Curtea de apel iaşi deciziirelevant e pronunţate în trimestrul III / 2014

CURTEA DE APEL IAŞI

D e c i z i i r e l e v a n t e

- pronunţate în trimestrul III / 2014 -

2014
Cuprins

I. Secţia civilă 2

II. Secţia penală 5

1. Drept procesual penal. Gresita solutionare a actiunii civile. Încalcarea dispozitiilor art.19 si 23 Cod procedura penala. Achiesarea inculpatului la pretentiile partii civile 5

Decizia penala nr.446 din 17 iulie 2014 a Curtii de Apel Iasi 5

2. Drept penal. Parte generala. Cauze de neimputabilitate. Eroarea de fapt. Conditii de existenţă 6

Decizia penala nr.448 din 17 iulie 2014 a Curtii de Apel Iasi 6

3. Drept procesual penal. Apel. Trimitere spre rejudecare aceleiasi instante. Dreptul la un proces echitabil 7

Decizia penala nr.488 din 3 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi 8

4. Drept penal. Parte speciala. Infractiunea de omor. Incidenta art. 199 Cod penal. Fapta savirsita asupra unui membru de familie 10

Decizia penala nr. 542 din 29 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi 10

5. Drept penal. Parte speciala. Sustragerea de componente ale sistemelor de irigatii. Incadrare juridică 10

Decizia penala nr.503 din 10 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi 10

6. Proceduri speciale. Acordul de recunoastere a vinovatiei. Neindeplinirea conditiilor prevazute de art.480-482 cod procedura penala 11

Decizia penala nr. 513 din 16 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi 11

7. Drept procesual penal. Judecata in prima instanta. Procedura simplificata a judecarii in cazul recunoasterii vinovatiei. Caracterul revocabil 11

Decizia penala nr. 527 din 22 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi 11

I. Secţia civilă

1. Cerere de deschidere a procedurii insolvenței. Filă CEC refuzată la plată din lipsă de disponibil. Caracterul acesteia de titlu executoriu. Certitudinea creanței analizată din perspectiva art. 662 din Noul Cod de procedură civilă. Caracterul de procedură specială a procedurii insolvenței. Consecințe
Temei de drept: art. 53 din Legea nr. 59/1934, art. 149 din Legea nr. 85/2006
Fila CEC refuzată la plată din lipsă de disponibil, constituie o împrejurare care este de natură a dovedi chiar existenţa unui titlu executoriu pe care creditoarea îl deţine împotriva intimatei debitoare, caracterul de titlu executoriu emanând în temeiul art. 53 din Legea nr. 59/1934.

Pe de altă parte, procedura insolvenţei reprezintă o procedură specială, astfel încât condiţia referitoare la deţinerea unui titlu executoriu, care să ateste existenţa neîndoielnică a creanţei, nu este cerută decât în situaţia în care creditorul doreşte să urmeze procedura de executare individuală, reglementată de Cartea a V-a – Despre executarea silită a noului Cod de procedură civilă, art. 662 regăsindu-se în Secţiunea 1 – Sesizarea organului de executare – a Capitolului IV – Efectuarea executării silite a acestei cărţi. Această concluzie rezidă și din dispozițiile art. 149 din Legea nr. 85/2006, conform cu care: „dispoziţiile Legii insolvenţei se completează, numai în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000”.

Decizia civilă nr. 178/14.07.2014

Prin sentinţa civilă nr. 617/ 26.03.2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia II civilă – faliment a fost respinsă cererea formulată de creditorul SC R. I. SRL pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului SC BKV T. SRL.

Tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată creditorul SC R. I. SRL a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC BKV T. SRL invocând că aceasta înregistrează datorii reprezentând c/v mărfuri pentru care au fost emise instrumente neonorate la plată în sumă totală de 83.261,99 lei, în baza contractului de furnizare mărfuri cu plata la termen şi plafon de credit nr. 80363/17.09.2009, potrivit înscrisurilor anexate, creanţă care este certă, lichidă şi exigibilă şi care depăşeşte valoarea prag prevăzută de art. 3, pct. 12 din Lg. 85/2006. Analizând documentele prin care reprezentanţii creditorului au înţeles să justifice creanţa, respectiv cererea de deschidere a procedurii insolvenţei debitorului, instanţa de fond a observat că, în conformitate cu dispozițiile art. 622 alin. 2 din NCPC: „Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu”.

Ori înscrisurile depuse – contract de furnizare mărfuri cu plata la termen respectiv instrumente neonorate de plată emise în baza acestuia – nu reprezintă în accepţiunea legii titluri executorii pentru a da posibilitatea instanţei să verifice cuantumul creanţei invocate.

În consecinţă, cererea introductivă a fost respinsă pentru că una dintre condiţiile cerute creanţei pentru a putea fi analizate în cadrul procedurii nu a fost îndeplinită, respectiv cea a certitudinii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel creditoarea S.C. R. I. SRL criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Intimata nu a depus întâmpinare în procedura de regularizare.

În apel nu au fost administrate alte probe.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate cât şi a dispoziţiilor legale operante în cauză, Curtea a reţinut că apelul este fondat.

În cauza pendinte cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost formulată de către S.C. R. I. SRL, care a invocat o creanţă în cuantum de 83.261,99 lei, reprezentând contravaloare mărfuri livrate şi neachitate în baza contractului de furnizare mărfuri cu plata la termen şi plafon de credit nr. 80363/17.09.2009, creanţă a cărei plată a fost garantată prin emiterea filei CEC serie RNCB1BA nr. 02278186, ce a fost refuzată la plată din lipsă de disponibil. Apelanta a menţionat că fila CEC a fost completata atât cu debitul efectiv facturat, respectiv cu suma de 83.261,99 lei, cât şi cu penalităţi de întârziere contractuale, astfel rezultând suma totală de 106.378,19 lei.

Iniţial apelanta a solicitat executarea silită, în cadrul acestei proceduri prevalându-se fila CEC RNCB1BA nr. 02278186, ce a fost refuzată la plată din lipsă de disponibil, executarea silită individuală finalizându-se prin emiterea procesului-verbal de constatare a stării de insolvabilitate.

În acest context a formulat prezenta cerere de deschidere a procedurii insolvenţei în care a invocat doar creanţa în cuantum de 83.261,99 lei, reprezentând contravaloare mărfuri livrate şi neachitate, depunând în probaţiune: procesul verbal de conciliere din 07.06.2010 din cuprinsul căruia rezultă că intimata recunoaşte întregul debit pretins, respectiv cu suma de 83.261,99 lei debit facturat constând în contravaloare produse, cât şi penalităţi de întârziere contractuale în cuantum de 23.116,2 lei; contractului de furnizare mărfuri cu plata la termen şi plafon de credit nr. 80363/17.09.2009; fila CEC RNCB1BA nr.02278186 ce a fost refuzată la plată din lipsă de disponibil, procesul - verbal de constatare a stării de insolvabilitate a intimatei.

Soluţia instanţei de fond a fost generată de reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 622 alin. 2 din NCPC, potrivit cu care: „Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu”, tribunalul constatând că înscrisurile depuse, contract de furnizare mărfuri cu plata la termen respectiv instrumente neonorate de plată emise în baza acestuia, nu reprezintă - în accepţiunea legii - titluri executorii, pentru a da posibilitatea instanţei să verifice cuantumul creanţei invocate.

Curtea a reţinut că şi în prezenta cauză apelanta creditoare SC R. I. SRL a depus în probaţiune fila CEC serie RNCB1BA nr. 02278186 ce a fost refuzată la plată din lipsă de disponibil, împrejurare care este de natură a dovedi chiar existenţa unui titlu executoriu pe care aceasta îl deţine împotriva intimatei debitoare, caracterul de titlu executoriu emanând în temeiul art. 53 din Legea nr. 59/1934.

Această filă CEC a fost completată cu suma totală de 106.378,19 lei, compusă atât din debitul efectiv facturat, în cuantum de 83.261,99 lei, cât şi din penalităţi de întârziere contractuale, în cuantum de 23.116,2 lei, sume recunoscute de intimată în cuprinsul procesul verbal de conciliere din 07.06.2010.

În cadrul cererii de deschidere a procedurii insolventei recurenta a înţeles să valorifice dreptul de creanţa efectiv facturat, de 83.261,99 lei, în acest sens depunând înscrisuri care dovedesc întinderea creanţei - proces verbal de conciliere, lista de creanţe si datorii.

Faptul că pe fila cec este trecută o suma mai mare nu este de natura a genera incertitudine asupra câtimii sumei datorate - câtimea creanţei fiind recunoscuta de către debitor si dovedita prin înscrisuri ce atestă demersurile de recuperare a creanţei.

Pe de altă parte, Curtea a notat că noţiunea de „creanţă certă” nu este definită de Legea nr. 85/2006, modificată, o astfel de definiţie găsindu-se în cuprinsul dispoziţiilor art. 379 alin. 3 din Codul de procedură civilă de la 1865: „Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”.

În Legea nr. 134/2010, textul corespunzător fostului art. 379 din vechiul Cod de procedură civilă, este cel al art. 622 alin. 2 din NCPC, având titlul marginal „Creanţa certă, lichidă şi exigibilă”.

Art. 662 prevede următoarele: „Executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. Creanţele cu termen şi cele condiţionale nu pot fi puse în executare, însă ele pot participa, în condiţiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor aparţinând debitorului”.

În altă ordine de idei, Curtea a notat că procedura insolvenţei reprezintă o procedură specială, iar condiţia referitoare la deţinerea unui titlu executoriu, care să ateste existenţa neîndoielnică a creanţei, nu este cerută decât în situaţia în care creditorul doreşte să urmeze procedura de executare individuală, reglementată de Cartea a V-a – Despre executarea silită a noului Cod de procedură civilă, art. 662 regăsindu-se în Secţiunea 1 – Sesizarea organului de executare – a Capitolului IV – Efectuarea executării silite a acestei cărţi. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile Legii insolvenţei se completează, numai în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000.

Deşi în doctrină procedurii insolvenţei i se mai spune şi „ procedura de executare colectivă”, pentru ca un creditor să obţină o sentinţă de deschidere a acestei proceduri judiciare, el nu are nevoie să deţină un titlu executoriu cu privire la creanţa sa.

Dacă nu ar fi aşa, pe de o parte, nu s-ar ţine seama de ceea ce este procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, modificată – o procedură colectivă, în care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de acest act normativ (art. 3 pct. 3), scopul acestei legi fiind instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă (art. 2) –, iar pe de altă parte, s-ar ajunge ca, în majoritatea cazurilor, dat fiind faptul că parcurgerea unui proces civil pentru obţinerea unui titlu executoriu ar dura o perioadă semnificativă, să nu se poată uza de una dintre modalităţile de realizare a procedurii insolvenţei – procedura reorganizării judiciare, până la finalizarea litigiului de drept comun fiind zădărnicite toate şansele care ar fi putut duce la salvarea debitorului insolvent.

În consecinţă, apelanta creditoare SC R. I. SRL deţine o creanţă „certă”, dispoziţiile art. 622 alin. 2 din NCPC vizând necesitatea deţinerii unui titlu executoriu nefiind operante în cauză, pentru considerentele evocate anterior.

În raport de cele anterior expuse, în baza dispoziţiilor art. 480 alineat (2) din Noul Cod de procedură civilă, a fost admis apelul declarat de creditoarea SC R. I. SRL, a fost anulată sentinţa şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, urmând a fi verificată îndeplinirea celorlalte condiţii cerute de lege pentru deschiderea procedurii insolvenţei, la cererea creditorului.

II. Secţia penală

1. Drept procesual penal. Gresita solutionare a actiunii civile. Încalcarea dispozitiilor art.19 si 23 Cod procedura penala. Achiesarea inculpatului la pretentiile partii civile

Decizia penala nr.446 din 17 iulie 2014 a Curtii de Apel Iasi

Potrivit dispozițiilor art. 19 cod proc. pen. soluționarea acțiunii civile in procesul penal este guvernata de dispozițiile legii civile, iar principiul de baza in procesul civil, aplicabil inclusiv in materia răspunderii civile delictuale, este cel al disponibilității. Acest principiu cuprinde dreptul de a porni sau nu acțiune, de a determina limitele pretențiilor formulate, de a renunța la judecata sau la dreptul subiectiv, de a achiesa la pretenții si de a stinge litigiul printr-o tranzacție, de a exercita sau nu calea de atac, etc.

Achiesarea la pretențiile reclamantului este un act de dispoziție al paratului care recunoaște pretențiile formulate împotriva sa. Având in vedere ca actele de dispoziție, din momentul in care au fost efectuate, sunt irevocabile, astfel ca partea nu mai poate reveni asupra manifestării sale de voința in sensul de a retracta, recunoașterea trebuie sa fie rezultatul consimțământului liber exprimat.

Aceste principii si-au găsit consacrarea si in dispozițiile procesual penale, prin art. 23 care, in alin. (2) si (3) statuează ca, inculpatul, cu acordul părții responsabile civilmente, poate recunoaște in tot sau in parte, pretențiile civile, instanța obligând la despăgubiri in măsura recunoașterii, cu privire la pretențiile nerecunoscute putând fi administrate probe.

Pornind de la aceste premise legislative, instanţa de apel reţine că poziția inculpatului din ședința publica de la 17.04.2014 , când, in prezenţa apărătorului desemnat din oficiu, a fost de acord cu pretențiile civile formulate de către partea civilă M. E., reprezintă un act de dispoziție asupra căruia instanţa nu putea interveni, câtă vreme nu s-a constatat vreo afectare a legalităţii acestuia. La acelaşi termen de judecată partea vătămată M. E. a declarat că se constituie parte civilă cu suma de 15.000 lei, reprezentând daune morale .

În consecinţă, faţă de manifestarea expresă a inculpatului de a despăgubi integral partea vătămată, prin reducerea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile menţionate cu privire la soluţionarea acţiunii civile. Aşa fiind, în rejudecare, instanţa de apel va majora de la 10.000 lei la 15.000 lei cuantumul daunelor morale la care inculpatul M. I. V. a fost obligat către partea civilă M.E.

2. Drept penal. Parte generala. Cauze de neimputabilitate. Eroarea de fapt. Conditii de existenţă

Decizia penala nr.448 din 17 iulie 2014 a Curtii de Apel Iasi

Potrivit art. 30 cod penal, „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”.

Eroarea de fapt este definita, în general, ca fiind ca reprezentarea greșita de către cel ce săvârșește o fapta prevăzuta de legea penala a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinata de necunoașterea sau cunoașterea greșita a unor date ale realității.

Pentru a fi in prezenta unei erori, s-a conchis, în doctrină, că sunt necesare 3 elemente si anume:

1. săvârșirea unei fapte penale;

2. făptuitorul, in momentul săvârșirii faptei penale, sa nu fi cunoscut anumite stări, situații sau împrejurări, pe tot parcursul desfășurării acțiunii;

3. stările, situațiile si împrejurările care nu au fost cunoscute sa aibă legătura cu caracterul penal al faptei.

Legat de primul aspect, este evident ca trebuie sa se săvârșească o fapta prevăzuta de legea penala, deoarece eroarea este o cauza exoneratoare de răspundere (alături de legitima apărare, starea de necesitatea, constrângerea fizica, beția, minoritatea etc.).

Nici în noile dispoziţii penale legiuitorul nu a definit termenii atribuiți erorii, astfel că se menţine valabilă definirea dată de doctrină termenilor de stare, situație sau împrejurare.

Astfel, prin stare se înțelege felul sau modul in care se prezintă o persoana sau un bun; prin situație se desemnează poziția bunului sau persoanei in cadrul relațiilor sociale – trăsătura esențiala pentru existenta infracțiunii.

Iar prin împrejurare se înțelege o realitate externa care daca este pusa in corelație cu fapta săvârșita, o particularizează. In sfârșit, cel de-al treilea aspect vizează condiționarea aspectului penal de starea, situația sau împrejurarea necunoscuta sau cunoscuta greșit. Pe scurt, este necesar ca starea, situația sau împrejurarea sa fie un element constitutiv al infracțiunii respective, neputând fi conceputa existenta acesteia fără elementul respectiv. În speţa de faţă, făptuitorul sa nu cunoască aspectul ca bunul pe care îl transportă are o provenienţă ilicită sau este supus unui regim vamal şi săvârşeşte astfel infracțiunea de contrabandă.

Inculpaţii au invocat ca şi condiţie de existenţă a erorii de fapt împrejurarea că nu cunoșteau conţinutul coletelor pe care le transportau.

În motivele de apel, inculpaţii au arătat că din analiza probelor administrate in faza de urmărire penala si in timpul cercetării judecătoreşti nu rezulta cu certitudine faptul că aveau cunoştinţa despre conţinutul coletelor găsite in cele doua autoturisme cu ocazia prinderii in flagrant a acestora la data de 28 august 2013, situaţie in care operează principiul in dubio pro reo.

A nu cunoaște ceva înseamnă a nu ști, adică a ignora ceva; a cunoaște ceva in mod greșit înseamnă a fi in eroare, deci prin urmare eroare nu este decât o ignoranta parțiala iar ignoranta apare a fi sursa primordiala a erorii.

Situaţia invocată de către inculpaţi constând în aceea că nu au cunoscut conţinutul coletelor pe care le transportau în cele două autovehicule, şi care nu este altceva decât o eroare determinata exclusiv de conduita făptuitorului, nu poate fi considerată ca reprezentând eroare de fapt., întrucât aceasta este exclusă în caz de îndoială, de cunoaştere nesigură, deoarece în acest caz făptuitorul acceptă posibilitatea producerii rezultatul faptei şi, deci, fapta este săvârşită cu intenţie indirectă. Cel care acţionează cu conştiinţa cunoaşterii nesigure a realităţii acceptă riscul urmării prejudiciabile a faptei sale, atitudine caracteristică intenţiei indirecte. Tot astfel nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională.

Este unanim acceptat că nu există eroare în caz de „îndoială”, deoarece cel ce se află în îndoială nu are o reprezentare greşită a realităţii, ci îşi dă seama că nu este încă în măsură a cunoaşte exact realitatea şi ezită să săvârşească fapt.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă (I.C.C.J., secția penala, decizia nr. 3033 din 11 mai 2006). În speţă, instanța a respins cererea inculpaților de a se aplica prevederile erorii de fapt, cu motivarea ca ”pentru a fi incidenta aceasta cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei, trebuie sa existe eroare, si nu îndoiala, adică o cunoaștere nesigura a rezultatului faptei, pe care îl concepe ca posibil sau probabil”.

O atare concluzie rezultă nu numai din modul concret în care s-au desfăşurat faptele ( într-un loc izolat, pe timp de noapte, deci în condiţii de clandestinitate), ci şi din declaraţiile celor doi inculpaţi cu privire la modul în care s-au desfăşurat evenimentele ( respectiv că s-au înţeles cu persoane pe care nu le cunoşteau să efectueze transportul unor mărfuri necunoscute, în lipsa oricăror documente de provenienţă, în urma înţelegerii telefonice intervenite chiar în noaptea respectivă), împrejurări de natură să trezească cel puţin suspiciuni inculpaţilor – în calitatea acestora de şoferi profesionişti – care aveau obligaţia de a verifica conținutul mărfurilor al căror transport îl efectuează, sau, în lipsa efectuării unui astfel de control, să solicite documentele de proveniență, etc.

3. Drept procesual penal. Apel. Trimitere spre rejudecare aceleiasi instante. Dreptul la un proces echitabil

Decizia penala nr.488 din 3 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi

Curtea a constatat că prima instanţă când a dispus disjungerea cauzei referitoare la coinculpaţii O. D., O. G-B. şi B. I., pronunţând o soluţie de condamnare pentru inculpatul apelant B. A.C. conform procedurii prevăzută la art. 320 ind. 1 din Codul de procedură penală, a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea dreptului la un proces neechitabil, având în vedere că una din infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată toţi coinculpaţii din prezenta cauza şi anume cea de constituire a unui grup infracţional organizat în scopul comiterii de infracţiuni grave în formă continuată prev. de art.7 din Legea nr.39/2003 cu aplicarea art.41 al.2 Cod penal, este susceptibila de a fi comisa de toţi coinculpaţii şi nu numai de unul singur care ar fi recunoscut aceasta infracţiune.

Procedura prevăzută la art. 320 ind. 1 din Codul de procedură penală presupune o analiză a condiţiilor în care recunoaşterea vinovăţiei proprii produce efectele prevăzute de lege, astfel că probele administrate în faza de urmărire penală faţă de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri sunt suficiente pentru a permite stabilirea unei pedepse pentru fapta proprie, ceea ce înlătură posibilitatea ca instanţa de judecată să se refere la vinovăţia persoanelor fata de care cercetarea judecătoreasca va continua în cauza disjunsă.

În situaţia trimiterii in judecată a mai multor inculpaţi, instanţa are de evaluat vinovăţia fiecăruia dintre ei, ceea ce exclude de jure antepronunţarea judecătorului cu privire la vinovăţia unui inculpat în evaluarea vinovăţiei altuia.

În acest caz este vorba despre o infracţiune bănuit a fi comisă de inculpaţi care presupune indivizibilitate şi instanţa pronunţând o pedeapsă ca o consecinţă a stabilirii vinovăţiei inculpatului apelant, este posibil ca la soluţionarea acţiunii penale în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi coinculpaţi să fie „contaminată” atunci când va avea de stabilit vinovăţia lor având în vedere tocmai recunoaşterea săvârşirii acestei infracţiuni.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede în art.6, pct.1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

În accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti; examinarea cauzei în mod echitabil.

Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Contradictorialitatea, intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influențeze soluția privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părți. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facultatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și aceea de a lua la cunoștință și de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia. Nu prezintă nici o relevanță dacă elementul susceptibil să conducă la o anumită decizie este adus în discuție de către părţi sau sesizat din oficiu de către instanță, chiar și în această din urmă situație, judecătorul fiind obligat să impună discutarea lui

Curtea ca instanţa de control judiciar, verificând aplicabilitatea instituţiei prevăzută de art. 320¹ Cod procedură penală, referitoare la judecata cauzei în cazul recunoaşterii vinovăţiei, constată că faţă de probele administrate în faza de urmărire penală, dar şi faţă de poziţiile procesuale a tuturor celorlalţi coinculpaţi pentru care s-a dispus disjungerea judecării cauzei, constată că prima instanţa nu a respectat principiul unui proces echitabil pentru toţi coinculpaţii trimişi în judecată.

Având în vedere poziţia coinculpaţilor, care se judecă pe procedură comună, prin aplicarea instituţiei prevăzută de art. 320¹ Cod procedură penală, la acest moment, şi condamnarea inculpatului apelant B. A. C. la o pedeapsă cu limite reduse, se poate ajunge ulterior, cel puţin teoretic, după cercetarea judecătorească, a se dispune achitarea celorlalţi coinculpaţi şi a se constata că nu sunt fapte penale în cauză, astfel, fiind posibil ca instanţa să pronunţe două soluţii diametral opuse. Tocmai din acest motiv legiuitorul a stabilit că faptele inculpatului trebuie stabilite şi să fie suficiente date, suficienţa acestor date în cazul unui grup infracţional organizat trebuie să stea şi poziţia procesuală concordantă a tuturor, poziţie procesuală ce reclamă şi o aplicare a legii unitare atunci când este o coparticipare la săvârşirea faptelor.

În lumina acestor considerente, retinand ca infractiunea incriminata la art. 7 din Legea nr. 39/2003 presupune, intre altele, existenta unui grup format din minim trei persoane, observand ca prin sentinta supusa prezentei analize, judecatorul fondului a retinut existenta acestei infractiuni doar in privinta inculpatului B. A, instanta de control judiciar a apreciat ca, intr-un cadru procesual unic trebuie analizata si transata existenta sau inexistenta infractiunii mentionate. Din acest considerent, s-a apreciat ca disjungerea cauzei este o solutie incorecta care ar putea afecta stabilirea adevarului si, in final, justa solutionare a cauzei.

Pentru a garanta respectarea principiului aflarii adevarului, apreciind ca imprejurarea existentei unui grup de minim trei persoane trebuie facuta in acelasi cadru procesual, Curtea a constatat ca se impune trimiterea prezentului dosar la instanta fondului pentru ca aceasta sa se pronunte asupra eventualei contributii a fiecareia dintre persoanele trimise in judecata la savarsirea faptelor penale imputate.

Numai în aşa fel se va garanta dreptul lor la un proces echitabil în lumina prevederilor C.E.D.O. amintite mai sus.

4. Drept penal. Parte speciala. Infractiunea de omor. Incidenta art. 199 Cod penal. Fapta savirsita asupra unui membru de familie

Decizia penala nr. 542 din 29 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi

În raport cu situaţia de fapt relevată de probele administrate, prima instanţă a stabilit că fapta inculpatului T.G. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor prevăzută şi pedepsită de art. 188 alin.1 Cod penal.

La data comiterii faptei, inculpatul T. G. trăia în concubinaj cu victima P. V. de aproximativ 4 ani, locuind împreună într-o cameră, ce aparţine inculpatului, dintr-un cămin de nefamilişti.

Dispoziţiile art. 199 alin.1 Cod penal privind violenţa în familie au în vedere împrejurarea în care fapta de omor este săvârşită asupra unui membru de familie , caz în care maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o treime.

Potrivit art. 177 alin.1 lit. c Cod penal prin membru de familie se înţeleg şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc.

Cum în speţă din probele administrate rezultă că inculpatul şi victima se aflau într-o relaţie de concubinaj, în care cei doi locuiau şi se gospodăreau în comun de aproximativ 4 ani de zile, convieţuire în care concubinii se comportau ca soţi, concubina inculpatului are calitate de membru de familie în sensul art. 177 alin. 1 lit. c Cod penal, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 199 alin.1 Cod penal invocate de parchet.

În consecinţă, s-a constatat caracterul fondat al criticii formulate de parchet , impunându-se schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea de „omor” prevăzută de art. 188 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, în infracţiunea de „omor săvârşită asupra unui membru de familie” prevăzută de art. 188 alin.1 Cod penal cu referire la art. 199 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.

5. Drept penal. Parte speciala. Sustragerea de componente ale sistemelor de irigatii. Incadrare juridică

Decizia penala nr.503 din 10 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi

În raport de situaţia de fapt relevată de probele administrate, prima instanţă a stabilit corect că fapta inculpatului H. N. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prev. de art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.a,e alin.3 lit.b Cod penal din 1969 cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal din 1969.

Dispoziţiile alin.3 lit.b din art.209 incriminează furtul de componente ale sistemelor de irigaţii, a căror sustragere poate provoca urmări deosebite activităţilor umane, poate aduce mari pierderi proprietarului sau posesorului şi în acelaşi timp mari avantaje ilegale inculpatului.

De aceea, legiuitorul a înţeles să protejeze mai eficient aceste categorii de bunuri, fără a face distincţie între tipul de proprietate, privată sau publică.

În speţă, din actele şi lucrările dosarului rezultă că cei 40 metri de furtun sustraşi de inculpat fac parte din componentele sistemului de irigaţii de pe suprafaţa de 1,15 ha teren arabil cultivat cu legume aparţinând persoanei vătămate şi au un rol important în funcţionarea sistemului, permiţând trecerea apei spre solul care are nevoie de irigaţii.

Ca atare, încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului este corectă, sustragerea furtului din sistemul de irigaţii constituie infracţiunea de furt calificat prev. de art.209 alin.3 lit.b Cod penal, chiar dacă sistemul de irigaţii este în proprietate privată a unei persoane fizice.

6. Proceduri speciale. Acordul de recunoastere a vinovatiei. Neindeplinirea conditiilor prevazute de art.480-482 cod procedura penala

Decizia penala nr. 513 din 16 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi

În mod corect prima instantă respins acordul de recunoaștere a vinovăției, cât timp nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480-482 C. proc. pen. cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, respectiv conducere pe drumurile publice a unui autoturism având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de art.336 alin.1 Cod penal şi de conducere a unui autoturism având permisul de conducere în poziţia reţinut, prevăzută de art.335 alin.2 Cod penal.

Acordul de recunoaștere a vinovăției prevede o unică pedeapsă, ori inculpatul a fost urmărit penal pentru 2 fapte, alcătuind un concurs de infracțiuni, astfel încât acordul trebuia să individualizeze pedeapsa pentru fiecare dintre infracțiuni, fapta de a conduce pe drumurile publice un autoturism cu îmbibație alcoolică peste limită fiind distinctă de cea de conducere cu permis de conducere reținut.

De asemenea, cum legal a statuat instanța de fond, acordul de recunoaștere a vinovăției nu stabilește și regimul sancţionator ce decurge din starea de recidivă a inculpatului, astfel încât instanţa nu poate verifica legalitatea pedepsei stabilită prin acord.

7. Drept procesual penal. Judecata in prima instanta. Procedura simplificata a judecarii in cazul recunoasterii vinovatiei. Caracterul revocabil

Decizia penala nr. 527 din 22 septembrie 2014 a Curtii de Apel Iasi

Art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană garantează acuzatului dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest drept are caracter relativ, acuzatul putând să renunţe la exercitarea sa în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, şi să aleagă să fie judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În acest sens Curtea de la Strasbourg a arătat că acuzatul are posibilitatea de a renunţa la dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană şi, pe cale de consecinţă, nu poate pretinde că i-a fost încălcat acest drept, în cazul în care instanţa îşi întemeiază hotărârea de condamnare pe declaraţia dată în cursul urmăririi penale de un martor (inclusiv anonim), la a cărui audiere acuzatul a renunţat.

Majoritatea statelor europene au prevăzut în dreptul intern elemente de justiţie negociată (de exemplu, în Franţa procedura denumită la comparution sur reconnaissance prealable de culpabilite, sau în Italia procedura patteggiamneto), sau procedurii simplificate de tipul pledoariilor de vinovăţie (de pildă, procedurile anglo-saxone „plea guilty” sau „plea barganing”).

Procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei, prevăzută atât de dispoziţiile procedurale din codul de procedură penală din 1969 – art. 320 ind. 1 şi următoarele, cât şi în prevederile actuale - art. 374 alin. 4 şi art. 375 Cod procedură penală, reprezintă de fapt o procedură abreviată ce are la bază o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite condiţii în dispoziţiile menţionate, şi care, astfel cum rezultă din hotărârea apelată, au fost aduse la cunoştinţă inculpatului, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Astfel, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că instanţa de fond a adus la cunoştinţa inculpatului dispoziţiile care reglementează procedura în cazul recunoaşterii de vinovăţie, consecinţele accesării acesteia, precum şi efectele pe care le produce, în prezenţa apărătorului ales al inculpatului.

Astfel, instanţa a atras atenţia inculpatului prezent la judecată asupra tuturor consecinţelor ce decurg din alegerea procedurii simplificate, dând citire actului de sesizare, procedând la ascultarea inculpatului sub aspectul recunoaşterii faptelor descrise în rechizitoriu şi însuşirii probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Această ascultare a inculpatului cu privire la recunoaşterea vinovăţiei, nu are natura juridică a unui mijloc de probă, ci reprezintă o activitate procesuală obligatorie în vederea stabilirii cadrului procesual, fiind plasată în momentul chestiunilor prealabile admiterii cererii de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 374 alin. 4 şi art. 375 Cod procedură penală. Caracterul obligatoriu al acestei activităţi procesuale este corelativ dreptului inculpatului de a opta pentru procedura simplificată.

După ascultarea inculpatului, instanţa admite cererea de judecare de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 374 alin. 4 şi art. 375 Cod procedură penală. După acest moment inculpatul nu mai poate renunţa pe parcursul procesului penal asupra opţiunii sale de a fi judecat potrivit procedurii simplificate (în cazurile în care legiuitorul a dorit să prevadă o asemenea posibilitatea de revenire a prevăzut-o în mod expres: de pildă, renunţarea la apel).

Ca urmare, nefiind prevăzută posibilitatea de revenire asupra declaraţiei de recunoaştere, rezultă caracterul irevocabil al acesteia, astfel că nu poate fi primită critica formulată de inculpat în apel privind nevinovăţia.