Cuvîntul autorului

― Să-l considerăm suspect pe director? se revoltă Ioana. E profesorul nostru de istorie...

― Dar pe profesoara de pian cum ai bănuit-o? o întrerupse Dan cu brutalitate.

― Am greşit, răspunse foarte sincer Ioana. Dacă era şi ea în muzeu în perioada aceea blestemată...? Dar pe director... să-l bănuim pe director mi se pare absurd.

― Şi nici n-a scos statuetele afară, se încăpăţînă Tic.

― Poate că i le-a dat unui complice, insinua Dan. Ne-am gîndit la atîtea complicaţii, de ce să nu gîndim şi la asta?... El a ieşit cu mîinile goale, fluierînd, purta şi o simplă bluză, ca să vadă toată lumea că nu poate ascunde decît cel mult un plic şi un ziar... Şi de fapt a pasat statuetele unui complice... oricăruia dintre cei care se aflau în sală.

― Eşti nebun? săriră Ionel şi Lucia în acelaşi timp. Ce in­teres avea el să fure tanagralele?

― Dar profesoara de pian, dar omul în gri, dar artista, spuse Victor din nou cu voce tăioasă, ce interes aveau ca să fure statuetele? Dacă ştim că directorul n-avea interes să fure tanagralele, atunci de unde ştim că persoanele celelalte din sală aveau interes să le fure?

Se lăsă o tăcere ca de plumb. Toţi simţeau că se ia o ceaţă de pe ochii lor, dar cîteva voaluri subţiri mai rămîneau. Aşteptau ca Victor să continue.

― Da! spuse el. Aţi ajuns singuri la întrebarea fundamen­tală, la aceea care trebuia să constituie, să condiţioneze toate acţiunile, toate supoziţiile, toate criteriile voastre de cer­cetare. De ce s-au furat tanagralele? Aceasta e întrebarea. Nu cînd şi cum. Precizia unor date v-a îndemnat să abordaţi altă întrebare: cînd? Şi aţi sucit toate datele şi presupunerile şi tot raţionamentul vostru în jurul acestei întrebări. Trebuia să faceţi acelaşi lucru, dar în jurul altei întrebări: de ce? Aici trebuia, sau, mai bine zis, de aici trebuia să plece acţiunile şi ipotezele voastre. În jurul acestei întrebări trebuia să înfăşu­raţi toate cercetările. De ce s-au furat tanagralele?... Erau şase persoane în sală, în perioada în care au dispărut. Ei, bine! Aşa cum aţi raportat această întrebare la director şi găsind-o absurdă aţi refuzat-o, aşa trebuia s-o raportaţi şi la celelalte personaje suspecte. De ce X sau Y a furat tana­gralele? Nu e cea mai sigură metodă de eliminare?... Din capul locului, aplicînd această întrebare, l-aţi eliminat pe di­rector. Iată cît de uşor se aplică... Amintiţi-vă ceea ce v-am spus la început cu crima imaginară. Din trei sute de mii de oameni va putea fi găsit criminalul numai dacă se va aplica această întrebare iniţială. Ea e întrebarea de plecare. De ce?Pentru că un X avea interes ca acel om să dispară. Cine-ar fi putut avea un asemenea interes?... Lanţul logic continuă, se strînge, se strînge, pînă ce ajunge la autor... De la aceas­tă întrebare: de ce? raportată la fiecare dintre cele şase sau cinci personaje aflate în sală, trebuie să plecăm şi noi. Faptele pe care le avem la dispoziţie ne vor uşura enorm munca. Aici trebuie să recunosc, aţi dovedit acea iscusinţă, despre care se vorbeşte atît, iscusinţa cireşarilor...

― Am fost o zăludă, recunoscu Lucia. Obsedată de între­barea aceasta: Cînd? Şi de implicaţiile ei, la un moment dat mi-a venit în minte o idee ― Doamne! ce idee! Ne povestea bunica în bucătărie că a fost şi ea în centrul sălii în perioada aceasta blestemată, pentru a arunca o privire. Şi mi-a trecut prin cap că şi ea ar fi avut vreme şi condiţii, mai ales după ce ne-a spus că toţi vizitatorii se aflau cu spatele la vitrină, să ia statuetele... Nu fi supărată, Ioana! A fost o idee absurdă... Şi Victor are dreptate. Dacă mi-aş fi pus întrebarea: de ce? cum m-aş mai fi putut gîndi la o asemenea posibilitate absurdă? De ce să fure bunica tanagralele? Ce interes avea ca să le ia? Ce nerozie! Ce nerozie!

― Aoleu! îşi aminti Dan. Eu mi-am pus, fără să vreau şi fără să-mi dau seama, întrebarea aceasta. Şi ştii, Victor, că am găsit imediat răspunsul?... Adică de la răspuns, ca să fiu sincer, am ajuns la întrebare, dar n-am reţinut-o. Atunci cînd ţi-am spus, Ticuşor, că poate furtul a fost organizat de Ioana, ca să ne pună pe noi la încercare şi apoi să ne ridiculizeze. Pă­cat că n-am reţinut întrebarea... De ce s-au furat tanagralele? Ca să-şi bată joc Ioana de noi. De ce-a furat artista tanagralele?... Nu vă amintiţi cîtă vreme am învi­nuit-o?... Dar întrebarea n-am pus-o.

― Exat aşa trebuia să se procedeze, interveni Victor. Şi aşa vom proceda noi acum. Dar pentru a nu scăpa din vedere nici o posibilitate, trebuie să mai lămurim ceva. Să vedem ce anume reprezintă obiectul dispărut. Care este valoarea lui. Sau cum poate fi el valorificat... Eu cunosc prea puţine date despre tanagrale. Ştiu că s-au descoperit în localitatea de unde îşi trag numele, pe la sfîrşitul secolului trecut, în nişte morminte vechi, în cantităţi foarte mari, că s-au descoperit apoi şi în alte locuri, în Turcia, în Italia, şi că valoarea lor a crescut enorm, şi datorită numărului totuşi limitat, şi da­torită teoriei emise şi acceptate că nu sînt opera unor meşteri casnici, ci a unor artişti de seamă, influenţaţi de şcoala lui Praxiteles... Altceva...

― Noi am avut o lecţie specială la muzeu, interveni foarte timidă Ioana. Ni s-au spus cam aceleaşi lucruri, dar s-au dat mai multe amănunte. Limitele de mărime sînt între şapte şi douăzeci şi cinci de centimetri... Ale noastre aveau cam cinci­sprezece centimetri şi se spune că datau din secolul al patrulea, dinaintea erei noastre... Ce să vă mai spun? Ştiţi şi voi că sînt făcute din lut ars, acoperite cu un strat subţire de pămînt special pentru pipe, pe care se aşezau culoarea şi de­taliile de mişcare şi îmbrăcăminte. Sînt multe, mii... s-au găsit pe dealul Kokkali, la Tanagra pentru prima dată şi... Da!... Reprezintă diferite scene casnice, măşti, întîmplări comice... Sînt foarte multe dansatoare şi aproape toate poartă voaluri... draperii... De fapt, aşa ni s-a spus, arta asta a draperiilor le-a făcut celebritatea... Şi sînt şi multe zeiţe şi zei, şi Eroşi mulţi... Probabil au slujit şi ca jucării şi bibelouri, dar mai ales ca obiecte de cult... De aceea au ajuns în morminte şi s-au păstrat... Altfel... Sigur că au o valoare foarte mare. Muzeul nostru se mîndreşte cu ele şi au venit atîţia să ne facă oferte din toate părţile... Norocul nostru că profesorul Neştian le-a făcut cadou muzeului de aici... Uite! Abia acum mă întreb de ce ni le-a făcut cadou tocmai nouă?

― Poate că nu eşti mulţumită? o întrebă Dan. Ei, află că noi sîntem oricînd gata să le cărăm, oricît ne-ar încovoia spatele şi să le ducem la noi, la muzeu. Mai ales că-l avem şi pe Ursu cu noi...

― Iată-ne deci în posesia cîtorva date precise, reluă Victor. Cunoaştem valoarea obiectelor dispărute, ştim perioada în care au dispărut, acele cincisprezece minute asupra cărora am convenit, ştim că în perioada respectivă se aflau în aripa dreaptă a muzeului şase personaje, fiecare din acestea de­venind suspect. Un altul, în afară de aceştia şase, nu poate fi făptaşul.

― Paznicul! Ilie! spuse Lucia.

― Foarte puţin probabil, răspunse Victor. Pînă la plecarea directorului n-a intrat în muzeu. După ce-a plecat directorul din faţa uşii de la intrare ― bunica l-a văzut atunci pe director plecînd şi mă folosesc de mărturiile ei ― el nu mai avea vreme şi nici condiţii să ia tanagralele. S-ar fi ciocnit în calea lui de bunica. Deducţiile pe care le-ai făcut tu, Lucia, cu privire la posibilitatea paznicului de a-şi însuşi tanagralele fără nici un risc, sînt foarte subtile şi ingenioase, dar suferă de o mare lacună. Privit la modul ideal, el putea să acţioneze aşa cum ai demonstrat tu. Să profite de faptul că nu l-aţi văzut voi, de faptul că nu l-a văzut nimeni nici în aripa cealaltă, şi să scoată tanagralele, fără să-i pese. Să zicem c-a reuşit şi a as­cuns undeva tanagralele. S-a întors pe furiş spre uşa de la intrare, nu era nevoie să ajungă pînă acolo, şi apoi a venit să anunţe închiderea. Prin urmare, nu putea să ajungă la tanagrale, fără să-l vedeţi voi. Avea un alibi solid. Şi pe urmă? întrebă el. Cine ştia că el posedă acest alibi de vreme ce n-a dat alarma, de vreme ce n-a anunţat dispariţia statuetelor? Numai în cazul cînd s-ar fi constatat dispariţia tanagralelor în timp ce vă invita pe voi afară, alibiul lui ar fi fost luat în serios. Fără prezenţa voastră (şi el în spatele vostru), în timp ce se constata dispariţia tanagralelor, adio cu alibiul. Şi deoarece lucrurile nu s-au petrecut aşa, eu zic să-l scoatem din cauză, cel puţin pentru o vreme, oricît de suspect ar părea în alte privinţe... Să ne oprim la cei şase suspecţi. Dar pentru a continua raţionamentul nostru, mai avem nevoie de o pre­cizare: să stabilim dacă furtul a fost sau nu premeditat... Voi aţi adus argumente şi pro şi contra. Furtul putea fi spontan, dar pentru aceasta era nevoie de o condiţie esenţială: vitrina să fie descuiată. Celelalte condiţii: posibilitatea de acţiune, timpul de acţiune, obiectul în care să se ascundă statuetele sînt copilării, sînt copilăreşti. Nici nu ne interesează. Fiindcă, fără ca vitrina să fie descuiată, putea să aibă oricine cele mai ideale condiţii. Zero!... Era sau nu era descuiată vitrina?... Eu încerc să răspund plecînd de la un calcul foarte simplu. Cînd uiţi un obiect anume descuiat? Atunci cînd umbli foarte des la el. Eşti atît de obişnuit, încît poţi să fii furat de un gînd oarecare şi să uiţi obiectul descuiat. La vitrină se umbla însă foarte rar şi atunci cu mare prudenţă. Şi mai este ceva. Vitri­na conţinea obiecte de mare preţ, era mai bogată decît o casă de bani. Vă închipuiţi voi un casier uitînd casa de fier des­cuiată?... Dacă nici nu se umblă des la vitrină, nici nu e un oarecare dulap cu cine ştie ce mărunţişuri, eu cred că posibi­litatea ca vitrina să fi fost descuiată trebuie exclusă definitiv. Şi cum aceasta e condiţia esenţială a furtului spontan, tre­buie exclusă şi această posibilitate... Mai adăugăm încă o verigă la raţionamentul nostru: premeditarea, premeditarea dispariţiei tanagralelor... Posedăm datele esenţiale şi meto­da: întrebarea "de ce?"...

― Dacă furtul a fost premeditat, atunci trebuie scos din cauză un personaj, interveni Lucia. Scheletul. El n-a mai fost niciodată în muzeu pînă atunci.

― Nu putem să ne gîndim la el ca la instrumentul ideal? în­trebă Dan.

― După raţionamentul Luciei trebuie scos, după al tău, Dan, trebuie să rămînă. Prin urmare, problema nu se poate rezolva din unghiurile din care o priviţi voi. O vom rezolva probabil în clipa în care o vom raporta la întrebarea nostră de bază... Putem să începem cu el, dacă vreţi, dar pentru că posedă prea multe "posibilităţi", eu propun să lăsăm cazul lui mai spre sfîrşit.

Toţi ceilalţi fură de acord cu propunerea. Aşa că Victor îşi reluă firul expunerii:

― Să începem, de pildă, cu artista. S-o socotim autoarea fur­tului. De ce-a furat tanagralele? Asemenea obiecte, şi vreau prin aceasta să fac o remarcă generală, valabilă pentru toate personajele nu se vînd prea uşor. Aş putea spune că orice încercare de a le vinde e echivalentă cu o sinucidere, cu o autodemascare. Tanagralele nu puteau fi furate pentru a fi vîndute decît de un "specialist" în asemenea spargeri, de un individ care are relaţii sigure şi care poate să le expedieze un­deva în străinătate, fără prea mari riscuri. Pentru că în ţară, fiind înregistrate în catalogul operelor de preţ, ar fi riscat foarte mult oferindu-le cuiva. Repet. Remarca aceasta e de or­din general. Nu se aplică numai la artistă... Ei, bine! o vedeţi voi pe artistă în postura unui asemenea specialist? E ridicol...

― Dar complice? întrebă Maria.

― Întrebarea aceasta ne obligă să cercetăm datele culese de voi. Să apelăm la ele. Şi voi răspundeţi, prin depoziţiile pe care le-aţi obţinut de la paznic, de la bunica, de la omul cu cicatrice, de la profesoara de pian, că ea are un alibi cvasiper-fect pentru perioada blestemată. Concluzia logică este aceea de a o şterge de pe lista suspecţilor... Au rămas cinci, prin ur­mare... Să trecem la omul cu cicatrice, la maistrul sticlar... În cazul lui ar exista un mobil... Lasă, Ticuşorule, nu te spe­ria! Omul s-a îndrăgostit atît de mult de statuete, în plus este şi un amator de artă, încît într-un moment iresponsabil, e drept, mai lung, îşi propune să devină proprietarul tanagralelor, nu vînzătorul lor. Şi aici iarăşi fac o remarcă de ordin general. La întrebarea: de ce s-au furat tanagralele? sînt posibile două răspunsuri: ca să se valorifice, deci s-au fu­rat de un răufăcător, de un "specialist", sau ca să se păstreze, deci s-au furat de un maniac. Ar mai fi şi al treilea răspuns: de un om care vrea să distrugă, care vrea să facă rău, dar în cazul acesta ar fi găsit alt mijloc: incendiul, explozia... Deci nu ţinem seamă de el... Revenim la cel de-al doilea răspuns: un maniac, şi îl raportăm la omul nostru, cel cu cicatrice, cum l-aţi numit voi. Să zicem c-ar fi un asemenea maniac. Şapte zile la rînd a privit tanagralele, a avut vreme să premediteze furtul, să prindă cele mai favorabile condiţii. Atunci să con­trolăm aceste condiţii care s-au ivit în ziua dispariţiei. Unde era el în perioada blestemată? Ce făcea?... Răspunsul îl avem. Părerea Mariei e întru totul realistă. Omul nostru n-a scăpat nici o clipă atenţiei artistei. Alibi foarte solid. La care se adaugă şi spusele profesoarei de pian şi ale bunicii: alibi perfect. La care se adaugă şi impresia lui Tic: alibi irefutabil.

― Deci îl scoatem de pe lista suspecţilor şi pe el, conchise ciufuliciul în locul lui Victor. Şi voi de ce rîdeţi aşa?...

― Lasă, Ticuşor, îl domoli Victor, nu întotdeauna simpa­tiile tale sînt necriticabile...

― Dacă te referi la Dan sau la ... murmură Tic.

― Să trecem la alt personaj, continuă Victor. La cucoana cu joben... Cel puţin pentru asta poţi să fii mulţumit, Ticuşor. Denumirile tale, după cum vezi, s-au păstrat nealterate.

După precizie, e cel de-al doilea element cu care i-ai influ­enţat pe ei. Poţi să fii mîndru... Profesoara de pian, prin urmare. După datele pe care le-aţi cules, nu pare nici mania­că, poate are mania muzicii, şi cu atît mai mult nu poate fi văzută ca autoare sau complice într-un asemenea furt ca acela pe care l-aţi descoperit voi. La această impresie se adaugă însă faptele: alibiul ei e confirmat de mai multe per­soane: Şi astfel, eliminînd, am ajuns la personajele în care v-aţi pus atîtea speranţe... Să începem cu scheletul, a cărui poveste despre tanagrale o cunoaştem toţi. Ar avea un mobil: să-şi ia înapoi tanagralele, sau nişte tanagrale care i s-au "fu­rat" cu cincisprezece ani în urmă. Lipsesc însă datele care ar demonstra că a premeditat furtul. Deci nu yoate fi considerat autorul furtului. Ce caută totuşi la muzeu chiar în ziua cînd dispar statuetele, simbolul unui amor disperat cîndva? Vă amintiţi cu cîtă greutate s-a despărţit de ele... cum se face to­tuşi că pe hîrtia "dăruită" lui Tic se găsesc desenele celor cinci tanagrale dispărute? Iată date foarte precise, peste care nu putem trece. La care mai adăugăm şi momentul prelungit de luciditate în care află... Cu omul acesta se întîmplă ceva extraordinar. Aduceţi-vă aminte ce ne-au povestit Tic şi Dan. Scena din bîlci, de la restaurant. Scheletul a stat cîteva ore în faţa unei sticle de vin şi nu a gustat nici măcar o picătură din el. Mai mult. După cum spuneţi voi, lua sticla în mînă, o ducea în faţa ochilor, parcă pentru a fi sigur că se află vin în interiorul ei, şi cu toate acestea nu şi-a turnat în pahar. Ca un om care s-a lăsat de fumat şi, pentru a se controla, îşi pune o ţigară în gură, aprinde chibritul, dar nu aprinde ţigara. Ei, bine, acolo la bîlci se dădea o bătălie teribilă între voinţă şi ispită. Şi scheletul a biruit. Ce şoc extraordinar a suferit el, pentru a ajunge în situaţia aceasta nesperată, neverosimilă?... Oare întîlnirea cu tanagralele? E evident, şi foaia de hîrtie culeasă de Tic demonstrează aceasta, că scheletul a suferit şocul la muzeu. S-a întîmplat acolo un lu­cru extraordinar, încît s-a trezit şi s-a hotărît să rămînă treaz. Ce s-a întîmplat oare acolo, la muzeu, în prezenţa lui?

― Eu bănuiesc, spuse Ionel. A întîlnit acolo pe cineva.

― Asta e şi părerea mea, încuviinţă Victor. Cu singura...

― Eu cred că şocul i-a fost provocat de altceva! interveni Lucia. A asistat acolo la comiterea furtului. A fost martor ocular. Cel care a furat n-a ţinut seamă de el, îl cunoştea, ştia probabil că e permanent inconştient; el cînd a văzut scena furtului s-a îngrozit şi asta l-a trezit şi de atunci îl caută pe autorul furtului...

― Asta am vrut să spun şi eu, sări Ionel. Dar vreau să dau un amănunt în plus, un amănunt plauzibil. El a fost jefuit cu cincisprezece ani în urmă de două tanagrale, care, aşa cum spuneai tu, erau un fel de simbol pentru el... Cel care i le-a cumpărat şi care era înţeles cu organizatorii jafului era "o namilă de om cu barba sură". Eu cred că a întîlnit pe stradă această namilă de om cu barba sură; amintindu-şi ceva vag l-a urmărit, a intrat după el în muzeu, l-a văzut furînd tana-gralele, doar namila mai fusese o dată sau de două ori, pentru a premedita furtul, l-a văzut furînd tanagralele, obiecte asemănătoare acelor pe care i le furase şi lui cu cinci­sprezece ani în urmă, l-a văzut furînd şi şocul a fost atît de puternic, încît l-a trezit. Şi de atunci, aşa cum spune Lucia...

Victor ceru linişte:

― Am spus că sînt de acord cu voi, dar cu o singură rezervă. Nu m-aţi lăsat să termin. Voi spuneţi că s-a întîlnit cu namila aceea de om cu barbă sură, care-l jefuise cîndva. Eu cred că, în cincisprezece ani, namila de om putea să slăbească şi să ajungă la dimensiunile omului în gri, dar tot în cincisprezece ani, barba, din sură, trebuia măcar să albească. Cincisprezece ani nu sînt un fleac, Ionel... Iar un negustor, să zicem un "spe­cialist", nu vine într-un oraş, în care pregăteşte un furt pentru a-şi etala extravaganţele şi a-l lua toată lumea la ochi. Şi eu cred că întîlnirea maiorului cu omul în gri, care s-a petrecut înainte de a intra în muzeu, a constituit marele şoc care l-a trezit. De aceea a intrat la muzeu, pentru prima dată în viaţa lui, de aceea îl urmăreşte şi parc-ar vrea să intre în vorbă cu el. Şi mai cred că dezlegarea acestei probleme se află pe foia de hîrtie adusă de Tic... Să ne amintim. În tinereţe, după ce-a ieşit ofiţer, sublocotenentul Scarlat şi nu Scarbat, Ticuşor, dar tu nu aveai de unde să ştii numele lui, a plecat împreună cu un prieten de-al lui în Grecia. Prietenul acesta se numea Neştian şi era absolvent, probabil, al Facultăţii de Istorie. Nu se poate şti dacă era bogat sau sărac. Au plecat împreună în Grecia ― cine ştie dacă tînărul ofiţer nu l-a ajutat cu bani?― au vizitat probabil Beoţia, au cumpărat cîteva tanagrale şi s-au întors în ţară. Poate s-a întors numai ofiţerul. Absolventul a rămas acolo pentru continuarea studiilor. Sînt simple supoziţii. Cert este însă faptul că pe cînd ofiţerul Scarlat cobo­ra tot mai adînc în mocirlă, ajungînd cu anii o zdreanţă umană, celălalt devenea cu fiecare lucrare publicată tot mai cunoscut, pînă a ajuns la celebritatea de azi. E unul dintre cei mai mari specialişti ai epocii elenistice din Europa. Amintindu-şi probabil într-un moment al vieţii de fostul său prieten, care-i făcuse, pesemne, un mare serviciu în tinereţe, şi negăsindu-l, sau auzind cine ştie ce despre el, şi-a revărsat recunoştinţa asupra oraşului, donînd muzeului cele cinci tanagrale. Pe urmă a uitat aşa cum uită toţi marii profesori de istorie, faptele mici, banale, cotidiene, pentru a le reţine pe cele de care au nevoie pentru ştiinţa lor. Şi într-o bună zi ― eu nu fac aici decît simple presupuneri ― anumite motive, de or­din ştiinţific, cred eu, l-au obligat să vină aici pentru a studia tanagralele... Stai, Ticuşor, nu mă întrerupe... Pe stradă s-a întîlnit cu fostul său prieten pe care nu l-a recunoscut... Par­că aşa ţi-a spus moşnegelul, Ionel, că fratele lui s-a schimbat în aşa hal, încît nici cei din familie, care nu l-au văzut de cîţiva ani, nu-l mai recunosc... Deci, profesorul Neştian nu l-a re­cunoscut. Dar fostul maior, da. Şi şocul a fost atît de mare, încît s-a trezit. L-a urmărit la muzeu, l-a văzut acolo privind tanagralele, şi-a adus şi el aminte de cele două care i se fura­seră, şi a treia zi, la bîlci, tot treaz fiind le-a desenat pe o foaie de hîrtie, pe care apoi şi-a trecut numele lui necunoscut şi nu­mele celebru al fostului său prieten din tinereţe şi dacă-l mai întîlneşte pe acesta pe stradă, se ia după el gîndindu-se, poa­te, să-i spună cîeva cuvinte, dar n-are curajul să-şi ducă gîndul pînă la capăt...

Cireşarii erau uluiţi. Povestea lui Victor, deşi oarecum ro­manţată, cuprindea adevăruri care li se păreau fără echivoc. Prin urmare, toată truda lor fusese în van. Victor avea însă o teamă, pe care nu le-o mărturisi. Şi anume că povestea tana-gralelor nu se încheiase.

― Tu ştii că noi am văzut tanagralele? spuse Tic într-o asemenea stare de admiraţie, că i se putea ierta orice indis­creţie. Le-am văzut acolo unde locuieşte omul în gri, în grădină. Şi...

Ciufuliciul nu fu lăsat să-şi termine fraza. Interveni ime­diat Lucia:

― Am fost... sîntem nişte... nişte... nici nu ştiu ce califica­tiv să găsesc!

― Nu vă mai atoflagelaţi, încercă Victor s-o calmeze. La ur­ma urmei, pornind de la o premisă profund greşită, aţi ajuns la descoperirea unui furt... pentru că, într-un fel, tanagralele s-au furat... N-aţi descoperit însă chiar pe autorul furtului, ci pe complicele lui. Folosesc şi eu hiperbole.

― Tu cum crezi că s-a întîmplat "furtul"? întrebă Dan. Dar vreau să adaug ceva foarte important. Eu am atras atenţia că s-ar putea să nu fie vorba de un furt... Am întrevăzut şi această posibilitate...

― De ce te lauzi? se înfurie Tic. Cînd ai spus asta?

― La pagina 131, Ticuşorule... Dar mai bine să ne spună Victor părerea lui asupra furtului.

― Eu cred, răspunse Ursu în locul lui Victor, că profesorul şi directorul şi-au dat întîlnire la muzeu, la o anumită oră, aceea pe care voi o numiţi "blestemată", şi i-a înmînat foarte frumos tanagralele.

― Absolut! întări Victor. Şi-au dat întîlnire şi, fiindcă mu­zeul se închidea, nu era nici o pacoste pentru nimeni faptul că tanagralele se aflau la locuinţa profesorului şi nu în vitrină. Poate că le-ar fi scos şi dacă nu s-ar fi închis muzeul... dar atunci... nu ne-am fi întîlnit aici şi nici voi n-aţi fi descoperit...

― Dacă nu erau cîteva coincidenţe, spuse Lucia, cîteva blestemate coincidenţe...

― Şi totul din cauza directorului! spuse Maria.

― Ba nu! protestă Tic. Din cauza paznicului. Dacă nu mă dădea pe mine afară... Aoleu! Era să uit. L-am văzut ieşind ca din pămînt, aşa cum are obiceiul, în grădina profe­sorului. Şi nu era nici urmă de statuetă pe masă. Nu vă mai amintiţi ce-i spunea Hultanului?

― Iar începi? îl ameninţă Maria. Nu ţi-a ajuns ce ne-ai făcut pînă acum? Nu tu ai fost primul care ne-ai aiurit cu tanagralele? Şi cu ceasul tău, şi cu exerciţiul tău de memorie...

― Foarte bine! răspunse ciufuliciul. Acum pot să vă spun adevărul. V-am organizat o farsă. Eu am ştiut chiar a doua zi ce s-a întîmplat cu statuetele, de la Tudorel, dar am vrut să vă pun pe voi pe jeratic şi acum... uite chiar acum! să rîd de voi: ha-ha-ha!

Tic rîdea cu gura pînă la urechi. Dan holbă ochii şi se bîlbîi ca un năuc:

― Iată finalul ne... ne... neprevăzut... Aoleu... Dar parcă am prevăzut şi asta, Ticuşor... Ideea cu Ioana... Ideea cu totul.

Victor nu participa la uimirea şi suferinţa celorlalţi. Şi nici Ursu, căruia Tic îi făcuse un semn cu ochiul, înainte de a începe să vorbească.

― Mă întreb dacă ai fi fost capabil să organizezi farsa, Ticu­şor, spuse Victor. Pentru că posibilităţi aveai. Ştii de ce te-am pus să-mi repeţi chestionarul pe care l-ai experimentat cu Tudorel? Deoarece am avut impresia că la un moment dat puteai să ai în mînă cheia întregii probleme. Şi nu o dată, ci de două ori.

Tic nu mai rîdea. Se uita nedumerit la Victor. Şi ceilalţi îşi reveniseră. Înţeleseseră că gestul lui Tic fusese o simplă fan­faronadă, un fel de răzbunare împotriva lor şi, mai ales, împotriva nesuferitei care-l insultase cel mai rău, uitînd că era să plîngă la bîlci de grija lui.

― Cînd am greşit? întrebă Tic. Sau cînd crezi tu că am avut putinţa să pun mîna pe cheie? Aş fi pus mîna pe ea, chiar dac-ar fi fost o simplă cheie de metal, din ălea pentru coteţe...