Curtea de apel iaşi deciziirelevant e pronunţate în trimestrul II / 2014

2. Cerere de deschidere a procedurii insolvenței formulată de debitoare sub imperiul Legii nr. 85/2006. Incidența dispozițiilor art. 348 din OUG nr. 91/2013, la momentul pronunțării încheierii de judecătorul sindic. Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 447/ 29 octombrie 2013 de declarare a neconstituționalităţii unui act normativ de abrogare.

Temei de drept: art. 348 din OUG nr. 91/2013, Decizia Curții Constituționale nr. 447/ 29 octombrie 2013

Controlul de constitutionalitate al Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa aduce in actualitate problematica efectelor deciziilor Curţii Constituţionale in caz de declarare a neconstitutionalitatii unui act normativ de abrogare.

Încheierea apelată în cauză a fost pronunţată în aceeaşi zi în care s-a pronunţat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 447 din 2013, aspect ce nu are relevanţa scontată de apelantă, cât timp reintrarea în fondul activ al legislaţiei a actelor abrogate - respectiv a Legii nr. 85/2006 - intervine doar din momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, publicare ce a fost făcută în Monitorul Oficial al României nr. 674 din data de 1 noiembrie 2013.

Decizia civilă nr. 76/07.04.2014

Prin încheierea nr. 83/F din 29 octombrie 2013 a Tribunalul Vaslui s-a respins cererea formulată de către debitoarea SC R. SRL, privind intrarea în procedura generală a insolvenței.

Pentru a hotărî în acest sens tribunalul a reţinut că, deşi debitoarea a introdus cererea de intrare în procedura insolvenţei la data de 14.10.2013, sub imperiul legii vechi (Legea nr. 85/2006), la data pronunţării încheierii erau aplicabile dispoziţiile OUG. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial nr.620/04.10.2013 şi care a intrat în vigoare la data de 25.10.2013, fiind de imediată aplicare potrivit art. 348.

Potrivit art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr.91/2013 „debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei O.U.G., în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă”.

Art. 5 pct. 29 din O.U.G. nr. 91/2003 defineşte noţiunea de insolvenţă ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti pentru plata datoriilor certe lichide şi exigibile, astfel:

a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor”.

De asemenea, potrivit art. 5 pct. 21 din acelaşi act normativ, cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă, este de 40.000 lei atât pentru creditori, cât şi pentru debitor.

În cauză, actele depuse de debitoare în susţinerea cererii sale conform art. 67 alin.1 din O.U.G. nr. 91/2013 atestă că aceasta nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi supusă procedurii de insolvenţă, deoarece creanța declarată este sub valoarea minim prag prevăzută de lege pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă, în concret aceasta fiind de 13.207 lei.

Împotriva acestei încheieri a formulat apel debitoarea SC R. SRL Vaslui susţinând că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 14.10.2013 sub nr. 3672/89/2013 - sub imperiul legii vechi ( Legea 85/2006) - a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei şi desemnarea în calitate de administrator judiciar a E. IPURL, în cauză fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/2006 pentru deschiderea procedurii de insolvenţă.

Consideră că încheierea Tribunalului Vaslui este nelegală şi netemeinică pentru că, la data pronunţării încheierii - 29.10.2013 s-a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor OUG Nr. 91/2013, care au fost declarate neconstituţionale, Curtea Constituţională.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate cât şi a dispoziţiilor legale operante în cauză, Curtea a reţinut că apelul este nefondat.

Critica de nelegalitate formulată de apelanta SC R. SRL Vaslui împotriva încheierii nr. 83/F/29 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Vaslui Secţia Civilă este axată pe ideea că judecătorul sindic a făcut - în cauză – aplicabilitatea dispoziţiilor OUG Nr. 91/2013, care au fost declarate neconstituţionale, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 447 din 29 octombrie 2013 de Curtea Constituţională, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă Nr. 91/2013.

Apreciază apelanta că, pronunţându-se pe o lege declarată neconstituţională, hotărârea instanţei este nelegală, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legii vechi, respectiv Legea 85/2006.

Curtea a notat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 447 din data de 29 octombrie 2013 a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și s-a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență este neconstituțională.

Pentru soluţionarea apelului dedus judecății au fost evidenţiate efectele deciziilor Curţii Constituţionale în caz de declarare a neconstitutionalităţii unui act normativ de abrogare.

Controlul de constitutionalitate al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, publicata in Monitorului Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 674 din data de 1 noiembrie 2013, aduce in actualitate problematica efectelor deciziilor Curţii Constituţionale in caz de declarare a neconstitutionalitatii unui act normativ de abrogare.

Curtea Constituţională reţine – chiar în cuprinsul deciziei în discuţie - că efectele deciziilor sale sunt consacrate expres prin prevederile art.147 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

Curtea Constituţională a mai reţinut că, în acest caz, constatarea neconstituţionalităţii prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nu are ca efect apariţia unui vid legislativ, ci determină reintrarea în fondul activ al legislaţiei a actelor abrogate, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr.1039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 29 ianuarie 2013).

În cauza pendinte încheierea nr. 83/F/29 octombrie 2013 a fost pronunţată în aceeaşi zi în care s-a pronunţat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 447 din 2013, aspect ce nu are relevanţa scontată de apelantă, cât timp reintrarea în fondul activ al legislaţiei a actelor abrogate - respectiv a Legii nr. 85/2006 - intervine doar din momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, publicare ce a fost făcută în Monitorul Oficial al României nr. 674 din data de 1 noiembrie 2013.

În raport de cele anterior expuse, în mod corect judecătorul sindic a constatat că, deşi debitoarea a introdus cererea de intrare în procedura insolvenţei la data de 14.10.2013, sub imperiul legii vechi (Legea nr. 85/2006), la data pronunţării încheierii sunt aplicabile dispoziţiile OUG. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 620/04.10.2013 şi care a intrat în vigoare la data de 25.10.2013, fiind de imediată aplicare potrivit art. 348 şi a examinat cauza prin raportare la cerinţele impuse de dispoziţiile OUG. nr. 91/2013 privitoare la starea de insolvenţă a debitorului, la noţiunea de insolvenţă precum şi cuantumul minim al creanţei.

În raport de cele anterior expuse, în baza dispoziţiilor art. 480 alineat (1) din Noul Cod de procedură civilă a fost respins apelul declarat de SC R. SRL Vaslui împotriva încheierii nr. 83/F/29 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Vaslui Secţia Civilă, hotărâre care a fost păstrată.

3. Interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă de la 1865. Interpretarea voinței părților conform clauzelor contractului. Noțiunea de "arvună". Deosebirea acesteia față de "avans", ce reprezintă o parte din preț. Consecințe

Temei de drept: art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă de la 1865, art. 1298 Cod civil de la 1864

Noţiunea de „arvună” folosită în cuprinsul art. 1298 Cod civil de la 1864 are semnificaţia unei sume de bani sau a unui bun mobil, remisă în momentul încheierii unui contract, fie pentru a marca, în mod ferm, încheierea actului juridic, fie pentru a permite - oricăreia dintre părţile contractante - să-şi retragă ulterior consimţământul dat.

Calificarea unei sume de bani ca fiind arvună sau parte din preţ determină efecte juridice diferite, în temeiul art. 1298 Cod civil, numai arvuna urmând să fie restituită „îndoit" creditorului obligaţiei neexecutate.

Decizia civilă nr. 507/11.06.2014

Prin sentinţa civilă nr. 21988/21.12.2012 Judecătoria Iaşi a admis în parte cererea formulată de reclamanta D. M. în contradictoriu cu pârâţii V. O. M. şi V. P., a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 635/2006 la BNP M. C. E., fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 1000 EURO, în echivalentul în lei de la data plăţii (la cursul BNR), reprezentând contravaloare transport.

Au fost respinse restul pretenţiilor.

Pentru a pronunţa această sentinţă Judecătoria Iaşi a reţinut că între părţi a fost încheiat antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 635/2006, cu privire la apartamentul nr. 9 situat în Iaşi.

Preţul vânzării a fost stabilit la suma de 28.000 lei din care, la momentul încheierii antecontractului a fost plătit un avans de 10.000 euro, diferenţa urmând a fi achitat la data de 11.09.2006, data încheierii în forma autentica a antecontractului.

Potrivit susţinerilor părţilor, în prezent apartamentul a fost înstrăinat de pârâţi unei alte persoane.

Cu privire la primul capăt de cerere, instanţa a reţinut că rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

Conform art.1020-1021 Cod Civil, " condiţia rezolutorie este subînţeleasa totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul sau; în acest caz contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa silească pe cealaltă parte a executa convenţia, când este posibil, sau sa-i ceara desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceara înaintea justiţiei.”

Din analiza textelor legale menţionate rezulta că, de regulă, rezoluţiunea contractului este judiciara, pentru a opera trebuind să fie pronunţată de instanţă. Reclamanta a încercat să silească promitenţii vânzători la încheierea vânzării – cumpărării, însă prin respingerea cererii prin sentinţa civilă nr. 7282/2007 a Judecătoriei Iaşi, irevocabilă, nu mai există această posibilitate.

Reclamanta nu mai poate cere decât rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Instanţa a reţinut că, prin decizia civilă nr. 292/2009 a Tribunalului Iaşi, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pentru neîncheierea actului, culpa revine soţilor V., astfel că analizarea susţinerilor părţilor sub acest aspect nu se mai poate realiza. Prin urmare instanţa a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 635/2006.

Referitor la despăgubirile solicitate, instanţa a apreciat ca fiind întemeiate şi dovedite doar parte din cheltuielile solicitate, respectiv din cheltuielile de transport făcute de reclamantă, în vederea încheierii contractului şi la unele din termenele dosarelor care au existat între părţi.

Prin antecontractul de vânzare cumpărare, părţile au prevăzut că, în cazul în care contractul nu este perfectat din culpa promitenţilor cumpărători, aceştia să restituie suma prevăzută cu titlu de avans precum şi daunele prevăzute de legea civilă. Instanţa a apreciat că în situaţia de faţă nu s-a stabilit cu exactitate în act despre ce despăgubiri este vorba, iar trimiterea la dispoziţiile art. 1298 cod civil, este insuficientă pentru a se verifica voinţa părţilor.

Nu rezultă fără dubiu că reclamanta a făcut un credit pentru a restitui banii împrumutaţi şi că ar fi plătit dobândă în acest sens, susţinerile reclamantei fiind contrazise de declaraţiile martorilor. De asemenea nu a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată avansate în celelalte dosare şi a prejudiciului moral pe care reclamanta l-a suferit ca urmare a neîncheierii contractul din culpa pârâţilor, la dosar fiind depuse doar acte medicale, iar martorii referindu-se doar la alterarea stării de sănătate a acesteia.

Cu privire la suma reprezentând chirie, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada stabilirii în România şi închirierii unui spaţiu locativ, ci a continuat să locuiască în Italia, unde a încheiat un contract de închiriere cu mult după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Faţă de considerentele expuse, instanţa a admis cererea doar în parte.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D. M.

Prin decizia civilă nr. 98 din 05 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta D. M. împotriva sentinţei civile nr. 21.988/21.12.2012 a Judecătoriei Iaşi, care a fost schimbată în parte, în sensul că au fost obligaţi pârâţii V. O. M. şi V. P. la plata, către reclamanta D. M., a sumei de 18.000 euro reprezentând diferenţa din dublul avansului primit de pârâţi la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 635/2006 la BNP M. C. E. din Iaşi.

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu contravin deciziei.

Pentru a pronunţa această decizie tribunalul a reţinut că, în fapt, la data de 25.05.2006 a fost încheiat antecontractul de vânzare cumpărare autentic nr. 635 prin care V. O. M. şi P. au convenit să-i vândă reclamantei D. M. apartamentul nr. 9 situat în Iaşi, pentru preţul de 28.000 euro, din care au primit la acea dată suma de 18.000 euro drept avans, urmând ca diferenţa de 10.000 euro să fie achitaţi la data autentificării actului, fiind convenit termenul limită de 11.09.2006.

Prin alineatul 5 din antecontract s-a prevăzut faptul că în cazul în care, după expirarea termenului prevăzut, contractul nu se va putea perfecta din motive dependente şi imputabile soţilor V., aceştia se obligă să restituie d-nei D. M. suma primită de la aceasta cu titlu de avans pentru cumpărarea apartamentului, precum şi daunele prevăzute de legea civilă.

Prin urmare, promitenţii vânzători V. au înţeles să-şi asume expres obligaţia despăgubirii promitentei cumpărătoare D. M., în situaţia în care vânzarea nu va avea loc din culpa lor. În speţă perfectarea contractului de vânzare cumpărare nu a mai avut loc, în ciuda litigiilor purtate între părţi, promitenţii vânzători înstrăinând imobilul promis reclamantei D. M. către altă persoană, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1298 Cod Civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 1298 Cod Civil de la 1864, dacă vinderea nu s-a executat prin culpa unei din părţile contractante, aceasta va pierde arvuna dată sau o va întoarce îndoită, având-o primită, dacă partea care nu este în culpă nu ar alege mai bine să ceară executarea vinderii. Prin urmare, greşit a reţinut prima instanţă că nu s-a stabilit cu exactitate în act despre ce despăgubiri este vorba şi trimiterea la dispoziţiile art. 1298 cod civil este insuficientă pentru a se verifica voinţa părţilor. Aceasta deoarece dispoziţiile legii civile - Codul civil sunt clare pentru situaţia în discuţie, când în vederea încheierii contractului s-a plătit un avans - promitenţii vânzători încasând suma de 18.000 euro şi neînţelegând ulterior să-şi onoreze obligaţiile asumate, disp. art. 1298 Cod Civil impunând restituirea îndoită a avansului primit. Avansul plătit de reclamantă a reprezentat, prin urmare, nu doar o garanţie că actul se va încheia, dar reprezintă şi daunele interese compensatorii suportate de partea culpabilă, fiind supuse restituirii „îndoite”, duble, în situaţia în care culpa aparţine promitentului vânzător, potrivit disp. art. 1298 C Civ, acestea fiind dispoziţiile legii civile la care face trimitere convenţia părţilor, chiar dacă nu expres.

Prin urmare, cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata sumei de 1800 euro reprezentând diferenţa dublului avansului datorat de pârâţi este întemeiată şi, urmare a admiterii apelului, a fost schimbată sentinţa atacată cu consecinţa obligării pârâţilor V. O. M. şi V. P. la plata către reclamanta D. M. a sumei de 18.000 euro reprezentând diferenţa din dublul avansului primit de pârâţi la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 635/2006 la BNP M. C. E. din Iaşi.

Prin cererea de recurs formulată, pârâții V. O. M. şi V. P. au susţinut că, hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii – critică încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă - în sensul că instanţa a schimbat natura, ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act, respectiv al Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 635 din 25 mai 2006, prin care soţii V. O. M. şi V. P. au promis spre vânzare apartamentul nr. 9 situat în Iaşi, pentru suma de 28.000 EURO.

Pârâţii V. O. M. şi V. P. au primit un avans de 18.000 EURO, urmând ca diferenţa de 10.000 EURO să fie achitată la o dată ulterioară, respectiv la data de 11.09.2006, dată când urma să fie perfectat contractul de vânzare-cumpărare între părţi.

Consideră că instanţa în mod nelegal a obligat pârâţii din prezenta cauză la plata, către reclamanta D. M., a sumei de 18.000 EURO, reprezentând diferenţa din dublu avansului primit de la aceasta la data încheierii antecontractului, deoarece dispoziţiile art. 1298 cod civil nu au fost expres prevăzute în Antecontractul de vânzare cumpărare.

Analizând decizia recurată, în limita criticilor formulate Curtea de apel a constatat că recursul pârâţilor V. O. M. şi V. P. este fondat sub aspectul incidenţei motivului de modificare prevăzut de articolul 304 punctul 8 Cod procedură civilă de la 1865.

Curtea a notat că articolul 304 punctul 8 Cod procedură civilă priveşte situaţia în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Textul are în vedere actul juridic ce constituie temeiul juridic al dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte şi nu obiectul acţiunii, expertiza ori alt mijloc de probă, iar, în sensul acestui motiv de recurs, instanţa este culpabilă dacă schimbă natura actului sau denaturează înţelesul lui.

Partea care invocă denaturarea actului ca motiv de recurs trebuie să precizeze care este actul pretins denaturat şi în ce constă denaturarea.

Analizând conţinutul cererii de recurs aparţinând pârâţilor V. O. M. şi V. P., Curtea a constatat că aceştia sunt nemulţumiţi de modalitatea în care tribunalul a analizat şi interpretat clauze cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la data de 25 mai 2006.

În verificarea legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea a apreciat ca fiind relevante următoarele clauze cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la data de 25 mai 2006:

- clauza prin care V. O. M. şi P. au convenit să-i vândă reclamantei D. M. apartamentul nr. 9 situat în Iaşi, pentru preţul de 28.000 euro, din care au primit - la acea dată - suma de 18.000 euro drept avans, urmând ca diferenţa de 10.000 euro să fie achitaţi la data autentificării actului, fiind convenit termenul limită de 11.09.2006;

- clauza stipulată la alineatul 5 din antecontract prin care s-au prevăzut următoarele: „ în cazul în care, după expirarea termenului prevăzut, contractul nu se va putea perfecta din motive dependente şi imputabile soţilor V., aceştia se obligă să restituie d-nei D. M. suma primită de la aceasta cu titlu de avans pentru cumpărarea apartamentului, precum şi daunele prevăzute de legea civilă”;

Interpretând clauzele contractuale convenite de părţi, tribunalul a concluzionat că intră sub regimul juridic al „arvunei”, reglementate de art. 1298 cod civil suma de 18.000 euro, în privinţa acesteia existând obligaţia pârâţilor V. O. M. şi V. P. de a o întoarce îndoit, în virtutea textului de lege menţionat.

Curtea a apreciat că, în acest mod, instanţa de apel a interpretat greşit natura juridică a actului juridic dedus judecăţii, cu consecinţa stabilirii eronate a unui regim juridic diferit în privinţa sumei de bani menţionate, ceea ce a determinat admiterea recursului formulat, ca urmare a incidenţei motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.

Noţiunea de „arvună” folosită în cuprinsul art. 1298 Cod civil are semnificaţia unei sume de bani sau a unui bun mobil, remisă în momentul încheierii unui contract, fie pentru a marca, în mod ferm, încheierea actului juridic, fie pentru a permite oricăreia dintre părţile contractante să-şi retragă ulterior consimţământul dat.

Calificarea unei sume de bani ca fiind arvună sau parte din preţ determină efecte juridice diferite, în temeiul art. 1298 Cod civil, numai arvuna urmând să fie restituită „îndoit" creditorului obligaţiei neexecutate.

Având în vedere caracterul sancţionator al unei clauze de arvună şi în lipsa unor criterii legale de diferenţiere a acesteia de sume ce pot constitui parte din preţ, pentru a califica o sumă de bani ca fiind plătită cu titlu de arvună, este necesar ca această calificare să rezulte din intenţia părţilor, din manifestarea lor de voinţă în acest sens.

Interpretând manifestarea de voinţă a părţilor în cauză, Curtea a apreciat că intenţia acestora nu a fost aceea de a califica ca arvună şi – în consecinţă - a supune regimului juridic prevăzut de art. 1298 Cod civil, suma de bani achitată de reclamantă în baza antecontractului încheiat între părţi, respectiv suma de 18.000 euro.

Această concluzie se bazează pe interpretarea clauzelor contractuale menţionate anterior.

Astfel, în cuprinsul clauzei stipulată la alineatul 5 din antecontract s-a prevăzut doar că: „ în cazul în care, după expirarea termenului prevăzut, contractul nu se va putea perfecta din motive dependente şi imputabile soţilor V., aceştia se obligă să restituie doamnei D. M. suma primită de la aceasta cu titlu de avans pentru cumpărarea apartamentului, precum şi daunele prevăzute de legea civilă”, fără a exista o stipulaţie expresă a părţilor în sensul că se supun sancţiunilor prevăzute de art. 1298 Cod civil pentru nerespectarea obligaţiilor rezultate din antecontract.

Pornind de la prevederile cuprinse în această clauză contractuală Curtea a concluzionat că părţile au convenit să confere sumei achitate de promitenta-cumpărătoare, la data încheierii antecontractului, regimul juridic al „avansului” şi nu al „arvunei”.

Conform dispoziţiilor art. 969 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, fiind deci obligatorii, instanţa trebuind să analizeze această manifestare de voinţă expresă a părţilor înserată în antecontract.

În consecinţă, în raport de cele anterior expuse, reţinând incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, în temeiul art. 312 alin. (3) Cod procedură civilă, a fost admis recursul formulat de pârâţii V. O. M. şi V. P. împotriva deciziei civile nr. 98 din 05 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă, hotărâre care a fost modificată în tot, în sensul respingerii apelul formulat de D. M. împotriva sentinţei civile nr. 21988 din 21 decembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Iaşi, Secţia civilă, hotărâre care a fost păstrată.

4. Daune morale solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Incidența deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale. Despăgubiri materiale fundamentate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Sfera bunurilor ce intră sub incidența dispoziției legale în discuție

Temei de drept: art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

Potrivit art. 5 alin 1 litera „a” din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin decizia nr. 1358 din 21.10.2010, Curtea Constituţională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 litera a teza I Cod procedură civilă sunt neconstituţionale.

În baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despagubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri si constructii (imobile prin natura) si utilaje si instalatii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinatie).

In cauza insa, bunurile a caror contravaloare este solicitată de recurente sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intra in sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin natură ori prin destinatie, care intra in sfera de reglementare a acestei legi (casa şi utilajele agricole), dar pentru care recurentele nu au facut dovada ca au urmat procedura reglementata de Legea nr. 10/2001, in cadrul careia să nu fi obtinut restituirea acestora in natura sau prin echivalent.

Decizia civilă nr. 488/04.06.2014

Prin sentinţa civilă nr. 3845 din 18 noiembrie 2013, Tribunalul Iaşi – Secţia I Civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta R. O. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M. F. P.

S-a respins ca nefondată cererea formulată de intervenientele B. R. E. şi S. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M. F. P.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat acordarea despăgubirilor victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit, dacă se aprecia, de către instanţele de judecată, în urma analizării circumstanţelor fiecărei cauze, că reparaţia obţinută prin efectul Decretului – Lege nr. 118/1990 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.219/1999 nu este suficientă, precum şi în cazul în care nu au fost acordate drepturi de natura celor anterior enunţate.

Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din lege, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, s-a reţinut că, din analiza prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, rezultă că există două norme juridice - art.4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 şi art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. Or, Curtea a constatat că justificarea legiuitorului pentru această situaţie, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art.5 lit. a) din lege, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată (prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art.4 din decret şi o sumă globală, în cazul art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009). S-a reţinut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.

Prin urmare, s-a observat că «în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de "legalitate" au fost grav atinse».

Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispoziţiile art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin.(3) şi (5) din Legea fundamentală.

Consecinţele juridice produse de cele 2 decizii ale Curţii Constituţionale sunt evidenţiate în art. 147 alin. 1 din Constituţia României: „ Dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă în acest interval Parlamentul, după caz nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile constituţiei. Pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

Inexistenţa adoptării în intervalul celor 45 de zile a unor noi reglementări în acord cu dispoziţiile legii fundamentale face ca art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 să-şi înceteze efectele juridice.

Acţiunea normei în virtutea căreia s-a dispus analiza dreptului reclamat în prezentul litigiu a încetat, în puterea art. 147 alin. 1 din Constituţie şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, iar cererea reclamantei de acordare a măsurii reparatorii pecuniare menite a asigura acoperirea prejudiciului moral suferit prin persecuţiile la care a fost supus autorul ei în perioada regimului comunist nu a fost primită nici din aceasta perspectivă.

Totodată, tribunalul a considerat că prin aplicarea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale arătate anterior asupra proceselor în curs de judecată, cu excepţia celor în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de admitere a acţiunii, nu se ajunge la o încălcare a dreptului la acces în instanţă sau a dreptului de proprietate aşa cum acestea sunt garantate de art. 6 din Convenţie şi art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noţiunea de „bun” protejat de art.1 din Protocolul nr.1, are un înţeles autonom care nu este limitat de deţinerea de bunuri materiale şi este independentă de orice calificare stabilită prin drept intern, incluzând şi anumite interese economice ale unui subiect de drept care se pot prezenta sub forma unei speranţe legitime la obţinerea unei indemnizaţii.

Totuşi, art.1 din Protocolul nr.1 adiţional al Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun.

Un alt principiu ce decurge din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este acela că protecţia Convenţiei se aplică numai cu privire la „bunurile actuale” şi că dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 nu pot fi interpretate ca impunând o obligaţie specifică a statelor membre ale Convenţiei de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de regimurile anterioare, iar statele dispun de o largă marjă de apreciere în adoptarea legislaţiei în contextul schimbării regimului politic şi economic. Totuşi, atunci când o persoană are o pretenţie referitoare la un drept patrimonial, persoana respectivă poate fi considerată ca având o „speranţă legitimă”, în cazul în care există o bază legală suficientă în dreptul intern, fundamentată, de pildă, pe o jurisprudenţă naţională constantă care confirmă pretenţiile reclamantului. Nu poate exista o speranţă legitimă în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 atunci când există o dispută asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii interne, iar cererile reclamanţilor au fost respinse de către instanţele interne în mod corespunzător.

În acest sens, simpla cerere de chemare în judecată, formulată de persoana îndreptăţită la despăgubiri nu-i conferă acesteia un drept de proprietate ocrotit de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie. Aceasta deoarece, în cauză, art.5 alin.1 lit. a) din legea nr.221/2009, a născut pentru reclamant doar o vocaţie la obţinerea unor despăgubiri şi nu un drept efectiv.

Atât timp cât legea prevedea că aceste despăgubiri se acordau doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluţionarea acţiunii depinde de situaţia de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general care s-ar acorda persoanelor aflate într-o anumită situaţie juridică şi pentru a cărei valorificare, formularea aducerii în justiţie ar fi constituit o pură formalitate.

Ca atare, în cazul acţiunilor introduse pe rolul instanţelor de judecată ulterior publicării celor două decizii ale Curţii Constituţionale, nu se poate invoca existenţa unei valori patrimoniale ce ar intra în sfera de aplicare a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că, în această modalitate de interpretare şi aplicare a legii nu se aduce atingere dreptului părţilor la un proces echitabil.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziţii noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare aplicabile unor procese pe rol, cu condiţia ca motivele invocate pentru adoptarea acestor măsuri să fie evident şi imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau o lacună a legiuitorului. Or, în cauză, în motivarea dată de Curtea Constituţională prin deciziile de constatare a neconstituţionalităţii prevederilor art.5 alin. 1 lit. a) din legea nr.221/2009, s-a arătat că, soluţia a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de acest act normativ nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil şi proporţional cu gravitatea şi suferinţele produse, cât timp, legile anterioare au urmărit repararea aceluiaşi tip de prejudiciu. În acest sens, s-a apreciat că, prin reglementarea din articolul anterior menţionat se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este reclamată prin art.1 alin.3 din Constituţie.

Situaţia juridică analizată este similară celei reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Slavov şi alţii contra Bulgariei, precum şi în cauza Unedic contra Franţei.

Tribunalul a retinut ca prin decizia nr. 12/19.09.2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii si a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

În consecinţă, nu mai există nici măcar temeiul legal pentru acordarea daunelor morale.

II. În ce priveşte soluţionarea cererii de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, prin Decizia în interesul legii nr. 6/2013 s-a statuat cu caracter obligatoriu că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.

Cu alte cuvinte, daunele materiale nu se pot referi decât la bunurile imobile, obiect al celor două legi de reparaţie. În ce priveşte bunurile imobile confiscate de la R. Gh., reclamanta şi intervenientele nu au făcut nici o dovadă cu privire la faptul că pentru aceste bunuri au urmat procedura reglementata de Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005, in cadrul careia nu au obtinut restituirea acestora in natura sau prin echivalent, nefiind astfel indeplinita conditia impusa in acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despagubirilor solicitate.

În ce priveşte constatarea caracterului politic al condamnării instanţa a constat că o astfel de cerere potrivit art. 4 din Legea nr. 221/2009 poate privi doar condamnările survenite pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2). Or, aşa cum rezultă din actele dosarului condamnarea survenită în cauză a avut ca temei infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal, infracţiune care este prevăzută de art. 1 din lege printre infracţiunile care constituie de drept condamnări cu caracter politic, astfel încât nu mai este necesară o hotărâre judecătorească care să constate caracterul politic al condamnării.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât reclamanta R. O. cât şi intervenienta B.-R. E., criticând-o pentru nelegalitate invocând incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă.

În esenţă, reclamanta R. O. şi intervenienta B.-R. E. susţin că instanţa de fond a golit de conţinut dispoziţiile Legii nr. 221/2009 atunci când a anulat dreptul la despăgubiri materiale şi morale, deşi soţul, respectiv tatăl lor defunct R. Gh., a fost condamnat pe nedrept de Statul Român prin sentinţa penală nr. 1238/17 decembrie 1957, la 5 ani închisoare corecţională cu executare, pe motiv de convingeri religioase, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea în întregime a averii, inclusiv a sumei de 640 lei.

Recurenta R. O susţine că, faţă de soluţia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, care prin decizia nr. 2804/16 noiembrie 1995 a casat sentinţa penală nr. 1238/17 decembrie 1957 şi a înlăturat pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii era necesar ca instanţa de fond să solicite şi să permită precizări la acţiune cu privire la dovada casării sentinţei de condamnare nr. 1238/1957 a Tribunalului Militar Bucureşti şi a anulării măsurilor de confiscare totale a averii.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale operante în cauză, Curtea a reţinut următoarele:

Criticile formulate de recurentele R. O. şi B.-R. E., se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea motivelor de recurs criticându-se maniera în care a fost soluţionată cererea de acordare a daunelor morale şi cererea de acordare a daunelor materiale, susţinându-se că tribunalul – prin soluţia pronunţată - a lipsit de conţinut dispoziţiile art. 5 alin (1), lit. „a” teza I şi cele ale art. 5 alin (1) lit. „b” din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora.

În calea de atac, instanţa de control are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii exclusiv în limitele stabilite prin cererea de recurs, conform dispoziţiilor art. 316 Cod procedură civilă, raportat la art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă.

În aceste condiţii, exercitarea controlului judecătoresc asupra hotărârii recurate va viza exclusiv maniera în care au fost soluţionate cererile de acordare a daunelor morale, respectiv a daunelor materiale, iar nu şi soluţia pronunţată în capătul de cerere vizând constatarea – de către instanţa de judecată – a caracterului politic al condamnării defunctului R. Gh., pe această chestiune nefiind formulate critici.

Curtea a reţinut că, prin cererea cu care a investit instanţa de fond, reclamanta R. O. a solicitat, în principal constatarea caracterului politic al condamnării soţului său R. Gh. decedat în luna iulie 1973, iar in subsidiar, obligarea Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de daune materiale si morale în sumă de 550.000 euro.

La termenul din data de 17 iunie 2013 reclamanta a depus precizări scrise privind defalcarea daunelor solicitate arătând că suma de 550.000 euro se compune din: daune morale în cuantum de 430.000 euro, dar şi din daune materiale reprezentate de: salariile medii pe economie din perioada de detenţie 1957-1962, care nu au fost încasate, în sumă de 5076 dolari; din dobânzile CEC neîncasate în perioada 1957- 30.06.2013, în sumă de 112.475 dolari, precum si valoarea bunurilor confiscate în cuantum de 39.500 dolari (1 casa, 1 vaca,15 oi, 1 cal, 1 căruţă şi inventar agricol).

Curtea a notat că cerere de intervenţie in interes propriu formulată de recurenta B. R. E. si cea in interes alăturat reclamantei, formulată de intimata S. M. - fiicele recurentei reclamante - au solicitări identice cu cele din cererea principală.

În pricină doar intervenienta B. R. E. a declarat recurs.

Curtea a reţinut că acţiunea reclamantei a fost fundamentată juridic pe Legea nr. 221/2009, judecătorul fondului procedând la o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 5 alin 1 litera „a” din Legea nr. 221/2009, atunci când a analizat solicitarea de acordare a daunelor morale.

Astfel, potrivit art. 5 alin 1 litera „a” din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare

Însă, prin decizia nr. 1358 din 21.10.2010, Curtea Constituţională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 litera a teza I Cod procedură civilă sunt neconstituţionale.

Pentru a statua astfel, Curtea Constituţională a reţinut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.

Or, aceste dispoziţii, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.

Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010, astfel că cererile formulate de reclamantă şi de intervenientă nu mai au fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază şi-au încetat existenţa după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României ca urmare a necorelării lor cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament.

Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor fiind operante în cauză câtă vreme acţiunea reclamantei a fost înregistrată la instanţa de fond la data de 10.12.2012, în timp ce cererea de interventie este ulterioară acestui moment, astfel că recurentele nu au dobândit o speranţă legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenţei CEDO, - cauza Slavov contra Bulgariei- ,,dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia".

Curtea a apreciat ca neîntemeiate şi susţinerile recurentelor referitoare la golirea de conţinut a dispoziţiilor Legea nr. 221/2009 şi – implicit - la încălcarea principiului securităţii juridice, întrucât, prin decizia de admitere a recursului în interesul legii nr. 12 /19.09.2011- decizie care este obligatorie pentru instanţele de judecată, potrivit art.330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă -, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010, dispoziţiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Nici cea de a doua critică relativă la greşita soluţionare a cererii de acordare a daunelor materiale nu poate fi primită, judecătorul fondului procedând la o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 5 alin 1 litera „b” din Legea nr. 221/2009, atunci când a analizat solicitarea în discuţie.

Astfel, prin cererea de chemare in judecata, reclamanta a solicitat obligarea paratului si la plata de despagubiri materiale, reprezentand contravaloarea bunurilor confiscate (1 casa, 1 vaca, 15 oi, 1 cal, 1 caruţă şi inventar agricol) în cuantum de 39.500 dolari, salariile medii pe economie din perioada de detenţie 1957-1962, care nu au fost încasate, în sumă de 5076 dolari; dobânzile CEC neincasate în perioada 1957- 30.06.2013 în sumă de 112.475 dolari.

Aceste pretenţii au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnari cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a facut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative, „daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obtinut despagubiri prin echivalent in conditiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificarile si completarile ulterioare”.

Din conditia impusa de legiuitor pentru acordarea despagubirilor reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate, si anume aceea ca bunurile respective sa nu fi fost restituite sau sa nu se fi obtinut despagubiri prin echivalent in conditiile Legii nr. 10/2001 si ale Legii nr. 247/2005, rezulta ca numai echivalentul banesc al bunurilor ce intra in domeniul de reglementare al legii de reparatie nr. 10/2001, modificata si completata prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat in temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Numai in acest fel se justifica trimiterea expresa facuta de legiuitor, in cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 si ale Legii nr. 247/2005.

Or, in domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificata si completata prin Legea nr. 247/2005, nu intra decat terenurile si constructiile (imobile prin natura) si utilajele si instalatiile preluate odata cu imobilul (imobilele prin destinatie). In acest sens sunt dispozitiile art. 6 alin. (1) si (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit carora:

„(1) Prin imobile, in sensul prezentei legi, se inteleg terenurile, cu sau fara constructii, cu oricare dintre destinatiile avute la data preluarii in mod abuziv, precum si bunurile mobile devenite imobile prin incorporare in aceste constructii.

(2) Masurile reparatorii privesc si utilajele si instalatiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odata cu imobilul, in afara de cazul in care au fost inlocuite, casate sau distruse.”

Această interpretare rezultă din decizia de admitere a recursului în interesul legii nr. 6 din 15 aprilie 2013 - decizie care este obligatorie pentru instanţele de judecată, potrivit art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă -, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că, în interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, pot fi acordate despagubiri materiale numai pentru aceleasi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparatie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si Legea nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, sub imperiul carora partea interesata sa nu fi obtinut deja o reparatie.

Înalta Curte reţine că, regula de interpretare logica „ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus” nu este aplicabilă normei analizate, întrucat ea presupune, prin ipoteza, un text legal conceput in termeni generali.

Or, desi in cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, legiuitorul reglementeaza acordarea de „despagubiri reprezentand valoarea bunurilor confiscate”, fara a distinge intre bunuri mobile si bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresa, facuta in cadrul aceleiasi norme, la dispozitiile Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si ale Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, individualizeaza categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despagubiri.

Raportarea facuta de legiuitor la cele doua acte normative determina o distinctie in privinta bunurilor ce intra in sfera de reglementare a dispozitiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, si inlatura aplicarea regulii de interpretare mentionate anterior.

Pe de altă parte, Înalta Curte face şi o interpretare gramaticală a normei analizate evidenţiind că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, prevede că: pot fi solicitate „despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate (...), daca bunurile respective nu i-au fost restituite (...) in conditiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii 247/2005”.

Termenul „respective” se raporteaza la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizeaza prin trimiterea facuta la cele doua legi de reparatie. Legatura pe care acest termen o realizeaza intre categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despagubiri si cea a bunurilor care nu au fost deja restituite in conditiile Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, nu poate avea decat semnificatia unei identitati intre cele doua categorii de bunuri.

Mai mult, concluzia Înaltei Curţi este sustinută si de o interpretare sistematica a dispozitiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare.

Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: „ Acordarea de despagubiri in conditiile prevazute la alin. (1) lit. b) atrage incetarea de drept a procedurilor de solutionare a notificarilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare”.

Numai daca despagubirile acordate in temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, se refera la aceleasi categorii de bunuri pentru care partea interesata poate obtine reparatii in baza Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, se justifica reglementarea enuntata anterior, cuprinsa in alin. (5) al aceluiasi articol, si al carei scop nu poate fi decat acela de a inlatura posibilitatea derularii unor proceduri paralele, avand aceeasi finalitate.

Intentia legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despagubiri in conditiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparatie - Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si Legea nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare -, rezulta si din expunerea de motive care a insotit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare. Initiatorul proiectului legislativ a sustinut necesitatea adoptarii acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultatile de punere in aplicare a Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, in ceea ce priveste restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotarari judecatoresti de condamnare pentru infractiuni de natura politica, prevazute de legislatia penala, savarsite ca manifestare a opozitiei fata de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, le califica ca fiind imobile preluate in mod abuziv.

Instanţa Supremă apreciază că, interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului câtă vreme în jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a afirmat in mod constant ca normele Conventiei Europene nu impun statelor contractante nicio obligatie specifica de reparare a prejudiciilor cauzate inainte ca ele sa ratifice Conventia si că, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie nu poate fi interpretat ca restrangand libertatea statelor contractante de a alege conditiile in care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte de ratificarea Conventiei.

Or, adoptarea unei norme care sa reglementeze dreptul persoanelor îndreptatite de a beneficia de acordarea de despagubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere in ceea ce priveste politica economica si sociala, pe care Curtea Europeana a recunoscut-o ca fiind la dispozitia statelor contractante.

In consecinta, în raport de cele anterior expuse, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despagubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri si constructii (imobile prin natura) si utilaje si instalatii preluate odata cu imobilul (imobile prin destinatie).

In cauza insa, bunurile a caror contravaloare este solicitată de recurente sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intra in sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin natură ori prin destinatie, care intra in sfera de reglementare a acestei legi (casa şi utilajele agricole), dar pentru care recurentele nu au facut dovada ca au urmat procedura reglementata de Legea nr. 10/2001, in cadrul careia să nu fi obtinut restituirea acestora in natura sau prin echivalent.

În condiţiile în care recurentelor li s-au acordat trei termene de judecată pentru a produce dovezi cu privire la împrejurarea uzării de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 - respectiv termenele din datele de: 9 aprilie 2014, 7 mai 2014 şi 4 iunie 2014 – fără ca acestea să se conformeze celor dispuse de instanţă, Curtea apreciază ca nefiind indeplinita conditia impusa in acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despagubirilor solicitate.

Reclamanta şi intervenienta recurentă au mai solicitat, cu titlu de despagubiri materiale, si contravaloarea salariilor medii pe economie neîncasate în perioada de detenţie 1957-1962, cuantificate la suma de 5076 dolari, cât şi dobânzile CEC neincasate în perioada 1957 - 30.06.2013 în sumă de 112.475 dolari.

Curtea notează că aceste pretentii nu intra, insa, in sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizeaza numai echivalentul valorii bunurilor confiscate si nerestituite.

Pentru aceste motive, in temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. Civ a fost respins recursul declarat de R. O. şi B. R. E. împotriva sentinţei civile nr. 3845 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă, care a fost menţinută.