Curtea de apel iaşi decizii relevante Pronunţate în trimestrul al iv-lea 2009 Cuprins

3. Acţiune în revendicare. Admisibilitate. Cerere formulată ulterior adoptării Legii nr. 10/2001

Acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, deţinute de un terţ, sunt admisibile în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 193 din 9 decembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr.1254/20 mai 2005, Judecătoria Vaslui a respins excepţia de netimbrare a acţiunii, excepţie invocată de pârâta S.C. „B.” SRL. În baza art.2 şi art.158 C.pr.civ. a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii L.I., M.V., B.L., L.Vc. şi pârâţii statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local Vaslui şi S.C. „M.” SA Vaslui, în favoarea Tribunalului Vaslui.

Judecătoria Vaslui a reţinut că indiferent în ce zonă ar fi amplasat imobilul în litigiu, valoarea acestuia depăşea suma de 1 miliard lei, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Tribunalului Vaslui.

Prin sentinţa civilă nr.174/22 februarie 2006 a Tribunalului Vaslui a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.V., B.L., L.Vc., împotriva pârâţilor statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local Vaslui, S.C. „B.” SRL Vaslui şi S.C. „M.” SA Vaslui reprezentată prin lichidatorii judiciari S.C. „E.” SRL Huşi şi S.C. „M.R.L.” Iaşi ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

S-a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamanta L.I. în contradictoriu cu pârâţii statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui, Consiliul Local Vaslui, S.C. „B.” SRL Vaslui, S.C. „M.” Vaslui, reprezentată prin lichidatorii judiciari S.C. „E.” SRL Huşi şi S.C. „M.R.L.” SRL Iaşi, S.C. „I.” SA Vaslui, S.C. „C.” SA Vaslui şi S.C. „G.” SA Vaslui.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că din certificatul de moştenitor nr. 209 din 17 septembrie 1007 a rezultat că de pe urma defunctului L.F. a rămas ca moştenitoare reclamanta L.I., în calitate de soţie supravieţuitoare, iar ceilalţi reclamanţi au renunţat la succesiune conform declaraţiilor autentificate, menţionate în acelaşi certificat de moştenitor.

Singura care a acceptat succesiunea de pe urma defunctului L.F. a fost reclamanta L.I., astfel că ceilalţi reclamanţi nu aveau calitate procesuală activă, renunţând la moştenire.

În cauză, instanţa a fost investită cu o acţiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de stat, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ.. La data investirii instanţei cu soluţionarea acţiunii în revendicare intrase în vigoare Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Cum în cauza de faţă a fost revendicat un imobil preluat abuziv de statul român, imobil care intra sub incidenţa Legii nr.10/2001, pentru restituirea acestuia trebuia urmată procedura prealabilă cu caracter administrativ prevăzută de art. 20-26 din Legea nr.10/2001. Imobilul în litigiu, făcând parte din categoria celor prevăzute de art. 2 din Legea nr.10/2001, în vigoare la data investirii instanţei cu acţiunea în revendicare, s-a constatat că acţiunea era inadmisibilă. Având în vedere că excepţia inadmisibilităţii era întemeiată, instanţa a apreciat că nu se mai impunea a fi analizate şi celelalte excepţii invocate de pârâţi (autoritate de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. „M.” SA, lipsa identităţii dintre obiectul cererii şi dreptul de proprietate al S.C. „B.” SRL Vaslui).

Împotriva sentinţei civile nr. 174/22.02.2006 a Tribunalului Vaslui au formulat apel L.I., M.V., B.L., L.Vc., criticând-o pentru motivele expuse în continuare.

În mod nelegal instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea în contradictoriu cu reclamanţii M.V., B.L., L.Vc., în condiţiile în care prevederile Legii nr.10/2001 art. 4 arată că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat restituirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a moştenirii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul legii.

În mod nefondat s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţi, aceştia pornind o acţiune în baza Legii nr.10/2001 şi solicitând numai revendicarea suprafeţei de 9,964 m.p., iar nu întreaga suprafaţă de 30.000 m.p., confiscată la 11 iunie 1948, în contextul Legii nr.32/1948, imobilul revendicat fiind preluat de Consiliul local Vaslui fără forme legale, motiv pentru care titlul de proprietate al reclamanţilor din 1948 a rămas valabil.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 24 mai 2006, Curtea de Apel Iaşi a dispus în temeiul art.244 alin.1 pct.1 C.pr.civ. suspendarea judecării apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr.174/22 februarie 2006 a Tribunalului Vaslui, până la soluţionarea dosarului nr.923/2001 al Tribunalului Vaslui.

Prin decizia nr.5491/13 mai 2009 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâta S.C. „B.” SRL Vaslui împotriva încheierii din 24 mai 2006 a Curţii de Apel Iaşi, s-a casat încheierea menţionată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii, aceleiaşi instanţe, reţinându-se că în calea de atac a apelului exercitat de reclamanţi, instanţa de apel trebuia să verifice doar legalitatea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în baza căreia a fost respinsă acţiunea, neavând de cercetat fondul cauzei. Instanţa de apel a constatat că apelul formulat de M.V., B.L. şi L.Vc. era neîntemeiat pentru considerentele expuse mai jos.

Din certificatul de moştenitor nr. 209/17 septembrie 1997 a rezultat că de pe urma defunctului L.F. a rămas ca moştenitoare reclamanta L.I. în calitate de soţie supravieţuitoare, iar ceilalţi reclamanţi au renunţat la succesiune conform declaraţiilor autentificate, menţionate în acelaşi certificat de moştenitor.

Dispoziţiile art.4 din Legea nr.10/2001 invocate de cei trei apelanţi-reclamanţi în apelul formulat, nu erau aplicabile în cauză, deoarece de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii pot beneficia doar moştenitorii care nu au acceptat-o în termenul şi condiţiile prevăzute de art.700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune în condiţiile art. 696 din Codul civil. Ca atare, cei care au renunţat la succesiune cum sunt M.V., B.L., L.Vc. nu intră în categoria persoanelor care sunt moştenitori, ei neputând dovedi această calitate, întrucât în acest caz, nu este vorba de neacceptarea succesiunii în condiţiile art. 700 din Codul civil şi care sunt prezumaţi de lege ca renunţători, ci dimpotrivă s-a dovedit cu certitudine (declaraţie notarială) că nu sunt moştenitori, dat fiind faptul că au renunţat expres la succesiune. Prin efectul renunţării, moştenitorii sunt socotiţi că nu au fost niciodată moştenitori, iar vocaţia acestora succesorală este retroactiv desfiinţată. Renunţarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât şi cele viitoare care vor intra în succesiunea respectivă. Aşa fiind, în mod legal Tribunalul Vaslui a reţinut şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor M.V., B.L., L.Vc. şi a respins acţiunea civilă formulată de aceştia pe acest considerent.

În ce priveşte apelul formulat de L.I., acesta a fost admis pentru următoarele considerente.

Reclamanta L.I., prin cererea înregistrată la nr.2951/30 aprilie 2004, a solicitat în contradictoriu cu statul român reprezentat de D.G.F.P. Vaslui, Consiliul local Vaslui, S.C. „M.” SA Vaslui, S.C. „B.” SRL Vaslui să-i fie lăsată în deplină posesie şi proprietate suprafaţa de 9964 m.p. situată în Vaslui, acţiunea întemeindu-se pe dispoziţiile prevăzute de Codul civil, aşa cum corect a reţinut şi Tribunalul Vaslui, pe art. 480 C.civ.

Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 este admisibilă. Dispoziţiile din dreptul comun, conţinute în art.480 C.civ. dau vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite. În situaţia în care imobilul a fost înstrăinat, cum este şi în cazul de faţă, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr.10/2001, ci şi calea acţiunii directe în revendicarea imobilului. Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres şi nici implicit acţiunea în revendicare împotriva posesorilor imobilului preluat abuziv de stat. Totodată trebuie avute în vedere în cadrul acţiunii în revendicare şi dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care se aplică prioritar legii naţionale, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Ca atare, curtea de apel a admis apelul formulat de L.I., a schimbat în parte sentinţa tribunalului, cu trimiterea cauzei la Tribunalul Vaslui pentru judecarea acţiunii în revendicare, urmând fi examinate şi celelalte excepţii invocate de pârâţi, dar şi criticile vizând fondul cauzei.

4. Uzucapiune. Teren atribuit în folosinţă. Legea nr.18/1991

Posesia este o stare de fapt ce constă în exercitarea asupra unui imobil a unei puteri şi stăpâniri materiale, ce se manifestă prin acte de folosinţă şi conservare. Pentru cel ce invocă uzucapiunea este esenţial ca aceste activităţi să fie exercitate pentru sine, iar nu cu acordul proprietarului sau al celui care a avut în administrare terenul preluat de stat.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 499 din 4 noiembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 11713/2007 a Judecătoriei Iaşi s-a respins excepţia invocată de pârâţi privind lipsa calităţii procesuale active, s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâţii I.Gh. şi I.E., în contradictoriu cu reclamanţii G.A., S.M., C.A., G.C.M. şi G.C.I., constatându-se că pârâţii au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 2613 mp, din Iaşi. S-a respins acţiunea reclamanţilor având ca obiect: revendicare, restituire fructe, demolare construcţii, grăniţuire.

Pentru a se pronunţa astfel, judecătoria a reţinut că prin titlul de proprietate nr. 186412/16.06.2003, a fost reconstituit reclamanţilor dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 4000 m.p. din care 2613 m.p. în tarla 155, mp parcela 6435/1/3.

Potrivit sentinţei civile nr. 11983/15.12.2004 a Judecătoriei Iaşi, pârâţilor li s-a constatat în contradictoriu cu A.D.S. dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 4969,59 m.p. Expertul a stabilit că pârâţii foloseau din 1972 suprafaţa de 6673,92 m.p., din care suprafaţa de 2613 este cea din litigiu. Pârâţii au folosit terenul mai bine de 30 de ani fără a fi tulburaţi în posesie.

Posesia pârâţilor întrunea elementele necesare recunoaşterii uzucapiuni, însă pârâţii justificau în contradictoriu cu reclamanţii un drept de a solicita constatarea prescripţiei doar pentru suprafaţa de 2613 m.p. trecută în titlul de proprietate al reclamanţilor, suprafaţa de 900 m.p. solicitată de reclamanţi fiind cuprinsă în suprafaţa de 2613 m.p. recunoscută pârâţilor.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, iar prin decizia civilă nr.612/10 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-a respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 11713 /18.10.2007 a Judecătoriei Iaşi , sentinţă care a fost păstrată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 11983/2004, I.Gh. şi I.E. au solicitat constatarea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 4969 m.p., pe baza adresei emise de S.C. „A.B.” SA ce avea evidenţa tuturor terenurilor în administrare, dar în fapt posesia soţilor I. a început din anul 1973 şi pentru suprafaţa de 2613 m.p.

Împotriva deciziei civile nr. 612 din 1 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi au declarat recurs reclamanţii, criticând decizia recurată pentru faptul că pârâţii nu au timbrat cererea reconvenţională conform dispoziţiilor legale, iar probatoriul administrat de pârâţii-reclamanţi era contradictoriu şi nu era în măsură a dovedi uzucapiunea invocată de aceştia. Pârâţii nu au reuşit să demonstreze momentul în care au luat în posesie suprafaţa de teren revendicată, pentru că deţineau terenul anterior anului 1973.

Sentinţa civilă nr. 11983/2004 a Judecătoriei Iaşi nu era opozabilă recurenţilor, iar pe de altă parte, pentru suprafaţa de teren de 2613 m.p., recurenţii aveau deja emis titlu de proprietate, astfel că instanţa nu mai putea constata uzucapiunea. Prin sentinţa civilă nr.11983/2004 a Judecătoriei Iaşi pârâţii au dobândit o suprafaţă de teren de 4969,59 m.p. în parcela A 6453/1/2, iar terenul reclamanţilor se afla în parcela A 6453/1/3, impunându-se efectuarea unei expertize care să stabilească dacă exista suprapunere de terenuri, având în vedere că nu exista identitate de parcele. Instanţa le-a constatat pârâţilor dreptul de proprietate dobândit prin uzucapiune asupra unei suprafeţe de teren de 2613 m.p, restul până la 6673,92 m.p., mai mult decât au solicitat pârâţii şi ştiau că au stăpânit. Terenul revendicat de reclamanţi nu era uzucapat, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru prescripţia achizitivă de lungă durată. În mod netemeinic instanţa a respins solicitarea reclamanţilor de a se efectua o nouă expertiză, mulţumindu-se să reţină concluziile unor expertize extrajudiciare depuse de pârâţi în apel.

Curtea de apel a constatat că recursul era întemeiat.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii i-au chemat în judecată pe pârâţii I.Gh. şi I.E., cerând să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Iaşi, în suprafaţă de 900 m.p., să restituie fructele în valoare de 25.000.000 lei, să demoleze construcţiile pe care le-au ridicat abuziv şi fără autorizaţie de pe această suprafaţă de teren, să se stabilească linia de hotar între cele două proprietăţi.

În dovedirea dreptului de proprietate au depus reclamanţii titlul de proprietate nr. 186412/16.06.2003 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în baza prevederilor Legii nr.18/1991, Legii nr.169/1997 şi ale Legii nr.1/2000.

Prin întâmpinarea cu caracter de cerere reconvenţională, pârâţii-reclamanţi I.Gh. şi I.E. – pe lângă apărările pe care şi le-au formulat în legătură cu toate capetele acţiunii principale – au solicitat să se constate uzucapiunea asupra suprafeţei de 2613 m.p. din Iaşi, care ar fi reprezentat diferenţa de teren din cei 6673,92 m.p. deţinuţi de pârâţi din anul 1972.

Titlul de proprietate dobândit de reclamanţi în condiţiile Legii nr.18/1991 a fost emis la 16 iunie 2003, reclamanţilor reconstituindu-li-se dreptul de proprietate, iar prin decizia civilă nr.1145/12 septembrie 2006 a Tribunalului Iaşi a fost respinsă acţiunea formulată de I.Gh. şi I.E. privind anularea titlului de proprietate nr. 186412/2003, neexistând nici un motiv de nulitate a acestuia.

Prin sentinţa civilă nr.11983/15 decembrie 2001 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată ulterior emiterii titlului de proprietate, s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru suprafaţa de teren de 4969,59 m.p. situat în Iaşi, în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti.

Ceea ce se execută dintr-o hotărâre judecătorească este dispozitivul hotărârii, astfel încât curtea de apel nu a examinat în cadrul litigiului considerentele hotărârii pronunţate, care reţineau totuşi că terenul din acea cauză ar fi aparţinut domeniului privat al statului, iar la momentul judecării acelui litigiu era concesionat SC „A.B.”

Chiar pârâţii-reclamanţi I.Gh. şi I.E., în întâmpinarea de la dosarul nr. 2597/2005 al Judecătoriei Iaşi, au confirmat că suprafaţa de teren pe care au deţinut-o, de 6000 m.p., inclusiv 2613 m.p. pentru care solicitau uzucapiunea în litigiul dedus judecăţii, s-ar fi aflat în administrarea IAS Bucium, actualmente societate comercială.

Examinând cererea de constatare a uzucapiunii în litigiu, pentru suprafaţa de 2613 m.p., instanţele erau obligate să clarifice dispoziţiile art. 1864, art. 1860, art. 1863, art. 1890 Cod civil în raport de probatoriul administrat în cauză. În sistemul Codului civil român, uzucapiunea este de două feluri: cea de 30 de ani, prevăzută de 1890 Cod civil, şi cea de 10 la 20 ani prevăzută de art. 1895 Cod civil. În litigiu s-a susţinut de pârâţi că au posedat terenul sub nume de proprietar mai bine de 30 de ani, începând cu anul 1972-1973. Având în vedere susţinerile pârâţilor-reclamanţi I.Gh. şi I.E. din dosarul nr. 16387/2003, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr.11983/15.12.2004 a Judecătoriei Iaşi, înscrisurile depuse de părţi în prezenta cauză, curtea de apel a reţinut că pârâtul-reclamant I.Gh. a primit în martie 1973 o suprafaţă de teren de la IAS Miroslava pe care a lucrat-o, cu acceptul acesteia, a şi cultivat-o, terenul fiind inundabil. Uzucapiunea de 30 de ani presupune o posesie utilă, neviciată, prin urmare I.Gh. şi I.E. au exercitat începând cu anul 1972-1973 o detenţie precară, deoarece folosirea terenului în litigiu s-a făcut cu acordul statului prin administratorul său de le acea dată. Efectul uzucapiunii este acela că posesorul devine titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, retroactiv, în sensul că uzucapatul va fi considerat proprietar, nu din momentul împlinirii termenului de prescripţie, ci chiar din ziua în care a început posesia.

Or, în speţă, pârâţii-reclamanţi nu au dovedit uzucapiunea de 30 de ani şi îndeplinirea cerinţelor impuse de art. 1890,1847,1860 Cod civil.

Mai mult, titlul de proprietate al recurenţilor nu putea fi lipsit de efecte juridice, deoarece în momentul emiterii acestuia a fost restabilită proprietatea, în condiţiile legii speciale nr.18/1991, anterior posesia reclamanţilor-recurenţi fiind tulburată prin cedarea forţată a proprietăţii.

În recurs, curtea de apel a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi, în consecinţă, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în tot decizia atacată, în sensul că a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa Judecătoriei Iaşi, respingând cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi I.Gh. şi I.E., având ca obiect constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru suprafaţa de 2613 m.p.

Totodată, curtea a trimis la Judecătoria Iaşi, spre rejudecare, acţiunea în revendicare cu capetele accesorii, urmând ca instanţa de fond să facă aplicabilitatea dispoziţiilor legale pe fondul cauzei.

5. Căi de atac. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac

În principiu, prin admiterea apelului nu se poate face părţii al cărui apel a fost admis o situaţie mai grea decât aceea creată prin hotărârea primei instanţe, care nu a fost atacată cu apel de partea adversă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 576 din 25 noiembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr.12523/31.10.2008 a Judecătoriei Iaşi s-a respins excepţia lipsei de interes a plângerii şi s-a respins plângerea formulată de petenta SC „M.P.” SRL Iaşi, în contradictoriu cu intimata T.E., împotriva încheierii nr.35345/6.06.2007 pronunţată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi în dosarul nr.35345/1.06.2008 ca nefondată.

Pe fondul plângerii, instanţa a constatat că potrivit art.26 alin.4 lit.c din Legea nr.7/1996 notarea în cartea funciară are ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor şi a faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară.

Potrivit art.42 din Ordinul nr.633/2006 notarea poate avea ca obiect consemnarea unor fapte şi drepturi personale a litigiilor referitoare la drepturile reale asupra imobilelor şi alte înscrisuri cu caracter temporar în legătură cu imobilul, ordinul enumerând exemplificativ câteva asemenea acte sau fapte juridice. S-a constatat că tranzacţia a făcut obiectul unui litigiu, care a fost la rândul său notat în cartea funciară după cum a rezultat din extrasul de carte funciară.

Împotriva sentinţei civile nr.12523/31.10.2008 a Judecătoriei Iaşi a formulat apel S.C. „M.T.” SRL, iar prin decizia civilă nr.238/11 martie 2009 a Tribunalului Iaşi a fost admis apelul declarat de SC „M.P.” SRL împotriva sentinţei civile nr.12523/31.10.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă care a fost schimbă în parte. A fost respinsă plângerea formulată de petenta SC „M.P.” SRL în contradictoriu cu intimata T.E. pentru lipsa coparticipării procesual pasive.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că la termenul din 18.02.2009 instanţa de apel a invocat excepţia lipsei coparticipării pasive. Prima instanţă a fost investită de petenta SC „M.T.” SRL cu soluţionarea plângerii formulate împotriva încheierii de carte funciară nr.35345/1.06.2007 a OCPI Iaşi în contradictoriu cu T.E. Prin tranzacţie s-a dispus în Cartea funciară nr. 59723 prin încheierea nr. 35345/1.06.2007 că T.E. a transmis dreptul de proprietate asupra cotei de 3/9 din imobilul situat în Iaşi str. P. nr. 66 identificat cadastral dosar nr.17706 numiţilor D.C. şi R.V.-C.

Întrucât notarea contestată viza tranzacţia care îi avea ca părţi pe D.C. şi R.V.-C., se impunea pentru justa soluţionare a cauzei, ca plângerea să fie soluţionată în contradictoriu şi cu aceste persoane.

Împotriva deciziei civile nr. 238/11 martie 2009 a Tribunalului Iaşi a declarat recurs SC „M.P.” SRL Iaşi, criticând decizia recurată pentru că notarea a fost cerută de T.E., iar plângerea este o cale de atac împotriva încheierii de notare ce se judecă în contradictoriu cu solicitantul actului şi nu cu ceilalţi semnatari ai contractului. Dacă obiectul judecăţii ar fi fost desfiinţarea pe fond a actului juridic cadrul procesual, ar fi trebuit să fie dat de toţi semnatarii pentru ca nulitatea să fie suportată de toţi. Nu exista nici un motiv pentru a fi chemaţi D.C. şi R.V.-C. într-un litigiu de radiere. Interpretarea instanţei de apel este greşită pentru că s-a extins cadrul procesual într-o plângere de carte funciară de la petentul interesat vătămat, către ceilalţi coproprietari, în speţă fiind vorba despre o tranzacţie extrajudiciară, prin care părţile tindeau la stingerea litigiului de partaj care forma obiectul dosarului nr.579/245/2007 al Judecătoriei Iaşi, fiind un act juridic incomplet, care putea produce efecte doar prin cuprinderea într-o hotărâre de expedient, întabularea nu trebuia făcută pe calea notării, ci numai dacă exista hotărâre de expedient.

Recursul formulat este întemeiat pentru considerentele expuse în continuare. Tribunalul Iaşi, prin soluţia pronunţată admiţând apelul SC „N.T.” SRL Iaşi şi respingând plângerea formulată de aceasta pentru lipsa coparticipării procesual pasive, a încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Apelantului SC „M.P.” SRL Iaşi nu i se putea agrava situaţia în propria cale de atac, principiul non reformatio in pejus consacrat de art. 296 teza a II-a Cod procedură civilă găsindu-şi aplicabilitate numai în situaţia în care doar una din părţi a formulat apel, aşa cum e cazul în speţă. În cazul în care apelul este declarat de două sau mai multe părţi cu interese contrare ori în ipoteza aderării la apel, apelantului i se poate agrava situaţia în calea de atac. Apelul este o cale de atac devolutivă, care duce la rejudecarea pricinii în fond, ceea ce înseamnă că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, atât în fapt, cât şi în drept.

În speţă, instanţa de control judiciar în apelul părţii căreia i s-au respins pretenţiile formulate pe fond, nu putea să admită apelul şi să respingă acţiunea pe temeiul unei excepţii, invocată din oficiu, încălcând astfel principiul non reformatio in pejus.

Principiul enunţat mai sus, în calea de atac a apelului – care este o cale de atac devolutivă – nu îşi găseşte aplicarea decât în situaţiile în care instanţa de apel constată încălcarea normelor de competenţă, de alcătuire a instanţei sau a unor cauze de nulitate a hotărârii (conţinutul hotărârii judecătoreşti).

Prin cerere, numai atunci când instanţa de apel constată că în apel au fost încălcate norme de competenţă, de alcătuire a instanţei sau sunt cauze de nulitate a hotărârii, poate – în apelul părţii care a formulat calea devolutivă a apelului – să invoce din oficiu excepţiile mai sus enunţate, întrucât aceste excepţii nu sunt lăsate la aprecierea părţilor fiind edictate în scopul bunei desfăşurări a procesului civil.

Mai mult, obiectul litigiului era o plângere (deci o cale de atac) împotriva unei încheieri de carte funciară, prin notarea respectivă stabilindu-se de petenta T.E. care a formulat cererea de notare un anumit cadru procesual, iar în raport de prevederile Legii nr.7/1996, partea interesată, în speţă SC „M.P.” SRL în calea de atac a avut în vedere acelaşi cadru procesual.

În temeiul considerentelor expuse şi făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a fost admis recursul, curtea de apel casând în totalitate decizia Tribunalului Iaşi şi trimiţând cauza la Tribunalul Iaşi pentru rejudecarea apelului în fond.

Cu ocazia rejudecării, s-a dispus ca instanţa de apel – care în mod greşit a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului – să aibă în vedere toate motivele invocate de SC „M.P.” SRL, pe fondul cauzei.

6. Calitate procesuală pasivă a statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor. Daune materiale şi morale

În acţiunea având ca scop repararea pagubei produse în procesul penal, persoana pretins vătămată în drepturile sale poate chema în judecată civilă statul, care este reprezentat de Ministerul Finanţelor. Reprezentarea în proces este prin Ministerul Finanţelor este dată de lege şi nu este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor impuse prin art. 504 şi art. 506 alin. 3 C.pr.civ., ci şi pentru orice alte pagube cauzate în procesul penal. Dacă şi în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru eroarea judiciară în sensul art. 504 C.pr.pen. ce se coroborează cu art. 998 C.civ. sau numai ale răspunderii civile având ca temei art. 998 – 999 C.civ. este o chestiune de probaţiune.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 132 din 2 octombrie 2009

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi la data de 11.07.2008 reclamantul, deţinut în penitenciar, a solicitat de la statul român daune materiale şi morale de 5 (cinci) bani, în proporţie geometrică pe zi, pentru 60 de zile (5 bani) o zi; 10 bani a doua zi ş.a.m.d.

Reclamantul a susţinut că urmare cercetării penale şi în cursul judecăţii statul prin reprezentanţii săi i-a încălcat drepturile constituţionale şi drepturile universale ale omului.

În motivarea cererii de chemare în judecată au fost indicate articolele, textele de lege încălcate (art. 62, art. 64, art. 66, art. 92 Cod penal, precizate în Codul de procedură penală şi art. 172 Cod procedură penală), formulând critici şi cu privire la exercitarea mandatului de avocatul desemnat din oficiu.

În baza sentinţei penale nr.212/2008 a Judecătoriei Piatra-Neamţ, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 208, art. 209 Cod penal şi se afla în executarea pedepsei.

Reclamantul a precizat valoarea daunelor la suma de 5 milioane euro şi a motivat în fapt cererea de chemare în judecată, susţinând că în faza cercetării penale au fost încălcate dispoziţiile Codului de procedură penală indicate în cererea iniţială privind administrarea probelor, a cercetării la faţa locului, a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 77002/14.01.2008.

La cererea reclamantului, tribunalul a administrat proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar în copie probele contestate, depoziţii de martori din dosarul penal, decizia penală nr. 150/AP/14.05.2008 a Tribunalului Neamţ – Secţia penală.

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 557 din 01 aprilie 2009, a respins ca nefondată acţiunea. Pentru a da hotărârea, tribunalul a constatat că la data de 18.01.2008 reclamantul a fost arestat, judecat penal, condamnat la 4 ani închisoare, fiind în executarea pedepsei la data sesizării instanţei.

Încadrarea în drept a fost stabilită de prima instanţă în art. 998 Cod civil, iar în considerentele hotărârii s-a arătat că răspunderea statului este delictuală, obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie şi risc al activităţii pentru erorile judiciare. Simpla afirmaţie referitoare la existenţa unui prejudiciu nu îndreptăţeşte reparaţia prin echivalent bănesc, cel ce solicită daune având obligaţia de a le dovedi că s-au produs prin sentinţa evocată.

În apelul declarat, reclamantul a formulat critici cu privire la aplicarea greşită a legii în stabilirea răspunderii statului, susţinând că sentinţa atacată nu cuprindea – în fapt şi în drept – acuzaţiile aduse statului român prin concluziile scrise, în care a arătat dispoziţiile din Codul de procedură penală încălcate în timpul anchetei şi prin condamnarea la privare de libertate. Apelantul a invocat că nu a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie, de dreptul la un proces echitabil, precum şi de dreptul de a fi egal în faţa legii, prezentând probele administrate în dosarul penal şi susţinând că „urma papilară a fost plantată la locul faptei”, statul român fiind complice la înfăptuirea minciunii şi a falsului în justiţie.

Prin întâmpinare, statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor a solicitat pe fond, respingerea apelului ca neîntemeiat, tribunalul reţinând, în raport de dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, că nu au fost întrunite condiţiile răspunderii civile, reclamantul nedovedind legătura de cauzalitate între pretenţiile solicitate, prejudiciul cauzat, fapta ilicită, vinovăţia, condiţii prevăzute de art. 998-999 Cod civil, obligaţie impusă prin art.1169 Cod civil.

S-a mai invocat şi lipsa calităţii procesuale pasive a statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, fiind invocate dispoziţiile art.3 pct.81 din H.G. nr.34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Finanţelor, care prevăd că: „Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de justiţie, precum şi în alte situaţii în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ”.

Analizând lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că izvorul pretenţiilor reclamantului îl constituie cercetările penale ce au avut ca finalitate condamnarea reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate. În acţiunea având ca scop repararea pagubei produse în procesul penal, persoana îndreptăţită poate chema în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. În consecinţă, reprezentarea statului este dată de dispoziţiile legii speciale care reglementează, în speţă, cercetarea şi judecarea proceselor penale, a Codului de procedură penală. Dacă şi în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile răspunderii, pentru eroarea judiciară în sensul art. 504 Cod procedură penală ce se coroborează cu art. 998 Cod civil sau numai ale răspunderii civile, având ca temei art.998 – 999 Cod civil, este o chestiune de probaţiune. Reclamantul a invocat încălcarea drepturilor sale constituţionale, în opinia lui fiind incidente prevederile art. 52 din Constituţie ce reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică a obţine repararea prejudiciului cauzat. Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condiţiile stabilite prin lege. Reprezentarea în proces de Ministerul Finanţelor Publice este dată prin lege nu numai de îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 504 şi 506 alin. 3 Cod procedură penală, ci şi pentru orice alte pagube cauzate în procesul penal.

Cum reclamantul a indicat ca fapt cauzator al prejudiciului vătămarea dreptului său prin încălcarea dispoziţiilor Codului de procedură penală privind administrarea probelor, calitatea procesuală pasivă revenea Ministerului Finanţelor Publice. Investind instanţa cu acţiune civilă, reclamantul avea obligaţia de a dovedi condiţiile răspunderii civile cerute de lege. Principiul răspunderii civile delictuale este enunţat de art. 998 Cod civil care prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”. Prejudiciul este elementul care determină obligaţia de reparaţiune, despăgubire fără daună, preexistentă nu se poate concepe. Alăturat acestuia trebuie să existe raportul de cauzalitate între culpă, care dă naştere responsabilităţi şi prejudiciu – din care decurge obligaţiunea de despăgubire.

În cauză, reclamantul a indicat valoarea despăgubirilor, revenindu-i astfel şi sarcina probei în a dovedi existenţa prejudiciului, oricare ar fi fost componenţa acestuia, fie materială fie morală. Cercetarea penală s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă a instanţei penale, ce are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (art.22 Cod procedură penală).

În ce priveşte administrarea probelor în procesul penal, reclamantul – inculpat în acea cauză – a avut drept de plângere, de a formula apărări şi de a exercita căile de atac pentru a-şi dovedi nevinovăţia.

Dat fiind efectele hotărârii penale, instanţa civilă nu are competenţa de a stabili dacă a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie. Tribunalul a reţinut corect faptul că reclamantul nu se afla în situaţia achitării sau altei soluţii după condamnare, în care prejudiciul să fie prezumat, în sensul art. 504 Cod procedură penală, ci trebuia să îl dovedească pentru a se naşte obligaţia de desdăunare.

Curtea a constatat că situaţia de fapt stabilită prin considerentele hotărârii atacate avea corespondent în probele dosarului. Hotărârea atacată cuprindea elementele prevăzute de art.261 pct.1-8 Cod procedură civilă, între care motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În partea introductivă a sentinţei au fost consemnate concluziile orale ale reclamantului, iar instanţa s-a pronunţat conform art.129 alin.6 Cod procedură civilă asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Faptul că în considerentele sentinţei nu erau redate concluziile scrise depuse de reclamant, în care îşi prezenta pretenţiile şi analiza probele administrate, nu a constituit motiv de nulitate care să impună, în apel, soluţia din art. 296 Cod procedură civilă, de schimbare în tot a hotărârii şi pe fond a admiterii pretenţiilor apelantului, iar în consecinţă, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, curtea de apel a respins apelul ca neîntemeiat.

7. Împărţeală judiciară. Calitate procesuală activă. Terţi dobânditori ai cotei indivize din bunurile succesorale transmise de soţia supravieţuitoare din masa succesorală

În acţiunile în împărţeală judiciară a averii succesorale calitatea procesuală activă nu este determinată exclusiv de calitatea de moştenitor a defunctului. Deşi izvorul coproprietăţii îl constituie succesiunea, titulari ai dreptului dedus judecăţii şi cu interes în ieşirea din indiviziune în sensul art. 728 C.civ. sunt şi terţi dobânditori, cote-părţi indivize din averea succesorală, transmise în orice mod de moştenitorii defunctului sau alt coproprietar.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 388 din 7 octombrie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 08 februarie 2006, reclamanţii V.I. şi V.A. au chemat în judecată pârâţii: V.T.,V.G., A.Ct., A.E., A.Cr., A.D., G.R., An.E., solicitând instanţei să dispună anularea certificatului de moştenitor nr. 120/1995, să se constate că reclamanţii sunt proprietarii unei cote indivize de ½ din una casă de locuit şi suprafaţa de teren de 800 m.p. în sat H., comuna C., partajarea averii succesorale rămasă de pe urma defuncţilor G.M., G.Gh. şi A.V.I., precum şi ieşirea din indiviziune.

Prin sentinţa civilă nr. 6324/21 mai 2008 a Judecătoriei Iaşi s-au admis excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor după A.V.-I., invocată de instanţă, din oficiu; lipsa calităţii procesual a pârâţilor după G.M., invocată de instanţă din oficiu; inadmisibilitatea acţiunii în constatare asupra cotei indivize de 1/2 din casa de locuit şi suprafaţa de teren, invocată de către pârâţi; lipsa de interes privind anularea certificatului de moştenitor nr. 120/1995 şi partaj, invocată de pârâţi. Au fost respinse: cererea formulată de reclamanţii V.A. şi V.I., după A.V.-I., în contradictoriu cu pârâţii V.T. şi V.G., A.Ct., A.E., A.Cr. şi A.D., G.R., An.E., ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activ; cererea formulată de reclamanţii V.A. şi V.I. în contradictoriu cu pârâţii V.T., V.G., A.Ct., A.E., A.Cr., A.D., G.R., An.E., după G.M., ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă; capătul de cerere privind constatarea cotei indivize de 1/2 din casa de locuit şi suprafaţa de teren, formulată de reclamanţii V.A. şi V.I. în contradictoriu cu pârâţii V.T., V.G., A.Ct., A.E., A.Cr., A.D., G.R., An.E., după G.M., ca inadmisibilă; capetele de cerere privind anularea certificatului de moştenitor şi ieşirea din indiviziune, formulate de reclamanţii V.A. şi V.I. în contradictoriu cu pârâţii V.T., V.G., A.Ct., A.E., A.Cr., A.D., G.R., An.E., după G.M., ca lipsite de interes.

Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut că reclamanţii nu aveau calitate procesuală activă, respectiv nu au făcut dovada unei identităţi între persoana celor care au introdus cererea de chemare în judecată şi persoana care face obiectul raportului juridic dedus judecăţii, în sensul că reclamanţii nu au calitate de moştenitor după A.V.-I. pentru a solicita ieşirea din indiviziune. Faţă de această împrejurare, instanţa a admis excepţia invocată şi a respins cererea formulată de V.A. şi V.I. ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesual activă.

Din oficiu instanţa a analizat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor după G.M., constatând că sunt persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

Instanţa a mai reţinut că acţiunea în constatare a cotei de ½ din casa de locuit şi suprafaţa de teren avea un caracter subsidiar faţă de acţiunea de partaj, fiind inadmisibilă.

S-a mai reţinut că cererea reclamanţilor de anulare a certificatului de moştenitor şi de ieşire din indiviziune era lipsită de interes, din moment ce prin acest înscris le-a fost recunoscut în totalitate şi exclusivitate un drept asupra bunurilor mobile şi imobile.

Împotriva sentinţei civile nr.63424/21 mai 2008 a Judecătoriei Iaşi au formulat apel V.I. şi V.A., iar prin decizia civilă nr.166/23 februarie 2009 a Tribunalului Iaşi s-a admis apelul promovat de reclamanţii V.I. şi V.A. contra sentinţei civile nr. 6324/21.05.2008 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă care a fost desfiinţată în parte, fiind trimise spre rejudecare capetele de cerere ce vizau anularea certificatelor de moştenitor nr.108/2002, 85/05.08.2003 şi 86/05.08.2003.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că apelul era fondat numai în limita criticilor privind nepronunţarea instanţei de fond asupra cererii de constatare nulitate absolută parţială a certificatelor de moştenitor nr.108/2002, 85/2003 şi 86/2003, aspect faţă de care se impunea desfiinţarea în parte a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării acestor cereri.

A mai reţinut tribunalul că masa succesorală rămasă de pe urma defunctei G.M. coincidea cu cea din certificatul de moştenitor nr.120/1995 şi în mod corect instanţa de fond a reţinut lipsa de interes în anularea acestui act şi în acţiunea de ieşire din indiviziune.

Împotriva deciziei civile nr.166/23 februarie 2009 a Tribunalului Iaşi au declarat recurs V.I. şi V.A., criticând-o pentru greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor după A.V.-I., în condiţiile în care G.M. se afla în indiviziune cu rudele fratelui ei predecedat, cu pârâta An.E., dar şi în contradictoriu cu moştenitorii defunctului G.Gh. Greşit s-a admis lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor după G.M., în condiţiile în care G.Gh. a lăsat un testament olograf în beneficiul unor rude de ale sale. În opinia recurenţilor decizia era nelegală sub aspectul admiterii excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în constatare asupra cotei indivize de ½ din casa de locuit şi suprafaţa de teren pe care este edificată aceasta, precum şi sub aspectul admiterii excepţiei lipsei de interes în anularea certificatului de moştenitor nr.120/31.01.1995, în condiţiile în care reclamanţii erau beneficiarii testamentului autentificat sub nr.441/1972 de fostul Notariat Judeţean Iaşi, lăsat de defuncta G.M. Hotărârile erau nelegale şi sub aspectul respingerii acţiunii de ieşire din indiviziune, în condiţiile în care trebuiau lichidate pretenţiile reciproce cu privire la averea succesorală.

Curtea de apel a constatat că recursul formulat era întemeiat pentru considerentele expuse în continuare.

Fraţii A.V.-I. şi G.M. au moştenit de la părinţii lor – defuncţii A.V. şi A.M. o casă de locuit şi o suprafaţă de teren pe raza comunei C. Pentru suprafeţele de teren moştenite au fost emise titlurile de proprietate nr.128503/1993 şi nr.33304/1994 eliberate de Comisia judeţeană de fond funciar Iaşi. La data de 01 octombrie 1993 a decedat A.V.-I., având vocaţie succesorală soţia supravieţuitoare An.E. şi sora defunctului G.M. Soţia supravieţuitoare An.E. le-a înstrăinat reclamanţilor V.I. şi V.A. imobilul proprietatea sa, compus din cota de ½ indiviză din suprafaţa de 800 m.p. teren construcţie şi ½ indiviză dintr-o casă de locuit situată în satul H., comuna C. La rândul său, G.M., prin testamentul autentificat la nr.441/21 ianuarie 1972, a lăsat la încetarea sa din viaţă, soţilor V.I. şi V.A., întreaga sa avere imobilă ce se găsea în patrimoniul său.

Prin urmare, în mod nelegal instanţele au invocat din oficiu şi au reţinut că reclamanţii nu au calitate procesuală activă după A.V.-I., deşi în patrimoniul reclamanţilor au intrat bunuri ce proveneau din averea defunctului A.V.-I. Totodată, nelegală a fost şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare a cotei de ½ din casa de locuit şi suprafaţa de teren, în condiţiile în care reclamanţilor V.A. şi V.I. le-a fost transmisă o cotă de soţia supravieţuitoare a defunctului A.V.-I., prin contract de vânzare-cumpărare, iar prin testament au primit cota culeasă de G.M.

Nelegal au reţinut instanţele şi au admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor după G.M., care a decedat la 21.05.1994, succesiunea acesteia putând fi culeasă de soţul supravieţuitor G.Gh., conform art.1 din Legea nr.319/1944 şi reclamanţii în calitate de legatari cu titlu universal. G.Gh. a decedat la 16.06.2002, dispunând în timpul vieţii printr-un testament olograf de avutul său pârâţilor din prezenta cauză. Pârâţilor li s-a transmis de G.Gh. patrimoniul său ce putea fi compus şi din bunurile moştenite de la defuncta G.M. Fiind continuatorii soţului supravieţuitor (G.Gh.), pârâţii din litigiu au venit în concurs cu ceilalţi moştenitori ai defunctei G.M., respectiv reclamanţii-legatari universali.

Prin aplicarea greşită a legii, instanţele de fond şi de apel au reţinut şi păstrat ca întemeiată excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, atât în ce priveşte anularea certificatului de moştenitor nr. 120/1995, cât şi în partaj.

Or, rezulta în mod indubitabil că părţile din prezenta cauză aveau interesul de a stabili compunerea masei succesorale, întinderea drepturilor co-moştenitorilor şi lichidarea pretenţiilor reciproce, ca urmare a deschiderii succesiunii persoanelor decedate.

Cum certificatul de moştenitor nr.120/1995 a finalizat procedura succesorală notarială pentru defuncta G.M., reclamanţii aveau interesul să anuleze acest act, întrucât au contestat compunerea masei succesorale, a cotelor şi calitatea de moştenitor, invocând drepturi proprii.

Anularea certificatului de moştenitor nr. 120/1995 emis de Notariatul de Stat Judeţean Iaşi şi acţiunea de partaj urmau a fi examinate de instanţe prin prisma motivelor invocate de reclamanţi în acţiune, a motivelor de recurs formulate pe fondul cauzei şi a dispoziţiilor legale în materie.

În raport de dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, curtea de apel a admis recursul formulat V.I. şi V.A. împotriva deciziei civile nr. 166 din 23.02.2009 a Tribunalului Iaşi, pe care a casat-o în parte şi a sentinţei civile nr. 6324 din 21.05.2008 a Judecătoriei Iaşi pe care a casat-o în totalitate. Curtea de apel a respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor V.I. şi V.A. după defunctul A.V.-I. şi privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor după defuncta G.M., a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare a cotei indivize de ½ din casa de locuit şi suprafaţa de teren. A fost respinsă excepţia lipsei de interes privind anularea certificatului de moştenitor nr. 120/1995 şi partaj, fiind respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi pasive a pârâţilor după defuncta G.M. Cauza a fost trimisă la Judecătoria Iaşi spre rejudecare în fond, fiind menţinute dispoziţiile deciziei recurate referitoare la admiterea apelului reclamanţilor V.I. şi V.A. privind trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Iaşi a capetelor de cerere ce vizau anularea certificatelor de moştenitor nr. 108/2002, nr.85/2003 şi nr.86/2003.

8. Obligaţia de întreţinere a copiilor. Data de la care se datorează pensia de întreţinere pentru minor

Pensia de întreţinere se acordă în principiu de la data cererii de chemare în judecată şi nu de la data pronunţării sau a rămânerii definitive a hotărârii. În cazul în care, pe durata procesului de divorţ, pârâtul face dovada contribuţiei la întreţinerea minorilor de bună-voie ori pensia a fost stabilită prin altă hotărâre judecătorească, odată cu desfacerea căsătoriei instanţa stabileşte obligaţia de întreţinere de la pronunţare.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 416 din 14 octombrie 2009

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Iaşi, reclamanta D.M. a chemat în judecată pârâtul D.C. pentru a se dispune desfacerea căsătoriei, păstrarea numelui şi încredinţarea minorilor spre creştere şi educare, cu obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere.

Prin cererea reconvenţională pârâtul-reclamant a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa soţiei, aceasta să revină la numele avut anterior, să i se încredinţeze lui spre creştere şi educare cei doi minori, cu obligarea reclamantei-pârâte la plata pensiei de întreţinere şi a cheltuielilor de judecată.

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 7447 din 12.06.2008, a admis în parte acţiunea şi cererea reconvenţională, declarând desfăcută din culpă comună căsătoria părţilor, încredinţând reclamantei-pârâte pe minorul D. şi obligându-l pe pârâtul-reclamant să achite în favoarea acestuia, cu titlu de pensie de întreţinere, contravaloare în lei la data plăţii, a sumei de 125 euro lunar, începând cu data pronunţării şi până la majoratul acestuia.

S-a reţinut în considerentele hotărârii, între altele, că interesul minorului D.D. era de a fi încredinţat mamei, motivat de faptul că aceasta s-a ocupat de buna dezvoltare a copilului, relaţiile cu tatăl fiind doar formale. Cuantumul pensiei a fost stabilit în raport de suma oferită de tată, de 250 euro lunar pentru doi copii. Instanţa de prim grad a constatat că minora D.I.-R. a devenit majoră în timpul judecăţii.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta-pârâtă formulând, între altele, critici cu privire la data de la care a fost stabilită obligaţia de întreţinere pentru minor, de la pronunţarea hotărârii şi nu de la introducerea acţiunii şi, deşi s-a cerut pensie de întreţinere şi pentru minoră, instanţa nu s-a pronunţat, capătul de cerere nefiind soluţionat, pentru pârâtul-reclamant obligaţia existând până la majoratul acesteia, iar când este în continuarea studiilor, şi pe durata acestora.

Tribunalul Iaşi prin decizia civilă nr. 427 din 11 mai 2009 a respins apelul, reţinând în privinţa cererii de stabilire a pensiei de întreţinere pentru D.I.-R., că nemotivarea instanţei de fond se datora nepronunţării instanţei asupra acestui capăt de cerere, aspect pentru care partea interesată avea la îndemână formularea unei cereri de completare a hotărârii în condiţiile art. 281² Cod procedură civilă şi nu declararea apelului. Celelalte critici relative la cererea de stabilire a pensiei pentru fiica părţilor erau subsidiare acestui aspect. Câtă vreme judecătoria nu s-a pronunţat, tribunalul nu putea cerceta motivul pentru care instanţa de fond nu a motivat o soluţie pe care nu a pronunţat-o ori nu şi-a exercitat rolul activ în privinţa învestirii sale cu aceasta.

Oricum, notabil era că instanţa de fond a stabilit că obligaţia de plată a pensiei de întreţinere în sarcina pârâtului-reclamant curgea de la data pronunţării sentinţei (aspect necriticat în apel), dată la care fiica părţilor era majoră, iar instanţa nu a fost învestită cu cerere de stabilire pensie major formulată de aceasta.

Împotriva hotărârii Tribunalului Iaşi a declarat recurs D.M., invocând aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă) în soluţionarea capătului de cerere referitor la pensia de întreţinere, prin păstrarea soluţiei date de judecătorie, fără a se da curs criticilor formulate sub aspectul datei de la care era datorată, de la introducerea acţiunii şi nu de la pronunţare, minorii fiind în nevoie atunci când s-a cerut, iar tatăl fiind pus în întârziere. Faptul că D.I.-R. a devenit majoră în cursul judecăţii nu constituie un impediment pentru instanţă de a stabili pensia de la data introducerii acţiunii şi până la majorat, conform art. 86 alin. 3 Codul familiei. Cum de altfel s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 594/14.04.2009, instanţele au obligaţia, deşi părţile nu cer, de a se pronunţa din oficiu asupra pensiei de întreţinere, de la data introducerii acţiunii de divorţ.

Analizând lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că situaţia de fapt stabilită prin sentinţă şi păstrată în apel avea corespondent în probele dosarului. În calea de atac a apelului, în exercitarea controlului judiciar, instanţa nu avea obligaţia de a analiza probele administrate la fond şi a le reda în cuprinsul deciziei, recursul fiind însă întemeiat sub aspectul datei de la care era datorată întreţinerea pentru minorul D.D. şi a omisiunii instanţei de a se pronunţa în capătul de cerere privind stabilirea pensiei pentru D.I.-R. pe durata procesului de divorţ, până la majoratul acesteia.

Curtea a constatat că reclamanta-pârâtă prin acţiune a solicitat stabilirea obligaţiei de întreţinere pentru cei doi minori rezultaţi din căsătorie. Pe durata procesului, pensia de întreţinere nu a fost stabilită pe cale de ordonanţă preşedinţială şi nici nu s-a dovedit contribuţia de bună voie a tatălui, dimpotrivă ca motiv de divorţ s-a invocat lipsirea de sprijin material.

În conformitate cu art. 86 alin. 3 Codul familiei, obligaţia de întreţinere există între părinţi şi copii, iar descendentul cât este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Pentru minori, starea de nevoie este prezumată. În cadrul acţiunii de divorţ, stabilirea obligaţiei de întreţinere pentru minorii rezultaţi din căsătorie este un capăt de cerere obligatoriu, exerciţiul dreptului la acţiune aparţinând soţului în întreţinerea căruia se află copii, oricare ar fi vârsta acestora până la majorat şi capacitatea de exerciţiu restrânsă a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani. Pensia de întreţinere se acordă în principiu de la data cererii de chemare în judecată şi nu de la data pronunţării hotărârii sau a rămânerii definitive. Cel ce datorează întreţinerea este pus în întârziere de la data înregistrării acţiunii prin care reclamantul a solicitat întreţinerea, în speţă 08.11.2007. Numai în cazul în care pe durata procesului de divorţ pârâtul face dovada că a contribuit la întreţinerea minorilor de bună voie ori pensia este stabilită prin altă hotărâre judecătorească, odată cu desfacerea căsătoriei, instanţa stabileşte obligaţia de întreţinere de la pronunţare.

În speţă, prin aplicarea greşită a art. 86 şi art. 93 Codul familiei, prima instanţă a stabilit obligaţia de întreţinere de la pronunţare, soluţie păstrată în apel, ceea ce a impus modificarea deciziei atacate în tot şi stabilirea pensiei pentru minorul D.D. de la data introducerii acţiunii.

Curtea a constatat că instanţele de fond şi apel au aplicat greşit art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, întrucât nu au hotărât şi asupra capătului de cerere privind stabilirea obligaţiei de întreţinere pentru D.I.-R. Descendenţii, în temeiul art. 86 alin. 3 Codul familiei, beneficiază de dreptul la întreţinere indiferent de vârstă, cu o singură condiţie, de a se afla în stare de nevoie. Cum titularul acţiunii, în procesul de divorţ este soţul-reclamant, pentru capătul de cerere principal şi cele accesorii pentru minora care a împlinit 18 ani în cursul judecăţii, instanţele aveau obligaţia, în aplicarea art. 42 alin. (3) Codul familiei să se pronunţe asupra acestei cereri.

Instanţa de apel avea obligaţia impusă prin art. 295 alin. (1) Cod procedură civilă de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Fiind invocat ca motiv de apel nerezolvarea capătului de cerere obligatoriu privind stabilirea obligaţiei de întreţinere pentru unul din descendenţi, tribunalul trebuia să constate că prima instanţă nu l-a soluţionat şi să trimită cauza pentru rejudecare, sub acest aspect.

Faptul că instanţa a admis numai în parte pretenţiile reclamantei, în stabilirea obligaţiei de întreţinere pentru copiii rezultaţi din căsătorie, a impus soluţia procedurală a căilor de atac recunoscute de lege, de a pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârii şi nu aceea prevăzută de art. 281 ind. 2 Cod procedură civilă.

Curtea a reţinut că obligaţia de întreţinere, capăt de acţiune în divorţ, pentru pârât era unică, oricare ar fi numărul copiilor, determinarea cuantumului, data de la care era datorată şi până când, urmând a se dispune în condiţiile legii.

Pentru considerentele expuse, curtea de apel a reţinut că instanţele nu au soluţionat în fond cererea având ca obiect stabilirea pensiei de întreţinere pentru D.I.-R., în sensul art. 329 alin. 6 şi art. 312 alin. 3 şi 5 Cod procedură civilă, ce a impus trimiterea pentru rejudecare sub acest aspect.

9. Hotărâre judecătorească. Lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotărâri (art. 281 ind. 1 C.pr.civ.)

Prin lămurirea hotărârii nu poate fi modificat dispozitivul, ci se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse de instanţă prin hotărârea a cărei lămurire se urmăreşte, pentru a înlătura dificultăţile la executare.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 146 din 14 octombrie 2009

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, reclamanţii B.O. şi B.C. au solicitat în baza dispoziţiilor art. 281 ind. 1(al.1) şi (3) Cod procedură civilă completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 944/2.05.2007 dată de această instanţă, susţinând că instanţa a admis cererea de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, în total suprafaţă de 403,77 m.p. teren situat în Iaşi.

Tribunalul Iaşi prin încheierea nr. 255 din 26 mai 2009, a respins cererea de lămurire şi completare a dispozitivului hotărârii.

Pentru a pronunţa hotărârea, tribunalul a constatat că reclamanţii au depus un înscris nou „Anexa 3”, despre care au susţinut că există, fiind întocmit la data pronunţării, dar care nu a fost depus de expert la dosar. La data pronunţării pe fondul cauzei, instanţa nu a avut în vedere înscrisul respectiv, fiind un înscris nou pe baza căruia nu se putea lămuri dispozitivul, chiar dacă părţile nu erau în culpă, legea prevăzând o procedură specială.

Împotriva încheierii tribunalului au declarat apel reclamanţii formulând următoarele critici:

În răspunsul la obiecţiuni, expertul a precizat că este posibilă restituirea a 96,11 m.p., concluzie pe care instanţa a însuşit-o şi a inclus suprafaţa în totalul de 403,77 m.p.

În puterea lucrului judecat a intrat hotărârea tribunalului sub aspectul întinderii dreptului şi amplasamentului, concluziile expertizei făcând parte din dispozitivul sentinţei. Înscrisul nu era o probă nouă, ci una însuşită de instanţă atunci când a dispus restituirea şi a celor 96,11 m.p., ce impunea doar determinarea prin schiţa anexă. Fondul cauzei nu se schimba, prin lămurirea solicitată dându-se părţilor posibilitatea de a aduce la îndeplinire, de a executa măsura deja dispusă de instanţă.

Analizând lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că între dispozitivul hotărârii şi considerente exista concordanţă.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 944 din 2.05.2007 Tribunalul Iaşi a admis cererea formulată de reclamanţii B.O. şi B.C. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iaşi, dispunând anularea parţială a Dispoziţiei nr. 3487 din 1.11.2005 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, restituirea în natură a suprafeţei totale de 403,77 m.p. (166,66 m.p. + 141 m.p. + 96,11 m.p.) teren situat în Iaşi, conform raportului de expertiză efectuat în cauză şi prin echivalent în condiţiile legii speciale pentru diferenţa de 96,33 m.p. şi construcţia demolată.

Cu autoritate de lucru judecat, tribunalul a stabilit întinderea dreptului reclamanţilor, a restituirii în natură a suprafeţei de 404,77 m.p. situată în municipiul Iaşi, compusă din trei suprafeţe – 166,66 m.p., 141 m.p., 96,11 m.p. – conform raportului de expertiză tehnică.

La dosarul primei instanţe se afla Răspunsul la obiecţiunile Raportului de expertiză şi o Anexă 3 privind Planul de încadrare în zonă – Amplasamentul fostei proprietăţi a autorilor apelanţilor B.O. şi B.A. Înscrisul invocat de reclamanţi în cererea de lămurire a dispozitivului reprezenta în detaliu Planul de Situaţie –Intravilan municipiul Iaşi, şos. „N.” nr. 184 datat 07.03.2007, fiind evidenţiate cele trei suprafeţe.

Tribunalul a soluţionat cauza la data de 2.05.2007 prin hotărâre, ulterior depunerii la dosar a Răspunsului la obiecţiunile formulate de părţi la raportul de expertiză, concluzii pe care le-a însuşit şi a dispus conform dispozitivului hotărârii. Sentinţa cuprindea considerentele de fapt şi de drept pe care instanţa şi-a format convingerea în darea soluţiei, analiza probelor administrate, între care şi raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni, în natură fiind restituită şi suprafaţa de 96,11 m.p.

Potrivit art. 281 ind. 1 Cod procedură civilă „în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori aceasta cuprinde dispoziţii potrivnice”, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. Cererea formulată de reclamanţi se încadra în teza I a dispoziţiilor citate, lămurirea dispozitivului, ceea ce impunea stabilirea amplasamentului celor 96,11 m.p. restituiţi în natură, ce nu erau determinaţi în planul anexă şi nici în planurile de situaţie ce făceau parte integrantă din dispozitivul sentinţei civile nr. 944/2007.

În situaţia în care, pentru lămurirea dispozitivului, sunt necesare probe, instanţa competentă poate să dispună administrarea acestora, condiţiile cerute de lege fiind doar de a fi legale, verosimile, pertinente şi concludente. În stabilirea amplasamentului, restituirea în natură a terenului în speţă, instanţa poate dispune, în cererea de lămurire a dispozitivului, proba cu expertiză tehnică topometrică, dacă este utilă. Înscrisul depus ca mijloc de probă nu era nou în sensul de mijloc de probă pe care instanţa nu l-a avut în deliberare la pronunţarea hotărârii.

Este cert că „planul” a existat la data judecării în primă instanţă, fiind una din anexele Răspunsului la obiecţiunile la raportul de expertiză, având înscris numărul dosarului, instanţa, termenul de judecată, suprafaţa individualizată cu vecinătăţi, (141 m.p., 96,11 m.p. şi 166,66 m.p.) atribuită în proprietate deja, prin dispoziţia Primarului municipiului Iaşi.

Mai mult, suprafaţa de 96,11 m.p. era inclusă în terenul restituit în natură, menţionat în considerentele şi dispozitivul hotărârii în care însă nu era cert determinată.

Sub acest aspect, cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii îndeplinea condiţiile cerute de art. 281 ind. 1 Cod procedură civilă, astfel că instanţa de fond avea toate elementele pentru a dispune lămurirea dispozitivului hotărârii, inclusiv mijloacele de probă, anexa 3 la raportul de expertiză tehnică.

Omisiunea depunerii planului cu amplasamentul actual a terenului din Şos. „N.” nr. 184, a reţinut tribunalul, nu era imputabilă reclamanţilor, în cauză fiind făcută şi dovada certă a datei întocmirii anterior judecării cauzei în fond.

Calea procedurală pe care o puteau urma reclamanţii era numai aceea a „lămuririi dispozitivului” prevăzută de art. 281 ind. 1 Cod procedură civilă, întrucât nu cuprindea toate datele pentru executarea hotărârii, a producerii efectelor între care şi înscrierea în cartea funciară.

Pentru considerentele expuse, curtea de apel a admis apelul declarat împotriva încheierii nr. 255 din 26 mai 2009 a Tribunalului Iaşi, dispunând lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 944/02.05.2007 dată de Tribunalul, Iaşi în sensul că suprafaţa de 96,11 mp inclusă în totalul suprafeţei de 403,77 mp din Iaşi, Şos. „N.” nr. 184 era individualizată conform anexelor la raportul de expertiză aflat la dosar şi anexei 3 „Plan de Situaţie – Intravilan municipiul Iaşi, Sos. „N.”.