă a stabilit cuantumul daunelor morale şi materiale aşa încât nu se justifică reducerea acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 998 Cod civil: orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara. În completare, prin art. 999 Cod civil se precizează că: „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

În condiţiile în care sunt întrunite cerinţele pentru a se obţine repararea prejudiciului, acesta trebuie reparat integral; aceasta înseamnă că autorul faptei cauzatoare de prejudicii este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), ci şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cesans). În acest mod se urmăreşte a se asigura restabilirea situaţiei anterioare. La stabilirea întinderii despăgubirilor nu se ia în considerare nici starea materială a inculpatului şi nici starea materială a părţii vătămate.