Curtea de apel iaşi deciziirelevant e pronunţate în trimestrul II / 2014



Yüklə 168,52 Kb.
səhifə3/3
tarix08.01.2019
ölçüsü168,52 Kb.
#92172
1   2   3

II. Secţia penală

1. Proceduri prevăzute în legi speciale. Recunoaşterea şi executarea hotărârii penale de condamnare şi transferare a persoanelor condamnate în vederea continuării executării pedepselor. Lipsa certificatului DTN – Anexa 5 la Legea nr. 302/2004


Temei de drept: Drept procesual penal; Legea nr. 302/2004

Dispoziţiile acestui titlu, care transpun Decizia-Cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului, se aplică recunoaşterii şi executării hotărârilor penale care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus decizia-cadru şi care reglementează reguli specifice de recunoaştere şi executare prin transpunerea sa în legea naţională.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, cum Marea Britanie a transpus Decizia-Cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel a solicitat autorităţilor judiciare britanice, prin intermediul Ministerului Justiţiei, completarea şi transmiterea certificatului prevăzut în anexa nr. 5, până la soluţionarea cauzei certificatul nefiind primit la dosar. Certificatul din anexa nr. 5 la Legea nr. 302/2004 este certificatul din anexa 1 a Deciziei-Cadru şi trebuie să însoţească hotărârea judecătorească de condamnare transmisă.

Conform Legii nr. 302/2004 modificată (art. 152 lit. f şi g), în cadrul controlului de regularitate, Ministerul Justiţiei are competenţa de a solicita autorităţii emitente completarea sau corectarea certificatului, şi poate restitui pe cale administrativă hotărârea şi certificatul în cazul în care statul emitent nu a transmis documentele prevăzute la lit. f a art. 152 – atunci când certificatul este incomplet sau nu corespunde hotărârii judecătoreşti.

În interpretarea acestei dispoziţii legale, coroborată cu motivul de refuz prevăzut de art. 9 alin. 1 lit. a din Decizia-Cadru, respectiv ca în cazul în care certificatul menţionat la art. 4 este incomplet sau, în mod vădit, nu corespunde hotărârii judecătoreşti şi nu a fost completat sau corectat într-un termen rezonabil stabilit de autoritatea competentă a statului de executare, acesta constituie motiv de nerecunoaştere a hotărârii judecătoreşti şi de neexecutare a pedepsei aplicate, reţinând totodată că în transpunerea deciziei cadru motivele de nerecunoaştere şi neexecutare din legea română sunt motive obligatorii de refuz, atunci lipsa certificatului prevăzut de lege constituie motiv de nerecunoaştere a hotărârii penale străine şi neexecutare a pedepsei.

Din modul de reglementare a Titlului VI din lege, art. 141 şi 150, rezultă că principiul recunoaşterii reciproce a acestor hotărâri penale, prin transpunerea Deciziei Cadru, înlocuieşte în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au implementat decizia cadru, prevederile privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale cuprinse în alte instrumente juridice internaţionale (Convenţia de la Haga, Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine ca o procedură subsecventă transferării persoanei condamnate).

În esenţă, Curtea de Apel a fost sesizată cu cererea de transferare a persoanelor condamnate care presupune recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine, după intrarea în vigoare a modificărilor Legii nr. 302/2004 şi a transpunerii în legea naţională a dispoziţiilor Deciziei Cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, fără a se respecta procedura reglementată de Titlul VI a legii, iar în lipsa certificatului din anexa nr. 5 la lege, impus prin noile reglementări, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia-Cadru menţionată, sesizarea de faţă va fi respinsă ca neîntemeiată cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale britanice de condamnare a numiţilor A.C. şi A.S. şi privind transferarea persoanelor condamnate în România pentru continuarea executării pedepselor.
Decizia penală nr. 7/18.04.2014

Prin referatul nr. 608/II/5/2014 din 5 martie 2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Iaşi a fost sesizată la data de 7 martie 2014, cauza fiind înregistrată sub nr. 176/45/2014, cu recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale de condamnare a numiţilor A.C. (alias I.I.) şi A.S. şi transferarea persoanelor condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Ministerul Justiţiei din România a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti unde a fost înregistrată sub nr. 1252/II/5/2013 din 7 iunie 2013, cererea de transfer transmisă Ministerului Justiţiei al Regatului Marii Britanii privind persoanele condamnate A.C. şi A.S., cetăţeni români, în temeiul Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, Strasboug, 21 martie 1983.

Din actele cauzei rezultă că A.C. şi A.S. au fost judecaţi în Marea Britanie şi condamnaţi pentru comiterea infracţiunilor de omor şi furt prin violenţă, faptele constând în aceea că, în jurul datei de 31 mai 2007, cei doi împreună cu fratele lor A.Sr. au exercitat acte de violenţă asupra victimei M.R.A.R., în locuinţa acestuia din Londra şi au sustras bunuri din rucsacul victimei, actele de violenţă având ca rezultat decesul victimei.

A.C. a fost judecat sub un alt nume, respectiv I.I., acesta dând informaţii false cu privire la datele de identitate, ulterior, precizând organelor judiciare numele său şi datele de identitate corecte.

Prin hotărârea penală din 28 aprilie 2008 a Tribunalului Coroanei în cazul nr. T20077221, A.C. (sub numele de I.I.) a fost condamnat la pedeapsa închisorii pe viaţă cu obligaţia de a executa un minim de pedeapsă de 30 de ani închisoare, pentru infracţiunea de omor, iar pentru infracţiunea de furt cu violenţă a fost condamnat la o pedeapsă de 14 ani închisoare şi în apel, prin decizia penală nr. index TP7705 din 10 noiembrie 2008 pronunţată de Biroul pentru Apeluri Penale al Curţii de Apel – Secţia Penală, minimul de pedeapsă ce trebuie executat pentru infracţiunea de omor a fost redus de la 30 de ani la 25 ani închisoare, iar pentru infracţiunea de furt cu violenţă pedeapsa a fost redusă de la 14 ani la 11 ani închisoare.

A.S. a fost condamnat prin aceeaşi sentinţă penală la pedeapsa închisorii pe viaţă cu obligaţia de a executa un minim de pedeapsă de 23 ani închisoare, iar în apel minimul de pedeapsă ce trebuie executat a fost redus de la 23 de ani la 20 de ani închisoare, în baza deciziei penale nr. index VR5577/14 noiembrie 2008 pronunţată de Biroul pentru Apeluri Penale al Curţii de Apel – Secţia Penală.

Condamnaţilor le-a fost computată perioada de arest preventiv de 322 de zile calculate la data transmiterii cererii.

Conform cererilor de repatriere existente la dosar, ambele persoane condamnate consimt la transferarea lor în România pentru continuarea executării pedepsei. Ambii sunt cetăţeni români.

După primirea cererii de transferare a persoanelor condamnate, din verificările Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, rezultă că persoanele condamnate nu au fost judecate sau condamnate pentru aceleaşi infracţiuni în România, şi nici că sunt în curs de urmărire penală sau judecată pentru alte infracţiuni, neexistând proceduri penale în România împotriva lor în derulare, pentru infracţiuni comise anterior condamnării în Marea Britanie.

Faptele pentru care persoanele condamnate A.C. şi A.S. au fost condamnate prin hotărârile penale menţionate constituie infracţiuni şi potrivit legii penale române, de omor şi respectiv tâlhărie.

Curtea de Apel Iaşi a fost sesizată cu cauza penală de faţă privind transferarea persoanelor condamnate şi implicit recunoaşterea şi executarea pedepselor în România, la data de 7 martie 2014, sub imperiul Legii nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/11 decembrie 2013, modificări care în Titlul VI al legii reglementează dispoziţiile privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Dispoziţiile acestui titlu, care transpun Decizia-Cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului, se aplică recunoaşterii şi executării hotărârilor penale care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus decizia-cadru şi care reglementează reguli specifice de recunoaştere şi executare prin transpunerea sa în legea naţională.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, cum Marea Britanie a transpus Decizia-Cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel a solicitat autorităţilor judiciare britanice, prin intermediul Ministerului Justiţiei, completarea şi transmiterea certificatului prevăzut în anexa nr. 5, până la soluţionarea cauzei certificatul nefiind primit la dosar. Certificatul din anexa nr. 5 la Legea nr. 302/2004 este certificatul din anexa 1 a Deciziei-Cadru şi trebuie să însoţească hotărârea judecătorească de condamnare transmisă.

Conform Legii nr. 302/2004 modificată (art. 152 lit. f şi g), în cadrul controlului de regularitate, Ministerul Justiţiei are competenţa de a solicita autorităţii emitente completarea sau corectarea certificatului, şi poate restitui pe cale administrativă hotărârea şi certificatul în cazul în care statul emitent nu a transmis documentele prevăzute la lit. f a art. 152 – atunci când certificatul este incomplet sau nu corespunde hotărârii judecătoreşti.

În interpretarea acestei dispoziţii legale, coroborată cu motivul de refuz prevăzut de art. 9 alin. 1 lit. a din Decizia-Cadru, respectiv ca în cazul în care certificatul menţionat la art. 4 este incomplet sau, în mod vădit, nu corespunde hotărârii judecătoreşti şi nu a fost completat sau corectat într-un termen rezonabil stabilit de autoritatea competentă a statului de executare, acesta constituie motiv de nerecunoaştere a hotărârii judecătoreşti şi de neexecutare a pedepsei aplicate, reţinând totodată că în transpunerea deciziei cadru motivele de nerecunoaştere şi neexecutare din legea română sunt motive obligatorii de refuz, atunci lipsa certificatului prevăzut de lege constituie motiv de nerecunoaştere a hotărârii penale străine şi neexecutare a pedepsei.

Din modul de reglementare a Titlului VI din lege, art. 141 şi 150, rezultă că principiul recunoaşterii reciproce a acestor hotărâri penale, prin transpunerea Deciziei-Cadru, înlocuieşte în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au implementat decizia cadru, prevederile privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale cuprinse în alte instrumente juridice internaţionale (Convenţia de la Haga, Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine ca o procedură subsecventă transferării persoanei condamnate).

În esenţă, Curtea de Apel a fost sesizată cu cererea de transferare a persoanelor condamnate care presupune recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine, după intrarea în vigoare a modificărilor Legii nr. 302/2004 şi a transpunerii în legea naţională a dispoziţiilor Deciziei Cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, fără a se respecta procedura reglementată de Titlul VI al legii, iar în lipsa certificatului din anexa nr. 5 la lege, impus prin noile reglementări, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia-Cadru menţionată, sesizarea a fost respinsă ca neîntemeiată cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale britanice de condamnare a numiţilor A.C. şi A.S. şi privind transferarea persoanelor condamnate în România pentru continuarea executării pedepselor.


2. Drept penal. Parte generala. Aplicarea legii penale mai favorabile. Neagravarea situatiei inculpatului in propria cale de atac

Decizia penala nr.348 din 12 iunie 2014 a Curtii de Apel Iasi

Conform art. 5 Cod penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Infracţiunea de furt calificat prevăzută de dispoziţiile art. 208 alin. (1)- 209 alin. (1) lit. i), g) din Codul penal din 1969 este reglementată de dispoziţiile art. 229 alin. (1) lit. b), d) C. pen., fiind sancţionată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în Codul penal din 1969 limitele pedepsei fiind prevăzute de la 3 la 15 ani, iar în actualul Cod penal de la 1 la 5 ani.

- infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. g, i Cod penal anterior ( furt săvârşit pe timp de noapte şi prin efracţie) pedepsită cu închisoare de la 3 ani la 15 ani ( interzicerea drepturilor accesorii fiind obligatorie conform art. 64 Cod penal anterior )- este incriminată şi în actualul Cod penal la art. 228 alin. 1, art. 229 lit. b , d ( furt în timpul nopţii şi prin efracţie ), fiind pedepsită cu închisoare de la unu la 5 ani ( fără interzicerea obligatorie a drepturilor , art. 65 Cod penal având un conţinut diferit şi de strictă şi limitată aplicare, inaplicabil în prezenta speţă).

Este evident că noile reglementări sunt mai favorabile atât sub durata pedepsei, categoriile alternative de pedepse, pedepselor accesorii şi pedepselor complementare.

Cu privire la instituţia recidivei şi a concursului de infracţiuni, instanţa de fond a apreciat că sunt mai favorabile dispoziţiile Codului penal anterior, deoarece tehnica de calcul a pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni şi de recidivă duce la o rezultantă a duratei pedepsei finale mai reduse, şi implicit mai favorabil – însă având în vedere că după pronunţarea sentinţei penale apelate (mai 2013) a intervenit Decizia Curţii Constituţionale nr.265 din 06 mai 2014 care impune obligativitatea analizei aplicării legii penale mai favorabile global şi nu pe instituţii autonome (aşa cum s-a pronunţat sentinţa penală apelată).

În aceste situaţii, analizând aplicarea Codului penal din 1969, dacă pedepsele aplicabile inculpatului pentru infracţiunile prev. de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.g, i (3 – 15 ani) ar fi orientate spre minimul de 3 ani închisoare, aplicându-se ulterior regulile concursului de infracţiuni prev. de art.33, 34 Cod penal din 1969 şi reţinerea stării de recidivă prev. de art.37 lit.b Cod penal din 1969 s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă de executat de 3(trei) ani închisoare.

Analizând aplicabilitatea Noului Cod penal – ceea ce a realizat instanța de fond şi reţinând pedeapsa principală aplicată de 2 ani, prin aplicarea regulilor concursului de infracţiuni prev. de art.39 Cod penal –pedeapsa rezultantă ar fi de 2 ani şi 8 luni închisoare (prin adăugarea unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1/3 din 2 ani) şi, în consecinţă, pedeapsa aplicabilă ar fi mai mare decât cea deja aplicată de instanţa de fond.

Chiar dacă sentinţa penală apelată la momentul verificării de instanţa de control judiciar prezintă aspecte de nelegalitate în ceea ce priveşte instituţia aplicării legii globale a legii penale mai favorabile conform Deciziei Curţii Constituţionale nr.265/2014 – instanţa de apel nu poate reforma această sentinţă întrucât s-ar ajunge la o pedeapsă mai mare în propria cale de atac a inculpatului, agravându-i-se situaţia (fiind astfel încălcate dispoziţiile art.418 Cod procedură penală cât şi ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.10/2 iunie).

În susţinerea acestui argument, Curtea a analizat şi ipoteza aplicării unor pedepse minime pentru infracţiunile de furt calificat, prev. de art.229 Noul Cod penal (respectiv de câte 1 an închisoare), însă limitele trebuie majorate cu încă jumătate conform art.39 Noul Cod penal, deci între 1 an şi 6 luni şi 7 ani şi 6 luni).

În această situaţia, prin aplicarea dispoziţiilor art.39 Cod penal s-ar fi ajuns la o pedeapsă prin contopire de 1 an şi 6 luni închisoare la care se adaugă un spor de 6 luni (respectiv 1/3 din pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare) şi ar fi rezultat tot o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare.

Acest raţionament nu poate fi aplicat întrucât pedeapsa rezultantă aplicabilă ar fi alcătuită dintr-o pedeapsă de bază – 1 an şi 6 luni şi un spor obligatoriu - de 6 luni, încât s-ar ajunge din nou la agravarea situaţiei juridice a inculpatului în propria cale de atac, încălcându-se dispoziţiile art.418 Cod procedură penală.

3. Drept penal. Parte generala. Inaplicabilitatea dispozitiilor art. 4 cod penal privind dezincriminarea. Infractiunea de inselaciune prevazuta de art. 215 alin.4 Cod penal din 1969



Decizia penala nr. 429 din 30 iunie 2014 a Curtii de Apel Iasi

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului L.C.A. de a se constata dezincriminarea formei agravate a săvârșirii infracţiunii de înşelăciune prev. de alin. 4 al art. 215 din Codul penal din 1969 (emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau a unei persoane ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului), Curtea a reţinut că aceasta este nefondată, întrucât conţinutul infracţiunii prev. la alin. 4 al art. 215 din Codul penal din 1969, se regăseşte atât în alin. 2 al art. 244 din noul Cod penal, cât şi în legea specială – Legea CEC-ului (art.84 alin.2 din Legea nr.59/1934), având în vedere Decizia IX/24.10.2005 pronunţată de ÎCCJ – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 din noul Cod penal referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Însă, potrivit disp. art. 3 alin. 2 din Legea de aplicare a noului Cod penal cu nr. 187/2012, dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.

În cazul formei agravate a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 1 şi 4 din Codul penal din 1969, aceasta constituia o incriminare distinctă a faptei de înşelăciune săvârşită printr-un mijloc fraudulos specific, respectiv prin emiterea de cec-uri fără acoperire, şi, astfel, se regăseşte incriminată în noul Cod penal în forma agravată a infracţiunii de înşelăciune săvârşită prin mijloace frauduloase, prev. de art. 244 alin. 1 şi 2.

Un alt argument este şi faptul că cerinţa esenţială pentru emiterea cecului constă în existenţa disponibilului financiar în contul băncii, Legea nr. 59/1934 prevăzând că „cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras, asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec, pe baza unei convenţii exprese sau tacite” (art. 3 alin. 2), iar consemnarea unei sume fără ca trăgătorul să aibă disponibil ar constitui un mijloc fraudulos prin care a fost indus în eroare posesorul cecului.

Mai mult, Legea nr. 59/1934 a incriminat distinct, în art. 84 alin. 1, pct. 2, ca infracţiune „emiterea un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, de a dispune altfel, în total sau în parte de disponibilul avut”, afară de cazul când faptul constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare.

Prin Decizia în interesul legii cu nr. IX/24.10.2005 s-a decis că, întrucât infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 4 din Codul penal din 1969 prevede o pedeapsă mai mare, atunci când este întrunit elementul constitutiv al inducerii în eroare fapta de a emite unui cec fără acoperire va fi constitui infracţiunea de înşelăciune, iar, în caz contrar, va constitui infracţiunea prev. de art. 84 alin. 1, pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

Cum, fapta de emitere a unui cec fără acoperire este incriminată, în continuare, ca infracţiune în legea specială, respectiv Legea nr. 59/1934, astfel cum a fost modificată prin Legea 187/2012, la art. 84, pct. 2, este evident faptul că această faptă nu a fost dezincriminată, iar, în condiţiile în care sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, ne aflăm în faţa unui mijloc fraudulos, care constituie prin el însuşi o infracţiune, urmând a se aplica, potrivit disp. art. 244 alin. 2, teza finală din noul Cod penal, regulile de la concursul de infracţiuni.



Însă, Curtea constată că noul Cod penal dezincriminează forma agravată a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, respectiv forma de înşelăciune care a avut consecinţe deosebit de grave, precum şi forma distinctă a modalităţii de comitere cu prilejul încheierii sau a executării unui contract, prev. de alin. 3, al aceluiaşi articol, urmând a se face aplicarea disp. art. 4 din Codul penal.



Yüklə 168,52 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin