Cuvântarea I'

Universalitatea si originea raului

A-1. Toti oamenii intocmesc legi prin care se ocupa de actiunile frumoase. Toate Scripturile de Dumnezeu inspirate: cea a Legii, a profetilor, cuvintele Evangheliei Domnu­lui si cele ale Apostolilor au fixat pedepse impotriva raufacatorilor si (toate) arata pe cei care savarsesc fapte bune si frumoase si carora li se fagaduieste imparatia vesnica. Or, legile din afara ale neamurilor (referindu-se aici si la cele ro­mane si la cele grecesti) si magistratii lor pedepsesc pe cei vi­novati inaintea tuturor spre inspaimantarea celorlalti, voind astfel sa impiedice si sa reteze activitatea raufacatorilor. Nici un invatat sau crainic nu indeamna (public) la savarsirea faptelor rele, ci toti fac elogiul faptelor bune. In fapt, dupa cum vedem (constatam) raul stapaneste cel mai deplin; el se comite si el imparateste peste lume.
A-2. Dintr-aceasta constatare, cei cu judecata si prevaza­tori pot sa socoteasca, mai cu seama prin experienta - chiar si cei care au primit Scripturile - ca exista o putere po­trivnica a rautatii care lucreaza si inseala pe ascuns neamul oamenilor spre cele rele, invatandu-i nevazut in inima la tot felul de nelegiuiri. De atunci (de cand a intrat raul in lume) nimeni dintre oameni n-a mai putut discerne ceea ce li s-a sugerat tainuit de ceea ce vine din propria lor vointa. Ei, in cea mai mare parte, nu stiu de unde vin aceste insuflari amagitoare, ci erau convinsi ca vin dintr-o tendinta fireasca, cauzata din obisnuinta de a vedea tasnindu-le din inima ganduri rele impotriva firii. Dar simturile si gandurile sufletelor au fost impartite de catre Creatorul in umanitate.
A-3. Situatia se prezinta asa ca si cum unul are o mare avutie in numerar si in obiecte de aur, de argint si in alte feluri de bunuri miscatoare, iar altul n-are decat foarte putin din toate, pe cand al treilea are o avutie potrivita (medie). Tot asa-i si cu sufletele oamenilor: au grade diferite in ceea ce priveste bogatia lor nevazuta si puterea de a deosebi gandurile. Unele suflete sunt largi, deschise ratiunii, altele sunt stramte.

2. Omul trebuie sa se lipeasca de Dumnezeu ca sa poata fi eliberat de rau

B-l. Exista, asadar, o esenta a luminii, buna, rationala si ganditoare, imateriala, si aceasta este Dumnezeu. Exista si o esenta intunecata dar din libera alegere (a omului), si asta este cea a duhurilor inselaciunii si a incepatoriilor acestui veac. Sufletul, avand, pe de o parte, putina temelie de adancime a ratiunii si a discernamantului, iar pe de alta parte (la nivelul constientului) fiind bogat in ganduri, in prevederi si in discernamant, el trebuie sa lupte, sa se osteasca si sa grabeasca pe cale si sa caute cum se va invrednici sa se uneasca cu esenta luminii lui Dumnezeu, a cerului si a spiritului. Acest suflet va putea fi pazit (de Dum­nezeu) impotriva bolirii de patimi si va primi invatatura Acestuia si va fi indrumat de El cum sa implineasca mai bine toate sfintele porunci. Odata sfintit prin puterea dum­nezeiasca, sufletul se va infatisa sfant si curat.
B-2. Pe de alta parte insa, fiecarui suflet ii este necesara o mare lupta spre a se elibera de puterea intunericului nematerial si viclean, de duhurile vicleniei si de patimile rautatii. Si aceasta pentru ca de la caderea lui Adam se lipesc de suflet aceste rele mai sus-zise ca sa-l lupte. Asadar, acesta este scopul oricarui (ins) care voieste sa se invredniceasca de imparatia (cerurilor), anume acela, ca ratiunea (sa-i functioneze) la largime sau stramtoare ca sa se elibereze de rautatea patimilor si sa se invredniceasca de comuniunea cu fiinta Duhului (Sfant). Caci, biruinta si esecul depind de vointa proprie libertatii, fie ca inclina spre dusmani, fie ca prin ajutorul harului se lupta si biruieste patimile. Abia dupa aceea sufletul, sfintindu-se, intra in comuniune cu Duhul si asa, unit cu harul, devine vrednic de Domnul si se face vrednic sa mosteneasca imparatia.

3. Starea sufletelor dupa moarte

C-1. Daca puterea intunericului patimilor si al duhurilor celor viclene s-a unit cu sufletul (din timpul acestei vieti), daca duhurile nevazute ale inselaciunii l-au insorit si i-au pardosit caile si cararile cu ganduri care l-au dus la trezirea patimilor si daca acest suflet s-a imbracat cu ele, atunci la iesirea din trup a unui astfel de suflet, duhurile inselaciunii, incepatoriile raului si chiar insusi stapanitorul intunericului lumii, il primesc si il iau de mana si-l retin la ei. Si fac aceasta ca lor le apartin si le este casnic, intrucat acest (suflet) le-a implinit voia, iar el, pe cand era in trup, i-a insotit pana la sfarsitul {vietii).
C-2. Si dimpotriva, daca pe suflet l-a insotit esenta fru­musetii dorite si de negrait a luminii dumnezeiescului Duh, si daca sufletul insotit de harul adevarului care este Hristos, daca sufletul in care acesta locuieste inca in lumea de aici s-a bucurat de sfintenia inimii si de calauzirea lui Hristos in caile si in cararile gandurilor sale, pe acest suflet, la iesirea din trup, il primesc sufletele luminoase ale sfintilor si insusi imparatul pacii Hristos, Care se bucura de sufletele cele bune. El Insusi primeste acest suflet si-l aduce la Sine ca pe propria Lui mireasa si casnica Lui, pe acesta care pe pamant n-a lucrat in afara de vointa Sa.

4. 
   Fiecare trebuie sa-si cerceteze inclinatiile launtrice
   

D-l. Fiecare din oameni, dupa ce si-a studiat inima si s-a aplecat cu cea mai iscoditoare atentie asupra propriilor sale ganduri, apoi trebuie sa cugete foarte precis unde este sufletul, incotro inclina mintea, cu cine se uneste ea: cu Duhul lui Dumnezeu sau cu duhul lumii? Catre ce tinde ea si spre ce-si indreapta dragostea? Oare spre poruncile vietii si spre vointa lui Dumnezeu ca sa-L iubeasca numai pe El cu toata inima si cu tot sufletul, dupa cuvantul Scripturilor, fara sa mai priveasca nimic in afara, fara sa odihneasca in nimic altceva decat numai in Dumnezeu si numai in mangaierea (Sfantului) Duh, adevarata odihna? Nu cumva este mai degraba prins si preocupat de lucrurile pamantesti, adica de cele materiale, de calcarea poruncilor prin cugetarile numai la lumea aceasta si nu cumva pe acestea le iubeste cu iu­birea lui? Fiecare, deci, dupa ce s-a cercetat pe sine insusi si si-a dat seama de starea in care se afla, trebuie sa se pocaiasca, sa planga si sa strige catre Domnul ziua si noaptea, cum Acesta a poruncit. (Sa faca o astfel de pocainta) pana ce-si va gasi sufletul mintea si gandurile strajuite de pacea lui Hristos, dar in asa fel incat el insusi sa fie lipsit de rautate (de pacate).

5.