Curtea de apel timişoarA


I.3. Calitatea actului de justiţie



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə13/19
tarix26.10.2017
ölçüsü1,84 Mb.
#14330
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   19

I.3. Calitatea actului de justiţie




I.3.1 Ponderea hotărârilor atacate din totalul hotărârilor pronunţate. Indicele de desfiinţare



a) Secţia I civilă
Potrivit datelor statistice colectate de Compartimentul de Statistică al Curţii de Apel Timişoara, în decursul anului 2015, judecătorii Secţiei I Civile au pronunţat un număr de 1231 de hotărâri (1139 în materie civilă propriu-zisă şi 92 în materie de dreptul familiei şi minori) din care:

  • 285 în fond pentru ambele materii (respectiv 282 şi 3),

  • 286 în apel pentru ambele materii (respectiv 253 şi 33) şi

  • 660 în recurs pentru ambele materii (respectiv 604 şi 56).

Din cele 286 de hotărâri de apel au fost exercitate recursuri împotriva a 39 din ele, ceea ce înseamnă un procent de atacabilitate de 13,63%.

Adăugând la aceasta şi faptul că, potrivit Registrului de casare/modificare a hotărârilor pronunţate de judecătorii secţiei, rezultă că pe parcursul anului 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat doar un număr de 6 hotărâri de casare sau modificare a hotărârilor recurate, rezultă că indicele de casare a hotărârilor a fost de 15,38% (dacă se iau în considerare doar hotărârile de apel recurate) şi de doar 2,097% (dacă vor fi luate în considerare numărul total de 286 al hotărârilor pronunţate în apel de judecătorii secţiei, susceptibile de recurs).

Acest fapt permite concluzia că, în mod evident, calitatea actului de justiţie s-a îmbunătăţit semnificativ faţă de anul de referinţă anterior (2014) în care procentul de atacabilitate a fost de 49,80% (calculat ca raport între numărul total al hotărârilor atacate cu recurs: 128 şi numărul hotărârilor susceptibile de această cale de atac, pronunţate de judecătorii secţiei: 257, ceea ce prezumă acceptarea în mai mare măsură de către părţi a faptului că hotărârile pronunţate corespund unei corecte interpretări şi aplicări a legii.

Problema pe care o întâmpină judecătorul delegat cu evidenţa conformă a practicii de casare constă în aceea că, spre deosebire de anii anteriori (în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie comunica periodic instanţei hotărârile pronunţate în dosarele soluţionate de Curtea de Apel Timişoara), în anul 2015 acest lucru s-a realizat anevoios, datele cu care a fost completat Registrul de evidenţă a practicii de casare, fiind colectate de judecătorul delegat şi de prim grefierul secţiei prin urmărirea modului de soluţionare a dosarelor înaintate în calea de atac.

Ar fi necesar, în aceste condiţii, ca în ipoteza în care activitatea instanţei supreme nu mai permite în prezent comunicarea integrală a hotărârilor pronunţate în dosarele soluţionate de judecătorii Curţii de Apel Timişoara, să fie transmisă periodic acestei din urmă instanţe măcar situaţia hotărârilor modificate în căile de atac.

Din cele 18 hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs după data de 1.01.2015, astfel cum rezultă din Registrul practicii de casare, 6 au avut ca soluţie admiterea recursurilor, cu consecinţa casării cu trimitere spre rejudecare pe fond sau pentru continuarea judecării, 10 au avut ca soluţie respingerea recursurilor, şi 2, anularea recursurilor ca insuficient timbrate şi pentru nemotivare conformă.


Ca motive de casare a hotărârilor cu trimitere spre rejudecare, cu titlu exemplificativ pot fi reţinute următoarele:

1. Încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.)

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în unele cauze s-au pronunţat hotărâri nelegale prin încălcarea sau interpretarea greşită a unor dispoziţii legale incidente în cauzele respective şi invocate de părţi.

Pentru exemplificare, prezentăm decizia civilă nr. 2282/21.10.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 4130/30/2009*, prin care au fost admise recursurile reclamanţilor şi pârâţilor, s-a casat decizia atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 76/05.05.2015, respinsese atât apelul reclamanţilor, cât şi cererea de aderare la apel formulată de pârâţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 10 alin. 2 şi art. 11 din Legea nr. 112/1995. A stabilit că instanţa de apel era ţinută să verifice incidenţa în cauză a acestor texte legale cu referire la categoria juridică din care s-a susţinut că făcea parte imobilul litigios, respectiv aceea de bun aparţinând patrimoniului naţional, categorie în privinţa căreia erau, de asemenea, incidente interdicţia de înstrăinare şi sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea acesteia. Verificând cauza de nulitate invocată de reclamanţi în privinţa celor şapte acte juridice contestate exclusiv din perspectiva noţiunii de "monument istoric”, se dovedeşte că instanţa de apel a efectuat o cercetare judecătorească parţială (aşadar incompletă) şi trunchiată atât asupra elementelor de fapt ale cauzei, cât şi asupra celor de drept relevante pentru justa şi completa soluţionare a litigiului.

2. Necercetarea fondului cauzei, prin reţinerea greşită a unor excepţii (art. 312 alin. 5 C. pr. civ.)

Prin decizia civilă nr. 1543/09.06.2015, pronunţată în dosarul nr. 3412/115/2007**, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei, a casat hotărârea atacată (decizia civilă nr. 44/14.03.2015 a Curţii de Apel Timişoara) şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 44/19.03.2015, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Timişoara respinsese apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 144/07.04.2008 a Tribunalului Caraş-Severin, care respinsese acţiunea reclamantei cu motivarea că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/20001.

Instanţa de apel (Curtea de Apel Timişoara) a reţinut, pe lângă considerentele primei instanţe, şi lipsa calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, precum şi puterea de lucru judecat asupra cauzei a deciziei civile nr. 954/10.11.2010 a Curţii de Apel Timişoara în dosarul nr. 3491.1/208/2007.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie însă a casat hotărârea dată în apel de Curtea de Apel Timişoara, reţinând că instanţa trebuia să soluţioneze cauza din perspectiva în care reglementările speciale ale Legii nr. 10/2001 definesc sintagmele „preluare abuzivă”, „persoane îndreptăţite” la măsuri reparatorii şi respectiv „acte doveditoare” şi să interpreteze corect prevederile art. 1 (1), art. 3 (1) şi art. 24 din lege.

A reţinut că în speţă, din probele administrate rezultă fără echivoc că, imobilul a fost trecut în patrimoniul Statului prin Decizia Consiliului de Miniştri nr.1486/1948, dată în baza Decretului nr.198/13 august 1948, preluarea fiind una abuzivă.

În acest context, trebuiau văzute şi corect interpretate dispoziţiile art.9 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, dacă nu există alte impedimente care fac restituirea imposibilă şi care ar aduce în discuţie acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

A reţinut că este greşită şi constatarea instanţei de apel că reclamanta nu şi-a putut demonstra calitatea de persoană îndreptăţită, în accepţiunea Legii nr.10/2001.

Cât priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei, instanţa supremă a reţinut că aceasta este dată de învestirea sa cu soluţionarea notificării, cât şi de faptul că neprevalându-se de prevederile art. 28 (1) şi (2) din lege, a emis dispoziţia contestată, prin care a respins cererea de restituire în natură.
3. Necesitatea suplimentării probatoriului

Prin decizia civilă nr. 944/31.03.2015, pronunţată în dosarul nr. 2176/115/2009*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat hotărârea atacată (decizia civilă nr. 165/19.11.2014 a Curţii de Apel Timişoara) şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 165/09.11.2014, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Timişoara respinsese apelul reclamantei, menţinând hotărârea primei instanţe (sentinţa civilă nr. 256/20.03.2014 a Tribunalului Caraş-Severin), prin care a fost respinsă acţiunea reclamantei pentru revendicare şi rectificare de carte funciară.

Instanţa supremă, admiţând recursul reclamantei şi casând hotărârea Curţii de Apel Timişoara, a reţinut că, sub aspectul identificării imobilului litigios, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, probele deja administrate relevând operaţiuni de carte funciară discutabile sub aspectul legalităţii, în condiţiile în care imobile înscrise în cărţi funciare diferite sunt identificate pe acelaşi amplasament cu imobilul revendicat.

Ca atare, în rejudecare, se impune efectuarea unei noi expertize care să lămurească controversele ivite ca urmare a reorganizării cadastrale şi inactivării vechilor cărţi funciare.

Analiza aspectului calităţii hotărârilor pronunţate de judecătorii Secţiei nu poate fi însă redusă, în mod simplist, doar la raportarea la indicii în materie rezultaţi din datele statistice, fără a evidenţia modul riguros şi fundamentat în care ele au fost motivate.

Lecturarea acestor hotărâri denotă, pe lângă o bună cunoaştere a particularităţilor cauzelor, şi o corectă însuşire şi aplicare a legii în diversele ei materii, fie că este vorba despre dreptul naţional sau dreptul internaţional (direct aplicabil cauzei prin dispoziţiile art. 20 din Constituţia României).

Expunerea argumentelor pe care se bazează aceste hotărâri demonstrează, în plus, şi o informare la zi a judecătorilor cu privire la problemele de drept pe care sunt obligaţi să le explice, deciziile de recurs în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cursul anului 2015 precum şi deciziile Curţii Constituţionale şi nu în ultimul rând, hotărârile recente ale CEDO prilejuind, din plin o astfel de necesară abordare.

De altfel, referirea la acest din urmă reper jurisprudenţial este de, multă vreme, o atitudine firească a judecătorilor şi un exerciţiu cu deja îndelungată tradiţie, fapt demonstrat de o multitudine de hotărâri.

Cu titlu de exemplu în acest sens pot fi date următoarele:



  • Decizia civilă nr. 173/13.10.2015 pronunţată în dosarul nr. 812/108/2015 în care, argumentându-se reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat s-a făcut referinţă – printre altele - şi la Hotărârea din 23.09.2008 pronunţată de CEDO în cauza Amurăriţei contra România.

  • Decizia civilă nr. 195/29.10.2015 pronunţată în dosarul nr. 3287/115/2014 în care, confirmându-se sentinţa prin care acţiunea instituţiei reclamante a fost admisă, s-a invocat ca precedent Hotărârea CEDO din 19.05.2015 din cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni contra România.

  • Decizia civilă nr. 389/13.10.2015 pronunţată în dosarul nr. 416/59/2015, prin care s-a respins cererea de revizuire a recurentei pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.pr.civ. prin examinarea punctuală a hotărârii CEDO invocată în cauză dar şi prin raportare la documentele internaţionale care au condus la consacrarea, relativ recentă, a textului de lege menţionat.


b) Secţia a II-a civilă
Raportat la numărul total al dosarelor soluţionate la secţie sunt pronunţate, în apel, 1158 hotărâri şi, în primă instanţă, 29 hotărâri.

În cursul anului 2015 s-a promovat calea de atac în 42 cauze şi dosarele au fost înainte instanţei superioare spre soluţionare, ceea ce reprezintă un procent de atacabilitate de 3,53% constituind o scădere semnificativă a procentului, raportat la cel din anul anterior care era de 5,57 %

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat periodic decizii pronunţate în soluţionarea recursurilor declarate faţă de hotărârile secţiei, atât cele prin care s-au respins sau anulat căile de atac şi cele admise.

Din cuprinsul Registrului de evidenţă a soluţiilor instanţei de control judiciar se reţine că s-au înscris un număr de doar 8 decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-au admis recursurile şi au fost modificare ori casate hotărârile pronunţate în apel la această secţie. Dintre acestea, 2 hotărâri au fost pronunţate la Curtea de Apel în anul 2015, celelalte priveau anii anteriori.

Această stare de fapt se regăseşte şi în cazul deciziilor prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ori anulat recursurile declarate împotriva hotărârilor Curţii de Apel Timişoara, fiind vorba despre acelaşi decalaj între data pronunţării deciziilor la curtea de apel şi cea de la instanţa supremă.

De exemplu, în perioada lunilor septembrie-decembrie s-au comunicat 8 decizii de respingere sau anulare a recursurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi 3 de decizii de admitere, în lunile următoare.

Observând motivarea deciziilor comunicate, se desprind, tot cu titlu exemplificativ, cauzele de admitere a căilor de atac din câteva hotărâri al căror rezumat îl expunem în continuare:

a) Prin decizia civilă nr. 3217/23.10.2014, pronunţată în dosarul nr. 2126/115/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în majoritate, s-a admis recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 89 din 19 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă, s-a modificat decizia în sensul că respinge apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei nr.719 din 2 noiembrie 2010 a Tribunalului Caraş Severin - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi a obligat reclamanta la plata sumei de 9.091 lei, cheltuieli de judecată, la toate instanţele, către recurenta-pârâtă, deoarece hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare şi interpretare a clauzelor contractuale, cu referire la dreptul de preferinţă raportat la art. 7 din Contractul de asociere în participaţiune nr. 4522/26 septembrie 2000, în care se prevede faptul că în caz de vânzare a activelor, prevăzute în contract, SC C.P. SRL, va avea prioritate la cumpărare, la preţul obţinut pe piaţa liberă în urma unei oferte publice de vânzare.

Cum din contract nu rezultă faptul că părţile ar fi stabilit un termen în care reclamanta putea să-şi exercite dreptul de preferinţă, interpretarea acestei clauze nu poate fi făcută decât în sensul că vânzătoarea şi-a îndeplinit obligaţia contractuală, întemeiat şi pe faptul că, în general, trebuie apărat un drept subiectiv mai important, cum este dreptul de proprietate al vânzătoarei, care dorea să dispună de bunul său, faţă de dreptul de creanţă al reclamantei, care avea posibilitatea de a opta pentru cumpărarea imobilului, atunci când a fost notificată.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, frauda la lege a recurentei-pârâte, în legătură cu faptul că a încheiat cu vânzătoarea un antecontract de vânzare-cumpărare, deşi a plătit, integral, preţul.

b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 1632 din 16 iunie 2015, pronunţată în dos. nr. 3276/1/2014, admite recursurile declarate de toate părţile împotriva deciziei civile nr. 518 din 16 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În cauză, prin decizia civilă nr.518 din 16 iulie 2014 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă s-au respins ca nefondate apelurile formulate de reclamantul G.C. şi SC M.P.D. SRL Timişoara, precum şi de intervenientul Municipiul T., s-a admis apelul pârâtei SC P. SA Timişoara cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 214.907 lei către reclamantul G.C., fiind respinse restul pretenţiilor reclamanţilor , precum şi cele formulate de reclamantă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile, pe care Înalta Curte le-a constatat ca fiind fondate, cu precizarea că atât recurenţii-reclamanţi cât şi recurenţii-intervenienţi în interes propriu au invocat nelegalitatea deciziei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, astfel încât hotărârea recurată a fost analizată din această perspectivă.

S-a reţinut că instanţa de apel, deşi formal a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat rezultat din hotărârea judecătorească irevocabilă prin care reclamantul s-a reconstituit dreptul de proprietate, aprecierile făcute în legătură cu această hotărâre exced cadrului procesual, reprezintă prin urmare motive străine cauzei constituind premisele pronunţării unei hotărâri nelegale, iar recurenţii-intervenienţi în interes propriu au invocat existenţa unor argumente contradictorii pe care instanţa de apel le-a avut în vedere pentru pronunţarea hotărârii; deşi se precizează faptul că efectele pe care le-a produs sentinţa civilă nr.1616 din 16 decembrie 2008 a Judecătoriei Timişoara, nu sunt în concordanţă cu scopul reparator urmărit de legiuitor prin edictarea legilor în materia fondului funciar pentru că reclamantul a fost înzestrat în locul terenului extravilan nu doar cu un teren intravilan ci cu o adevărată afacere prosperă aducătoare de venituri anuale considerabile, totuşi se înlătură criticile intervenienţilor care au invocat aceste argumente în justificarea pretenţiilor formulate susţinând în esenţă îndeplinirea condiţiilor cerute pentru aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantului.

Referitor la recursul declarat de pârâta SC P. SA reţine că sunt fondate criticile referitoare la greşita aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 4 alin. (12) din Legea nr. 1/2000, în considerarea faptului că alin.12 al art.4 face trimitere la „terenurile menţionate mai sus”, adică la cele prevăzute la alin.1 şi alin. (11) din lege, respectiv terenurile din extravilanul localităţilor pe care se află instalaţii hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii pe care se desfăşoară activităţi miniere de exploatare sau operaţiuni petroliere, categorie în care nu se încadrează însă terenul din litigiu; că reclamanţii au recunoscut în procedura concilierii directe, contravaloarea învestiţilor efectuate fiind de acord că le achite prin compensare, însă instanţa de apel nu a examinat aceste motive şi probele anexate fiind întemeiată, prin urmare şi această critică.

Alte critici au vizat probleme de fond care nu au fost analizate având în vedere argumentele anterior exprese şi concluzia reţinută în privinţa celorlalte critici formulate de reclamanţii şi pârâtă în sensul că în condiţiile existenţei unei motivări contradictorii, a soluţionării greşite a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi insuficientei cercetări a fondului, exercitarea controlului judiciare nu este posibilă.

c) Prin decizia civilă nr. 785 din 11 martie 2015 pronunţată în dosar nr. 11047/30/2012, s-a admis recursul declarat de reclamanta prin administrator judiciar împotriva deciziei civile nr. 734/A din 6 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă, în sensul casării deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reţinându-se că potrivit dispoziţiilor art. 161 alin. (1) şi art. 68 alin. (1) C. pr. civ: „ în mod greşit instanţa de apel s-a pronunţat pe excepţia netimbrării, în condiţiile în care la termenul din 22 septembrie 2014, instanţa de apel a constatat că administratorul judiciar al reclamantei nu şi-a însuşit apelul.

Mai mult decât, atât, deşi apelanta a fost citată cu menţiunea de însuşire a apelului de către administratorul judiciar al societăţii apelante – reclamante, în mod surprinzător şi nelegal, instanţa de apel s-a pronunţat pe excepţia netimbrării.

Este adevărat că excepţia netimbrării primează asupra celorlalte excepţii, însă, în cauză, nu primează …Şi, numai după clarificarea acestei chestiuni, instanţa de apel să constate dacă apelanta intră în categoria persoanelor juridice în procedura insolvenţei şi beneficiază de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în considerarea dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006 să oblige sau nu apelanta la plata taxei judiciare de timbru...

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel este obligată să clarifice regimul juridic al societăţii reclamante şi, în raport de acest aspect să dezlege celelalte chestiuni prealabile şi fondul apelului, după caz”.

d) Prin decizia civilă nr. 1827/17 09 2015, pronunţată în dos. nr. 5217/1/2012*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta SC A.M. SRL prin lichidator, împotriva deciziei civile nr. 1036/10.12.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare.

Admiţând recursul, considerentele deciziei de casare se referă la următoarele aspecte nelămurite de instanţa de apel:

- dispoziţiile instanţei de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 975 C.civ., reclamanta DGRFP a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat şi restabilirea situaţiei anterioare a acestuia, motivat în esenţă de faptul că pârâta vânzătoare a urmărit sustragerea de la executarea silită a imobilelor ce au făcut obiectul vânzării, provocând starea de insolvabilitate în frauda creditoarei bugetare.

- litigiul în cauză se circumscrie categoriei de litigii ce au făcut obiectul de preocupare al recursului în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. XXXII din 9.06. 2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că dispoziţiile art.1 pct.1, art.2 pct.1 lit. a) şi b) şi art.282 ind.1 alin.1 din C. pr. civ., se interpretează în sensul că litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este formulat sau nu petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare, situaţie ce impunea ca reclamanta DGRFP să achite o taxă judiciară de timbru corespunzătoare valorii imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, numai că Tribunalul Timiş a avut în vedere faptul că potrivit dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată, aceasta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, cererea sa având ca obiect venituri publice; că prin decizia civilă nr. 1036 din 10 decembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara respingând apelul pârâtei, a menţinut în totalitate sentinţa civilă nr.539 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş prin care a constatat nulitatea absolută a contractului, prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei SC A.M. SRL din CF şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei SC T –T SRL asupra aceluiaşi imobil.

- s-a reiterat că restabilirea situaţiei anterioare este o operaţiune complexă întrucât efectul nulităţii contractului de vânzare cumpărare constă tocmai în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii, şi, ca urmare, tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Cum analiza motivelor invocate presupune stabilirea împrejurărilor de fapt pentru aplicarea corectă a legii, stabilirea împrejurărilor de fapt nu poate fi făcută de instanţa de recurs, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 314 C. pr. civ.

În timpul anului 2015 s-a întocmit practica de casare care a cuprins situaţiile de modificare, casare ori anulare a hotărârilor pronunţate de Secţia a II-a civilă, fiind prezentate în cadrul şedinţelor lunare, alături de prezentarea practicii relevante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie tocmai pentru a aduce la cunoştinţa participanţilor aspectele reliefate în aceste hotărâri care sunt în legătură cu pricinile aflate pe rolul acestei secţii.

Sintetizând motivele ce au dus la pronunţarea unor soluţii diferite de instanţa de control, s-a reţinut că cele mai frecvente cazuri se referă la: calificarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, s-au soluţionat greşit cauzele pe diferite excepţii şi astfel nu a fost soluţionat fondul pricinii, instanţele au omis anumite cereri sau capete de cereri ale părţilor.

Din punct de vedere organizatoric, la sfârşitul anului 2015, aprobându-se noul Regulament de ordine interioară, în Anexa Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/17.12 2015, la Secţiunea a VIII-a - Evidenţa activităţii instanţei, în art. 83, prevede că:

(1) Înregistrările în registrele şi condicile existente la fiecare instanţă se ţin, de regulă, în sistem informatizat. Acestea se pot păstra şi pe suport de hârtie.

(2) La sfârşitul fiecărei zile de lucru se va proceda la asigurarea bazei de date prin salvarea acesteia pe suport extern, conform instrucţiunilor de exploatare a bazei informatice.

Văzând că prin Hotărârea nr. 1151/17.12.2015, Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru Judecători, a aprobat rubricile registrelor ce se ţin pentru evidenţa activităţii instanţelor, iar la punctul 27 stabileşte rubricile pe care trebuie să le aibă Registrul privind evidenta practicii Instanţelor de Control Judiciar, coroborând dispoziţiile menţionate, conducerea instanţei a stabilit ţinerea evidenţei în format electronic.
c) Secţia penală
În cazul Secţiei Penală, potrivit noilor dispoziţii procesual penale, apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, recursul în casaţie având natura juridică a unei căi de atac extraordinare, pentru cazuri strict şi limitativ prevăzute de art. 438 din Codul de procedură penală.

Din cele 1449 de decizii penale pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – Secţia Penală în anul 2015, au fost atacate cu recurs în casaţie un număr de 48 hotărâri. În urma parcurgerii procedurii filtru prevăzute de art. 439 din Codul de procedură penală, au fost înaintate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un număr de 25 de recursuri în casaţie; restul de 23 de cereri fiind restituite administrativ către recurenţi pentru neîndeplinirea condiţiilor formale.

În raport cu numărul cererilor de recurs în casaţie care au fost înaintate instanţei superioare pentru a fi judecate rezultă un indice de atacabilitate de 1,8 %; mai redus decât în anul precedent, când acesta a fost de 5,22 %.

Întrucât din cele 25 de recursuri în casaţie ce vizează deciziile penale pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în anul 2015 au fost soluţionate până la această dată doar un număr de 2, dintre care un recurs în casaţie admis cu privire la cuantumul pedepsei, celălalt respins; nu se poate calcula decât un procent de casare relativ de 0,07 %.

În anul de referinţă, Secţia Penală a pronunţat un număr de 225 hotărâri în primă instanţă, care sunt susceptibile de a fi atacate cu apel dintre acestea au făcut obiectul căilor de atac un număr de 24, ceea ce conduce la un indice de atacabilitate de 10,6 %. Dintre cele 24 de apeluri înaintate instanţe superioare au fost soluţionate până la această dată un număr de 23, cu singură soluţie de desfiinţare înregistrată în domeniul Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (cerere de preluare a procedurii penale din Slovenia). Procentul de desfiinţare în materie penală pentru anul 2015 este unul de 0,44 %.
d) Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale
În materia litigii de muncă şi asigurări sociale Curtea de Apel este instanţă de apel şi în cauzele înregistrate anterior intrării în vigoare a Noului cod de procedură civilă este instanţă de recurs şi pronunţând hotărâri definitive, respectiv irevocabile nu se pune problema desfiinţării hotărârilor pronunţate.
e) Secţia de contencios administrativ şi fiscal
La secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu privire la ponderea atacabilităţii hotărârilor, este de menţionat că în cursul anului 2015, judecătorii secţiei contencios administrativ şi fiscal au pronunţat un număr de 396 hotărâri în primă instanţă.

Au fost atacate cu recurs, făcând obiectul controlului judiciar exercitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 180 hotărâri, rezultând, astfel, o pondere a atacabilităţii hotărârilor de 45,45%.

Menţionăm, comparativ, că în cursul anului 2014, judecătorii secţiei contencios administrativ şi fiscal au pronunţat un număr de 432 hotărâri în primă instanţă. Au fost atacate cu recurs, făcând obiectul controlului judiciar exercitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 181 hotărâri, rezultând, astfel, o pondere a atacabilităţii hotărârilor de 41,89.

Instanţa supremă a comunicat periodic deciziile pronunţate în soluţionarea recursurilor la hotărârile secţiei, atât cele prin care s-au respins recursurile cât şi cele admise, însă în cea mai mare parte dintre ele transmise în decursul anului 2015 au vizat hotărârii pronunţate la secţie în anii precedenţi ( 2010, 2011, 2012, 2013 şi 2014).



În privinţa indicelui de desfiinţare / modificare a hotărârilor, în anul 2015 au fost restituite de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie un număr de: 4 dosar în care s-a atacat hotărârea pronunţată în anul 2011; 13 dosare în care s-au atacat hotărârile pronunţate în anul 2012; 43 dosare în care s-au atacat hotărârile pronunţate în anul 2013 şi 14 dosar în care s-a atacat hotărârea pronunţată în anul 2014 şi 1 dosar în care s-a atacat hotărârea pronunţată în anul 2015 de Secţia Contencios administrativ şi fiscal, în care soluţia a fost menţinută.

Mai relevante din punct de vedere a problemelor de drept specifice contenciosului administrativ sunt următoarele dosare:

1.Prin sentinţa civilă nr. 377/19.06.2012, pronunţată în dosar nr. 1564/59/2011, Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta G.A.G. împotriva pârâtului Ministerul Educaţiei Tineretului şi Sportului Bucureşti.

Prin decizia civilă nr.5/9.01.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Grad Alina-Georgeta Modifică , în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta Grad Alina-Georgeta şi a anulat prevederile art. 14 din Anexa I a Ordinului nr. 3753 din 09.02.2011 emis de Ministrul Educaţiei, Tineretului, Cercetării şi Sportului.

În motivare instanţa supremă a reţinut că recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ competentă cu solicitarea de anulare parţială a Ordinului nr. 3753/09.02.2011 emis de intimatul Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, respectiv a art. 14 din Anexa 1 la acest ordin, justificat de împrejurarea că prin acest ordin, contrar legii, se prorogă intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 248 alin.4 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale.

Raportat la dispoziţiile art. 248 alin. 4 din Legea nr. 1/2011, potrivit cu care „Absolvenţilor liceelor pedagogice, ai şcolilor postliceale pedagogice, ai colegiilor universitare de institutori sau ai altor şcoli echivalente, încadraţi în învăţământul preşcolar şi primar, care, până la intrarea în vigoare a prezentei legi, au absolvit ciclul de licenţă, li se consideră îndeplinită condiţia pentru ocuparea funcţiilor didactice de profesor pentru învăţământul preşcolar, respectiv profesor pentru învăţământul primar", Înalta Curte a reţinut că sunt fondate criticile recurentei vizând momentul intrării în vigoare a acestor prevederi.

Astfel, chiar formularea de tip imperativ a textului - li se considera - conduce în mod direct la interpretarea potrivit cu care voinţa legiuitorului a fost aceea ca norma edictată să îşi producă efectele chiar de la data intrării în vigoare a noii legi a învăţământului.

Potrivit art. 361 alin. 1 din Legea nr. 1/2011, data intrării în vigoare a noii legi este prevăzută la 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României (10.01.2011), ca regulă generală, ceea ce înseamnă 10 februarie 2011, fără legătură cu momentul începerii efective a unui nou an şcolar.

Totodată, în alin.3 din cuprinsul aceluiaşi art. 361 din Legea nr. 1/2011 sunt expres enunţate excepţiile de la regula vizând data intrării în vigoare a actului, mai sus arătată, fără însă ca printre ipotezele avute în vedere de legiuitor să fie reţinută şi modalitatea de ocupare a funcţiilor didactice de profesor pentru învăţământul preşcolar şi primar, reglementată de art. 248 alin. 4 din acelaşi act normativ.

Drept urmare, Înalta Curte, în acord cu susţinerile recurentei, apreciind conform principiului general de drept că excepţiile sunt de strictă interpretare, neputând fi aplicate prin analogie unor situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, reţine nelegalitatea prevederilor art. 14 din anexa I a Ordinului MECTS nr. 3753 potrivit cu care „prevederile art. 248 alin. 4 din Legea nr. 1/2011 se aplică începând cu data de 1 septembrie 2011, absolvenţilor liceelor pedagogice ai şcolilor postliceale pedagogice, ai colegiilor universitare de institutori sau ai altor şcoli echivalente, încadraţi în învăţământul preşcolar şi primar".

Nelegalitatea este generată de prorogarea termenului de intrare în vigoare a unei dispoziţii de lege, printr-un ordin, fără ca o atare prorogare să fie prevăzută de lege, ca act normativ cu forţă juridică superioară.

Cum ordinul este emis în aplicarea legii, în mod evident, nu poate adăuga prevederi noi în raport de legea la care se raportează.

În plus este de semnalat şi împrejurarea că Ordinul MECTS nr. 3753/09.02.2011 a fost emis cu o zi înainte de data intrării în vigoare chiar legii a cărei punere în executare şi aplicare se presupune a o realiza, contrar aşadar prevederilor art. 361 alin. 6 din lege, evocate şi de prima instanţă, prin care se arată că în termen de 8 luni de la intrarea în vigoarea legii (nr. 1/2011), Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului elaborează metodologii la regulamentele şi celelalte acte normative care decurg din aplicarea legii şi stabileşte măsurile tranzitorii de aplicare a acesteia.

Fată de toate cele mai sus arătate, ce demonstrează nelegalitatea prevederii indicate din actul administrativ examinat, ca şi vătămarea evidentă faţă de recurentă, dată fiind poziţia sa profesională şi interesul de a beneficia cât mai curând de prevederile art. 248 alin.4, sus evocate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta a admis recursul de faţă şi a modificat sentinţa atacată în admiterii acţiunii formulate de reclamantă, cu consecinţa anulării art. 14 din Anexa I a Ordinului MECTS nr. 3753/9 februarie 2011.
2.Prin sentinţa civilă nr.97/13.02.2013, pronunţată în dosar nr. 1372/59/2012, Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea promovată de reclamant, a dispus anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1572/816/10.10.2012, a deciziei de impunere nr. 7479/31.07.2012 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 7479/30.07.2012, emise de către pârâtă. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 39,3 lei, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 4588/2.12.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a modificat sentinţa atacată în sensul că anulează Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 1572/816/10.12.2012 şi a obligat pârâta la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 7479/31.102012 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 7479/30.07.2012 şi a respins cererea de anulare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală ca prematur formulată.

În motivare instanţa supremă a reţinut că intimata - reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative cu nr. 1572/816/10.10.2012, Decizia de impunere nr. 7479/31.10.2012 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 7479/30.07.2012 emise de pârâtă

Prin Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 1572/816/10.10.2012 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş - Biroul Soluţionare Contestaţii s-a respins contestaţia formulată de reclamatul L.P. ca nedepusă în termen.

Potrivit dispoziţiilor art. 207 din O.G. nr. 92/2003: Termenul de depunere a contestaţiei - (1) Contestaţia se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii.

În raport şi de dispoziţiile art. 2 şi art. 68 din aceeaşi ordonanţă, Înalta Curte a constatat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile de procedură civilă, respectiv art. 104 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.

Or, din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 31 august 2012 a fost expediată, prin scrisoare recomandată, prin poştă, contestaţia reclamantului (fila 52 din dosarul curţii de apel), astfel ca susţinerea paratei că aceasta s-a făcut cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 207 din O.G. nr. 92/2003, este fără temei legal.

Înalta Curte a constatat că pârâta a invocat în mod nejustificat, ca data a declarării contestaţiei, data înregistrării la organul de soluţionare, fapt ce contravine dispoziţiilor legale menţionate anterior.

Pe acest aspect, al tardivităţii formulării contestaţiei, recursul formulat de către pârâtă este neîntemeiat, instanţa de fond a constatat în mod judicios nelegalitatea Deciziei nr. 1572/816/10.10.212 prin care s-a respins ca tardivă contestaţia reclamantului.

Însă, instanţa de control judiciar a apreciat, că în mod greşit Curtea de apel a procedat la analizarea fondului contestaţiei, soluţia ce se impunea a fi pronunţată fiind cea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi de obligare a pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.

Sub acest aspect, recursul declarat apare ca fiind întemeiat, Înalta Curte având in vedere că Titlul IX (art. 205 - 218) din Codul de procedură fiscală reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative - fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin.(2) Cod procedură fiscală.

Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi prin celelalte prevederi aflate în conexiune cu acesta.

În condiţiile în care s-a constatat că organul fiscal avea obligaţia de a soluţiona contestaţia, aceasta fiind formulată in termenul legal, Curtea de apel trebuia să dispună in consecinţă, întrucât actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin.(2) din Codul de procedură fiscală, este decizia de soluţionare a contestaţiei. Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecţie fiscală ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art.216 din Codul de procedură fiscală urmează a fi analizată în cadrul acţiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, practica judiciară fiind conturată în sensul că instanţa se învesteşte cu dezlegarea fondului raportului de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluţionat contestaţia pe fondul său.

Pe de altă parte, trebuie amintite prevederile art. 213 alin. 4 Cod procedură fiscală, care prevăd că în cursul soluţionării procedurii administrative se pot depune probe noi în susţinerea cauzei.

Astfel, posibilitatea instanţei de contencios administrativ de a rezolva fondul litigiului, impunând măsuri care să înlăture complet şi efectiv consecinţele vătămătoare ale conduitei administrative nelegale sau ale pasivităţii administraţiei, este exclusă de plano, în toate situaţiile în care autoritatea fiscală nu a soluţionat contestaţia administrativă pe fondul său.



Pe cale de consecinţă, în măsura în care organul de soluţionare a contestaţiei nu s-a pronunţat pe fondul acesteia, şi cererile de anulare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, adresate instanţei de judecată urmează a fi respinse, ca prematur formulate.

Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   19




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin