Cuvîntul autorului

Străzile orăşelului nu mai aveau taine pentru eroii noştri, aşa cum, la aceeaşi oră, nici o baracă din bîlci nu mai avea taine pentru prietenii lor, care-i căutau de le ieşeau ochii. Chiar trăseseră de cîteva ori la roata norocului, pentru a-şi învinge sfiala şi a intra în vorbă cu Hultanul, înflăcărat şi îmbietor ca întotdeauna. Dar nici acesta nu le dădu infor­maţii mai sigure despre cei doi cireşari. Le aminti doar că în cursul dimineţii avusese loc un scandal în bîlci, scandal în care fuseseră şi ei implicaţi.

Tic şi Dan nu aveau de unde să ştie ce spaimă trăiesc, într-un anumit loc, în iarmarocul plin de freamăt şi de veselie, prietenii cu care aveau obiceiul să corespondeze în orice situaţie, uneori chiar şi în somnul liniştit al după-amiezii. Poate chiar în momentul în care Hultanul îi înspăimînta, ei îşi înfiorau gîtlejul ars cu cîte o porţie de îngheţată, la colţul unei străzi. Vizavi, tot la colţ, omul în gri privea nepăsător cerul. La zece metri în spatele lui, scheletul se uita exact în ceafa omului în gri, parcă pentru a-l hipnotiza. Cireşarii erau la a treia porţie de îngheţată.

Stăteau de zece minute în colţul străzii, lîngă taraba sal­vatoare. Apoi Tic şi Dan nu-l mai văzură pe omul în gri. Şi

acest lucru nu se datora unei înceţoşări de moment, ci faptu­lui că în dreptul personajului cu sacoşă se oprise un autobuz, îl zăreau numai pe schelet, şi acesta se întorcea scurt din călcîie, milităreşte. Cînd Tic citi firma autobuzului, era prea tîrziu. Şoferul dăduse drumul la motor. Maşina trecu prin faţa lor în viteză, iar locul unde stătuse pînă atunci omul în gri era pustiu. Nici scheletul nu se mai vedea. Cotise probabil după un colţ.

― La bîlci! şopti printre dinţi ciufuliciul. Sînt un dobitoc, Dan. Auzi tu! Sînt cel mai mare dobitoc de pe pămînt! Şi după mine vii tu, şi după noi e un pustiu mai mare decît Sahara. Abia pe urmă vin ceilalţi.

Era prima erupţie, caracteristică lui Tic. O clipă mai tîrziu birui în el simţul practic. Îl favoriza şi norocul. La doi paşi de el, nu mai departe, tocmai descăleca un băiat de pe bicicletă.

Într-o clipită, ciufuliciul fu lîngă el. N-avea timp de expli­caţii. Trebuia acţionat repede.

― L-ai văzut pe prietenul meu? Am pus cu el un pariu ex­traordinar. Ia uită-te!

Băiatul se uită, Tic sări pe bicicletă şi porni după autobuz într-o goană care, în alte condiţii, ar fi smuls tricoul galben de pe trunchiul oricărui campion ciclist.

Posesorul bicicletei veni la Dan, gata de bătaie. Cireşarul îl primi cu mîna întinsă. Celălalt, confundînd mişcarea cu o lovitură de jiu-jitsu, făcu un pas înapoi, parcă pentru a se azvîrli în braţele încărcate cu coşuri şi sacoşe ale unei gospo­dine grijulii, care tocmai trecea atunci. Se iscă un tărăboi cu perspective, pe care numai inocenţa lui Dan îl stăvili. Cei doi foşti viitori rivali se împrieteniră în timp ce culegeau roşiile şi cartofii de pe jos:

― Şi ouăle! Şi ouăle! ţipa gospodina încă înfuriată.

Incidentul acela îi aduse pînă la urmă cîştig de cauză gospo­dinei. Pe lîngă cele două ouă pe care le adăugase ea la suma celor sparte, mai primi şi un kilogram de roşii, gata ambalate în plastic, gest care o dădu gata, pentru că şi ea suferea, ca toate gospodinele de altfel, de obsesia înşelatului la cîntar. Le mulţumi cu entuziasm celor doi băieţi, dar îi sfătui să nu se mai ia la harţă pe stradă, deşi în adîncul sufletului ar fi dorit să se repete povestea.

― Şi crezi că va cîştiga pariul? îl întrebă Mircea (acesta era numele băiatului de la care Tic împrumutase bicicleta) pe Dan. Se pricepe el aşa de bine la bicicletă...?

― A cîştigat un concurs interregional, îi răspunse Dan. E cea mai mare speranţă a ciclismului nostru.

― Prea mare handicap... Două sute de metri?... Mare... Autobuzul nu opreşte decît în centru. La celelalte staţii, nu. E direct pentru bîlci. Aţi ştiut asta?

Dan se prefăcu foarte mirat:

― Extraordinar! Pssst! Asta n-am ştiut-o!Începe şi mie să-mi fie frică. Ca să vezi ce şmecher ăla!

― Eu sînt în stare să pariez cu tine că nu ajunge autobuzul. Trebuia să aştepte o maşină... Aşa mai avea şanse...

― De unde maşină! Nu vezi că pînă acum n-a trecut nici una? Dacă nu erai tu cu bicicleta, gata!

― Păcat că nu mi-a spus...

Dan înghiţi în sec. Ar fi decurs oare altfel "întrecerea" dacă Mircea ar fi ştiut de pariu?

― N-a avut timp. Pînă să te lămurească, autobuzul mai parcurgea patru-cinci sute de metri. În cazul acesta n-ar mai fi avut absolut nici o şansă.

― Şi pe ce anume aţi pariat? întebă Mircea. Numai asta nu mi-ai spus. Ceva serios, sau o bagatelă?

― Pe hărţi, nenişorule! Cine pierde, îi desenează celuilalt în tot timpul anului viitor, hărţile la geografie...

― Aoleu! se sperie Mircea. Ştii de ce mi-e frică? Să nu facă vreo pană de cauciuc...

Dan îl nimerise exact în punctul sensibil.

9
Tic era la vreo trei sute de metri în urmă, cînd autobuzul ajunse la capătul liniei. Pedală din răsputeri şi astfel mai apucă să vadă silueta omului în gri traversînd unul dintre podurile Căprioarei. Era liniştit. O siluetă ca aceea pe care o urmărea nu poate fi înghiţită atît de lesne, nici măcar într-un iarmaroc supraaglomerat. Liniştea lui era însă numai interioară. Pentru că abia îşi trăgea sufletul. Pedalase ca un nebun, pentru a se putea ţine de autobuz.

"Cumplită zi!" gîndi ciufuliciul, cînd îşi aminti cum era cît pe-aci să se ciocnească de alt autobuz, care se întorcea de la iarmaroc. Scăpase ca prin urechile acului. Mîneca lui atin­sese una din aripile maşinii.

Ce-ar fi zis însă dac-ar fi ştiut că în autobuzul pe care îl evitase în ultima clipă se aflau înghesuiţi pe un scaun patru tineri, care îşi făceau cele mai negre gînduri cu privire la soarta lui?...

Ciufuliciul lăsă bicicleta în grija unui tarabagiu uluit şi mînios de tupeul "neobrăzatului", dar imediat binevoitor şi linguşitor cînd auzi rugămintea lui:

― Vă rog să nu daţi altcuiva bicicleta. Numai dacă o cere tăticul... Probabil că îl cunoaşteţi... Inspectorul Ciucă de la regiune. Vă mulţumesc foarte mult.

După care porni la iuţeală spre parcul de distracţii, con­vins că va zări foarte repede silueta omului în gri.

Era în plină zi. Dar era aceeaşi forfotă ca în timpul nopţii. Cu singura deosebire că bîlciul era invadat, în aceste ore mai ales, de către copii şi de însoţitorii lor, părinţi sau bunici. Peste tot se anunţau matinee cu preţuri reduse, aceleaşi strigăte, aceleaşi fanfare entuziaste, ba erau mai multe tarabe cu dulciuri, cu jucărele, cu pachete pentru farse: "Bu­curia copiilor" (cu voce tare), "Spaima bunicilor" (cu voce înceată). Şi poate şi căluşeii, şi bărcile, şi lanţurile, şi roata mare, şi avioanele, şi bicicletele, şi podelele miraculoase, şi zidul sau sfera morţii, şi panoramele, şi circul erau mai vii, mai agitate, mai gălăgioase... Şi totuşi cîtă deosebire faţă de bîlciul nopţii! Lipseau luminile şi insulele de întuneric, şi um­brele care dădeau senzaţia furnicarului. Siluetele de pe estradă nu mai erau fantomatice, mişcările lor nu mai proiec­tau umbrele fanstastice, oamenii nu mai trăiau, ca în timpul nopţii, numai prin chipuri. Li se vedea îmbrăcămintea, şi mersul, şi golurile dintre ei, şi nicăieri nu mai aşteptai mis­tere, iar culorile, culorile care se năşteau din alianţe cu o beznă ciudată, sfîşiată de felinare palide, păreau acum chi­nuite şi ridiculizate de soarele atotputernic.

Tic nu reflectă multă vreme la toate acestea. Înregistra poate pentru amintire cîteva detalii, apoi se dedică cu trup şi suflet preocupării care-l adusese într-un mod atît de neaştep­tat în bîlciul după-amiezeii. Trebuia să-l găsească pe omul în gri. Şi apoi să-l urmărească ― toată noaptea dacă va fi nevoie ― pînă ce se va întoarce acasă. Nimic mai mult nu dorea cireşarul. Era convins că obiectul pe care-l văzuse în mîna stîngă a omului în gri, sus, pe bancă, la marginea pădurii, fusese o statuetă. Era convins că nimeni altul, ci numai omul în gri luase tanagralele din vitrină. Şi mai bănuia că, în timp ce scotea statuetele, fusese văzut de schelet. De aceea îl ur­mărise scheletul. Şi foaia de hîrtie pe care scheletul o mîzgălise cu linii, cuvinte şi desene nu reprezenta decît amin­tirile lui mai îndepărtate şi mai apropiate. Îl văzuse omul în gri furînd tanagralele şi şocul fusese atît de puternic, încît îl trezise.

Tic era atît de mulţumit de raţionamentul lui (dar mai ales fericit că reuşise, aproape sigur, să descifreze misterul care îi înveninase pe cireşari), încît îşi permise luxul să se distreze ― nu chiar fără nici un scop ― cîteva minute. Voia să se dea în lanţuri. Îi plăcea înălţimea, îi plăcea rotirea aceea iute, care-i aduna aburi de ameţeală în jurul capului, îi plăcea să vadă mişcîndu-se, jos, sub el, ca nişte pitici, sutele de oameni. I se părea că el stă pe loc, iar ei se învîrtesc. De acolo, de sus, îl zări pe omul în gri, departe, în faţa unui bazar cu obiecte vechi. Cît de departe era! Dar viteza lanţurilor creştea, cercul de scaune se dilata, plutea în văzduh, se apropia de omul în gri, era aproape, aproape, deasupra lui. Probabil că era la douăzeci de metri deasupra pămîntului şi tot la douăzeci de metri depărtare de trunchiul lanţurilor. Îl cuprindea ame­ţeala. Închise ochii, parcă pentru a i se părea şi mai tulbure lumea, şi se gîndi că ar putea să-şi desfacă încet chingile de siguranţă şi să se lase aruncat de mişcare. Ar fi zburat poate chiar pînă lîngă omul în gri. Ameţeala îi trecea. Aburii dureroşi din tîmple se subţiau. Şi mişcarea lanţurilor se încetinea. Cercul se micşorase. Zbura deasupra roţii norocu­lui. Hultanul era acolo. Îl văzu cum îşi făcea vînt cu pălăria de paie. Cît de chel şi roşu îi era capul! Semăna cu al lui Ilie.

Cîteva secunde nu-l mai văzu, apoi rotirea i-l aduse din nou în raza vederii. Avea în mînă o cratiţă, şi de sus, din înaltul ceru­lui, Tic parcă îi auzea vocea:

― A luat-o! Uite cum a luat-o! Încercaţi-vă norocul! Care mai trage?! Toate numerele cîştigătoare! Nici un număr nu pierde! Care mai trage?

Tic nu mai auzea, ci rostea de acolo, din înalt, cuvintele borţosului. Cîţiva oameni se uitară în sus la el. Şi el le rîse vesel şi le făcu semne prieteneşti. Ar fi vrut să-şi pună un fes pe cap şi să pornească în colindă prin bîlci, strigînd reclame, anunţuri, îndemnînd oamenii la veselie. Era vesel ciufuliciul. În mîna lui mică se afla o cheiţă nevăzută, de aur, cu care putea să descuie oricînd noua enigmă a cireşarilor. Şi tot el fusese acela care chemase o anumită persoană în bîlciul acesta mic, provincial, pentru a-i spune la ureche, că aici se va petrece acţiunea unei noi cărţi despre cireşari. Dar îşi aminti brusc că e în lanţuri, că e plină de acţiune, că e un erou care trebuie să se supună voinţei neclintite a autorului. Uită gîndurile de mai înainte, dar veselia îi rămase în continuare pe faţă, ca o mască.

Cu această figură radioasă îl întîlni el pe atlet, undeva, lîngă o tarabă cu mărunţişuri.

― S-ar putea să ne despărţim, îi spuse el atletului. Şi cum n-am avut timp să vă mulţumesc pentru... pentru ce s-a întîmplat azi dimineaţă, o fac abia acum.

Atletul îl prinse prieteneşte de umăr:

― Iar ai umblat haihui! Pe unde ai umblat azi? Erau foarte îngrijoraţi prietenii tăi. Te-au căutat ore întregi prin bîlci. Ciufuliciul îi clipi ştrengăreşte din ochi:

― Degeaba sînt îngrijoraţi! Dacă eu sînt vesel, gata! Vreau să vă spun un secret, dar trebuie mare discreţie. L-am găsit!

Atletul nu înţelese. Îl zgîlţîi dur, aşa cum avea obiceiul:

― Pe cine-ai găsit? Iar cu mistere? Ţi-am mai spus de cîteva ori... Şi dacă nici după cele ce s-au întîmplat azi-dimineaţă nu te-ai învăţat minte...

― E vorba de altceva... Statuetele... Am descoperit hoţul. Le are la el...

Terenţiu zîmbi şi-l ameninţă clătinînd capul:

― Tot de bazaconii te ţii! Să n-o păţeşti odată...

Apoi plecă. Tic ar fi vrut să se ducă pe urmele lui, să-i ţipe tare în ureche că nu e o glumă ceea ce i-a spus, dar vocea ră­sunătoare a Hultanului îl întoarse din drum:

― Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai trage? Oale, crătiţi, vaze, căldări! Care mai trage?

Discobolul lui Fradaburidi era la locul lui. Nu va mai rămîne mult timp acolo! hotărî ciufuliciul. Mîine sau poimîine va fi în buzunarul lui şi apoi se va odihni în camera lui şi, pe urmă, ani şi ani de zile, va sta pe colţul unui birou, spre a-i aminti, pînă tîrziu, tîrziu...

Vocea Hultanului îi trezi iarăşi din visare:

― A luat-o! Uite cum a luat-o! Încercaţi-vă norocul! Nimeni nu pierde! Care mai trage? A luat-o! Uite cum a luat-o!

Tic nu se mai înghesui în cercul curioşilor. Dac-ar fi făcut asta, ar fi zărit un băiat cu o şapcă albastră pe cap, cu un co­zoroc de ţiplă deasupra frunţii, primind din mîinile Hultanului o oală mare de supă. Se duse spre bazarul unde-l zărise ultima dată pe omul în gri. Personajul era tot acolo. Se uita nemişcat la nişte obiecte vechi, murdare, aparent fără nici o valoare. Şi rămase aşa nemişcat aproape un sfert de oră. Nu mai ţinea sacoşa la spate. De mult i-ar fi pipăit Tic conţinutul. O ţinea la piept, sus, şi pentru a ajunge la ea, Tic ar fi trebuit să se urce pe un scaun.

Omul în gri plecă din faţa bazarului, după ce cumpără un pahar de argint, julit şi decolorat, cu încrustaţii indescifra­bile în interiorul lui. Tic se luă pe urmele sale şi se îngrozi la gîndul că va trebui să se ţină iarăşi după autobuz. Din feri­cire pentru cireşar, omul în gri porni pe jos spre oraş. Tic îl urmări cu bicicleta, străduindu-se de astă dată să pedaleze cît mai încet, pentru a nu i-o lua înainte. După zece minute numai de mers bolmojit, ciufuliciul regretă că "obiectivul" lui nu preferase autobuzul. Era mult mai chinuitor, mai obosi­tor, mai plictisitor ― brrr! îi venea să urle ― mersul acela la pas, decît viteza. Noroc că, de la un timp, omul în gri iuţi pa­sul. Se simţea mai bine.

Tic îl zări de departe pe Dan. Era în acelaşi loc, în compa­nia proprietarului bicicletei. Ajunse în dreptul lor aproape în acelaşi timp cu omul în gri.

― Ei, ai cîştigat? Ai întrecut autobuzul? îl întîmpină Dan, făcîndu-i cu ochiul.

― Pe ultima sută de metri, răspunse Tic. Ca să fiu sincer, pe ultimii zece metri. Of! Dar m-am chinuit...

― Bravo! îl felicită Mircea. Va să zică îţi va face el hărţile la geografie! Formidabil! Ha-ha! Un an întreg!

Tic se gîndi să-i mărească veselia. Măcar cu satisfacţia as­ta să se aleagă:

― A mai fost o clauză secretă în pariu. Foarte secretă. N-o ştim decît noi, altminteri îşi pierde efectul...

― Pe cuvîntul meu de onoare! se jură Mircea. Uite, jur pe bicicletă şi pe dinam...

― Te cred, îl linişti ciufuliciul. E vorba şi de temele de matematică pe trimestrul trei. Ştii, sînt mai grele.

Mircea era în culmea bucuriei:

― Dom'le, ce bine că nu ai avut pană! Tot timpul mi-a bătut inima... Ce te făceai?

Tic îi răspunse printr-un semn rapid de salut. O tuli ime­diat. Omul în gri dispăru după un colţ. Dar ajunse la timp, pentru a-l vedea intrînd pe o poartă. Cum ar fi putut Tic să uite vreodată poarta aceea? În faţa ei era un castan atît de deosebit de ceilalţi, pentru că din trunchiul lui se desprin­deau două ramuri vînjoase, şi una dintre ele îşi azvîrlise în direcţia porţii un ciot, iar la capătul ciotului i se părea că vede o aşchie ca un deget indicînd spaţiul strîmt prin care dispăruse omul în gri. Putea să uite el vreodată acest castan atît de deosebit, care păzea ca o santinelă reşedinţa misterio­sului personaj?

"Hm! Zîmbi ciufuliciul. A fost misterios. Odată, demult. După zece minute voi da raportul şi misterul, misterul..."

Dar cînd se întoarse din călcîie, imitîndu-l pe schelet, pen­tru a porni spre locul unde i se aştepta raportul, îl văzu mai întîi pe Ilie, la capătul străzii, iar în spatele lui pe Dan, făcîndu-i semne disperate cu mîna. Ilie parcă presimţi că se întîmplă ceva în spatele lui. Se întoarse greoi, văzu un băiat pe care nu-l cunoştea sărind în sus şi aruncîndu-şi mîinile după nişte gîngănii. Veni şi Tic în ajutorul sîrguinciosului elev, care-şi pregătea insectarul. Într-o clipă erau amîndoi după colţ.

Dan, furios la culme, aşa cum nu-l mai văzuse niciodată ciufuliciul, începu să se reverse:

― Ştiai că te urmăreşte? A venit după tine pînă la colţ.

― Cine? întrebă Tic, uluit. Ilie? Abia acum l-am văzut.

― Ce Ilie? Nu-i vorba de nici un Ilie. L-am văzut din întâmplare după tine. Ilie a apărut dintr-o dată. Parc-a ieşit din pământ.

Tic nu înţelegea nimic. Se uită la Dan ca la un năuc, dar şi Dan avea o mutră asemănătoare.

― Nu poţi să-mi spui mai limpede? Ca la şcoală, în clasa întîi... Domnule profesor, să vedeţi...

― Ilie a răsărit din pămînt, repetă Dan. L-am văzut şi eu cînd a trecut colţul. Dar înaintea lui te-a urmărit altcineva. L-am văzut mereu după tine, pe partea cealaltă. Cînd te opreai tu, se oprea şi el. Ce s-o mai lungesc! se vedea de la o poştă că se ţine după tine.

― Eu cred c-ai avut vedenii, spuse Tic. Dac-ai şti măcar cine este...

― S-a dus Mircea cu bicicleta după el. Eu am venit după tine, să te anunţ. L-am îmbrobodit pe Mircea că e tipul cu care ai făcut tu pariul. Şi i-am spus să-l urmărească pînă cînd intră undeva.

Tic era convins că Dan exagerează sau că fusese prada unei halucinaţii de moment. Vestea, tîmpită, parcă urmărea să-i rănească marea bucurie. Puţintel cam indispus se simţea el.

― Mai bine hai acasă! se hotărî ciufuliciul. Ne-au căutat ăia şi prin bîlci nu ştiu cîte ore.

― Şi cu Mircea ce facem? Îl lăsăm ca un caraghios, să ne aştepte în mijlocul drumului?

Tic era pe cale să dea un răspuns afirmativ. Ce-i păsa lui de Mircea? Să aştepte oriunde, oricît, oricum. Dar cel în cauză îşi făcu apariţia. Era ud leoarcă, iar bicicleta părea lua­tă dintr-un morman de fier vechi.

― M-am nenorocit! începu el să se jeluiască. Eram în viteză, şi deodată văd o maşină. N-am mai putut să frînez. Am intrat în bazin cu tot cu bicicletă...

În altă situaţie, cireşarii ar fi rîs, să le crape burta. Sin­ceritatea lui Mircea însă îi emoţionă.

― Cine te-a pus să alergi aşa? îl întrebă Dan, abia ţinîndu-şi rîsul.

― Cum cine?! se holbă Mircea. L-am văzut că se urcă în au­tobuz şi am început să gonesc. Nu mi-ai spus să-l urmăresc pînă intră undeva?

― La care staţie s-a urcat? întrebă Tic, mai mult pentru a-i da oarecare consideraţie şi a-l face să creadă că efortul şi ac­cidentul lui n-au fost inutile.

― Chiar în centru. În autobuzul de oraş. N-a simţit că e ur­mărit. M-a mirat însă un lucru. Înainte de a se urca, a scos din buzunar o şapcă albastră, cu cozoroc de ţiplă...

Tic simţi că se învîrteşte pămîntul sub el. Dan n-avusese halucinaţii. Oare cozorocul îl urmărise chiar de la bîlci? Dar pentru ce? Pentru ce?

― Pe Ilie cînd l-ai văzut? îl întrebă el pe Dan.

― Ţi-am spus cînd şi cum. Altceva în plus nu mai ştiu.

Tic simţi o revoltă cumplită împotriva...împotriva... Nici nu ştia împotriva cui se revoltă. Numără în gînd pînă la şai­sprezece, îşi închipui că toarnă dintr-o sticluţă într-o linguriţă şaisprezece picături, aşa cum îl învăţase cineva. Cu fiecare picătură se scurgea parcă şi revolta lui.

― Cred că e timpul să mergem acasă, îl chemă Dan.

10
Toţi erau nervoşi, iritaţi, puşi pe gîlceavă. Tic pentru că ra­portul lui nu produsese nici o senzaţie. Dan pentru că îşi încheiase rolul şi orice remarcă i se părea că l-ar fi pus în pos­tura unui imbecil. Lucia pentru că simţea undeva o eroare şi, oricît îşi bătea capul, nu putea s-o găsească. Maria pentru că teoria ei era luată în rîs de Ionel, Ionel pentru că Maria îl ridi­culiza la orice frază, Ioana pentru că îi vedea pe toţi ceilalţi necăjiţi. Şi pe deasupra, ultimii patru îşi pierduseră ore în­tregi, fără să facă altceva decît să înghită colbul din iarmaroc.

În adîncul fiinţei lor, toţi îşi dădeau seama că erau pe cale să dezlege o extraordinară enigmă. Ar fi trebuit să jubileze, să sară într-un picior, să facă tumbe, să-şi însăileze, veseli, alte planuri mai cutezătoare, mai grandioase. Şi cu toate acestea se uitau unii la alţii, şi încă pe furiş, cu mutre pleoştite, aşteptînd fiecare ocazia să-l contrazică pe celălalt.

― Paralizie generală! spuse Dan. Trebuie urgent un medic! Sau un medicament. Ce-aţi spune să ne dăm de-a berbeleacul?

Atîta i-a trebuit lui Dan. Toate trăsnetele cerului se abă­tură asupra lui! Dar oare el urmărise altceva? Voia să le dea celorlalţi prilejul să erupă; era convins, ştia asta dintr-o expe­rienţă îndelungată, că după erupţie se vor linişti toţi, aşa cum după o vijelie, oricît de cumplită, tot se înseninează cerul, şi toţi oamenii care au trăit vitejia, toţi, îl văd mai fru­mos, măcar pentru cîteva clipe.

Numai Tic nu participa la această erupţie. Profitase de neatenţia celorlalţi, pentru a spăla putina. Cînd i se observă lipsa, era prea tîrziu.

― Iar a şters-o, vagabondul! se repezi Maria cu insulta, dar amintindu-şi că doar cu cîteva ore înainte, cînd auzise de scandalul din bîlci, tremurase ca o trestie, îşi îndulci expre­sia: Urîciosul! Nesuferitul!

― Scheletul sau omul în gri? dădu Ionel glas întrebării care-i obseda pe toţi cu o singură excepţie, dar din fericire ex­cepţia aceea nu era prezentă.

Şi iarăşi începu disputa, şi iarăşi se cheltuiră argumente, şi iarăşi logica făcu loc, învinsă, unor explozii care ţineau de alte categorii umane.

Adevărul era altul. Toţi simţeau că se află la capătul enig­mei, dar nici unul nu ştia ce trebuie să se facă de acum înainte. O anumită nesiguranţă şi o teamă nelămurită para­lizau în faşă orice intenţie de acţiune. Dar gîndul acesta nici unul n-avea curajul să-l mărturisească. Încercau chiar să-l uite, apelînd la certuri şi imprecaţii. Fiecare în sine voia să uite gîndul tulburător, transformîndu-l astfel, aşa cum era firesc, în obsesie.

În sfirşit, se întoarse şi ciufuliciul. Cinci fulgere erau pe cale să se descarce asupra lui. Tic le oferi însă ceea ce căutau toţi: acţiunea.

― Vă rog să veniţi după mine.

Şi fără să ezite vreunul, fără să scoată o vorbă, porniră imediat după el. Îi purtă o vreme pe nişte alei necunoscute ale parcului, apoi pe nişte poteci strîmte, apoi prin nişte de­sişuri, pînă ajunseseră la o oază de lumină. În faţa lor se înălţa un zid. Tic se căţără primul, folosindu-se de cîteva cărămizi ieşite în afară, ca de nişte trepte. Ceilalţi îi urmară exemplul. Privirile lor întîlniră o curte, o grădină bine îngri­jită, în mijlocul grădinii era o masă. Iar pe masă în culorile neasemuite ale asfinţitului, străluceau cinci statuete.

Erau din nou pe pămînt. Prima vorbi Lucia:

― Să telegrafiem imediat după Victor şi Ursu.

Ea vorbise, dar toţi gîndiră la fel.

― Am telegrafiat, anunţă Tic. Înainte de a descoperi locul acesta. Am spus: "Veniţi urgent", dar i-am chemat fulger.

Departe, spre asfinţit, se auzea un zvon de fanfare.

Aproape, în desiş, cineva îi pîndea de după trunchiul unui copac.

CAPITOLUL IX

1
― Asta nu se poate! spuse Tic la intrarea în parc. Mai sînt şaptezeci de minute pînă la sosirea trenului. Ce-o să facem pe peron? Să ne zgîim ochii la cele două locomotive deşelate? Mai bine stăm aici, pe o bancă.

― Stai tu, dacă vrei, îi răspunse Maria. Poţi să stai cît vrei. Dacă ţii cu orice chip să faci altceva, n-ai decît. Nimeni nu te împiedică. Dar nici tu nu împiedica pe alţii...

― Şi nici tu nu-ţi da aere de profesoară. De ce-mi vorbeşti pe tonul ăsta? Parcă te-ai fi cocoţat în vîrful unui copac scorojit.

Maria vorbise cu tonul ei firesc, dar acuzaţia frăţiorului n-o mai enerva. Se mulţumi doar să strîmbe din gură, ceea ce însemna că făcuse alianţă cu muţenia. Tic îi cunoştea obi­ceiul, aşa că o mai blagoslovi cu cîteva epitete nevoalate, după care îşi duse mîna la un chipiu imaginar, se răsuci scurt pe călcîie şi îi lăsă pe ceilalţi cu gura căscată. Mersul şi ges­turile sale erau ale unui pierde-vară. Se uita la flori, admira zborul şi culorile fluturilor, căuta insecte prin iarbă, privea agitaţia puişorilor în cuiburi... (De multă vreme puişorii fă­cuseră primele antrenamente de zbor.) Şi Dan, interpretînd just ultimul gest al ciufuliciului, înţelese că plimbarea aces­tuia, nedecisă, inutilă, absentă, avea un scop şi o destinaţie foarte precisă. Dar nu era el omul care să-l trădeze pe Tic. Dimpotrivă, îi sări în ajutor: