Cuvîntul autorului

― Eşti gelos, Ursule...

― Sînt furios! De ce să mi-l ia pe degeaba? Ăla nu ştie decît să cadă, cu bubuituri de tobe. Atît de rău m-am înfuriat aseară, că eram cît p-aci să răspund la provocare. Numai ca să-i arăt lui Ticuşor...

― Extraordinar! spuse Victor uluit. Crezi tu că i-ai putea face faţă?

― Nu ştiu... Dar cu furia pe care o aveam în mine... E antrenat şi e foarte puternic şi are mai multă experienţă...

― Cred că ar vui oraşul numai dacă i-ai răspunde la provo­care... Dar mi-e teamă, Ursule... Şi tare-aş vrea să-l lecuim pe Ticuşor... Hai mai repede! Ne apropiem...

Se terminase de mult pauza specatacolelor, cînd cireşarii şi invitaţii lor ajunseră la bîlci. În dosul cartoanelor, scîndu-rilor şi pînzelor de cort se auzea larmă, vuiete, muzică, aplauze. Spectacolele continuau.

Grupul de tineri şi bătrîni colinda parcă la întîmplare prin bîlci, dar avea o direcţie precisă, e drept, cam lentă: roata norocului. În faţa gheretei cu păpuşi de ghips, Tic se ciocni fără să vrea de un bărbat gras şi înalt, care se uita fără scop la statuete.

― Pardon! Ce, nu vezi, domnule, pe unde treci? spuse înfu­riat cel lovit. Eu mă scol mîine dimineaţă la...

Dar nu-şi mai termină fraza. Se uita cu ochii mari şi puţintel cam încurcat la ciufulici. Îşi dăduseră doar amîndoi întîlnire la circ, singuri, ca să poată comenta în voie programul.

― Ştiţi... se scuză Tic, sînt cu bunicii... Nu s-a putut...

― Şi eu, arătă el spre nevastă, sînt tot cu... Nu s-a...

Deodată lui Tic îi veni o idee:

― Nu mergeţi cu noi la roata norocului? Săru-mîna...

― Cum să nu! răspunse grăsanul. Mai luăm şi noi oleacă de aer. Nu-i aşa, Sofiţo?... Da, domnule! Toată noaptea m-am gîndit. Extraordinar! Cîte mese, cîte sticle, cîte scaune! Şi to­bele, domnule! Tobele! Exact cînd s-a prăbuşit. Extraordinar.

― Eu l-am şi visat, mărturisi Tic. Parcă săream amîndoi de sus de tot, din cer, ţinîndu-ne de mînă... Şi coboram lin, fără paraşută şi lumea se uita înspăimîntată...

― Da, domnule! Fără paraşută! Aşa ar trebui să se facă!

Victor îl lovi cu cotul pe Ursu. Auziseră amîndoi conversaţia filo-echilibriştilor. Ursu răspunse semnului lui Victor, încordîndu-şi braţul ca o coardă de oţel. Şi Victor se cutremură.

Erau mulţi gură-cască la roata norocului dar parcă nimeni nu îndrăznea să-şi pună mintea cu şipca de oţel. Hultanul stri­ga, striga fără încetare, chema, ridica şi flutura deasupra capetelor celor adunaţi tigăi, oale, căldări, statuete. Din cînd în cînd îşi făcea vînt cu pălăria de paie şi apoi iar striga. Faţa i se congestionase de atîta efort, ochii i se făcuseră cît nişte cepe. Grupul noilor sosiţi înconjură roata. Hultanul, simţind pradă în apropiere, îşi înteţi chemările:

― Încercaţi-vă norocul! Care mai trage! Care mai ia! Oale, vase, crătiţi, tigăi! Discobolul lui Fradaburidi! Care mai trage!

Victor lansă semnalul de adunare al cireşarilor. Toţi erau în jurul lui şi-i ascultau şoaptele. Apoi se răspîndiră în jurul roţii. Hultanul striga mereu. Făcea semne cu mîna oamenilor. Cireşarii şi însoţitorii lor strîngeau pe nesimţite cercul în jurul roţii. Făcuseră un zid între ei şi ceilalţi privitori. Victor se uită la ceas. Numără în gînd pînă la zece. Voia să-şi adune calmul. Cu o mînă îi făcu semn lui Ursu, iar cu cealaltă îşi aranja părul.

Atacul porni simultan. Tinerii îl înconjurară pe Hultan, cumpărîndu-i trageri. Nu mai prididea cu împărţirea biletelor. Fiecare cumpăra cîte cinci, cîte şase trageri o dată şi se băteau pe rînd. Aşa ceva nu i se mai întîmplase nici în zilele cele mai norocoase, în toiul bîlciului. Împărţea întruna bilete, aranja or­dinea tragerilor, iar Ursu înconjura roata, trăgînd cu o putere cumplită, disperată, cuiele care încadrau cele cinci numere mari. În sfîrşit, ajunse în dreptul lui Victor, cu mîinile amorţite de durere. Răsuflă de două ori. Era semnalul convenit. Îl feli­cită pe Ursu, strîngîndu-i braţul, apoi îi strigă la ureche:

― Şi acum poţi să te răzbuni, Ursule. Măcar să-i rezişti. Arată-i de ce sînt capabili cireşarii. Să-i rezişti pînă la ultima putere!

Vlăjganului nu-i venea să creadă:

― Chiar? întrebă el.

― N-a fost asta dorinţa ta?

Ursu se desprinse ca un fulger din grupul cireşarilor. Era convins că în urma lui aleargă Tic.

6
Ciufuliciul nici nu-i trecea prin cap un asemenea gînd. Începu primul tragerile. Ghinionul îl urmărea însă şi în aces­te condiţii noi de "răzbunare umanitară". Primi trei lulele şi doi iepuraşi pentru cele cinci trageri.

― Mai daţi-mi cinci trageri! ceru Tic.

Hultanul primi banii şi-i înapoie biletele, dar nu izbuti să-i pună şi şipca în mînă.

― La rînd! La rînd! se auziră voci nerăbdătoare, şi toate îi erau cunoscute.

― Ce la rînd domnule?! îi luă cineva apărarea. Ce, el n-are voie să tragă cînd vrea? N-aveţi şi dumneavoastră bilete?

― La rînd! ţipă Dan şi împinse şipca.

La a treia tragere, Hultanul se îngălbeni. Coarda se oprise în dreptul cifrei care avea drept obiect cîştigător negrul îm­brăcat în costum colonial.

― Ura! strigă Dan ca un apucat. Ura!

― A luat-o! ţipă cu jumătate de gură Hultanul. A luat-o!

Pentru celelalte două trageri, Dan primi doi iepuraşi. Ionel trase de şase ori, fără să cîştige altceva decît iepuraşi şi lulele. Ioana, în schimb, îi arătă Hultanului chiar de la prima tragere o cifră care-l înverzi de astă dată. Pierduse vaza chinezească.

― Staţi! spuse el cu un răcnet. Vă dau o oală în loc. O oală de sarmale. Poftiţi oala!

― Vaza! ţipă Ioana. Să-mi dai vaza! Am cîştigat-o!

Imediat se ridicară cîteva bastoane şi umbrele. Grupul bătrînilor devenise temut, ameninţător. O voce şi mai groasă decît a Hultanului domină vacarmul:

― Să-i dai, domnule, vaza imediat! Ştii cine sînt eu? Te iau de guler şi te duc imediat! Auzi?

Intervenţia aceea autoritară îl dădu gata pe Hultan. Ridi­că vaza în mînă şi, de ciudă, începu să urle ca un smintit:

― A luat-o! Uite cum a luat-o!

Dar nu mai era nevoie să urle. Acţiunea umanitară a cireşarilor strînsese toţi oamenii care erau la ora aceea la bîlci, la roata norocului. Şi în faţă de tot era un zid imens, format numai din oameni respectabili, cu părul alb, cu bastoane ar­gintate la capăt, şi cu un conducător "Ştiţi cine sînt eu, domnule?"

Îi venea rîndul lui Victor să tragă. El nu era însă fericit şi vesel ca prietenii lui. Se gîndea la altceva. Mîna lui tremura cînd împinse şipca.

7
Ursu răspunsese provocării. Coborî din stal, printre spec­tatori, în arenă. Directorul circului îi strînse mîna. Torenzo îl întîmpină zîmbitor, ca pe o veche cunoştinţă. Apoi Ursu dis­păru după perdele, în culisele circului. În cele două minute de aşteptare, atletul înconjură de cîteva ori arena, făcînd exerciţii de respiraţie. Pectoralii i se umflau ca mingile.

― Aoleu! se auzi o voce de femeie dintr-o lojă. Ce i-a venit tînărului ăla să se bată? O să-l omoare. Eu plec. Nu suport.

Apăru în sfîrşit şi Ursu, îmbrăcat la fel ca Torenzo, în ţinută de luptător. Un murmur de admiraţie întîmpină sosirea lui. Păcat că era mai scund şi mai slăbuţ decît adver­sarul său. Musculatura lui superbă părea mai suplă, mai fină, mai reliefată.

― Ar trebui să-l oprească, se auzi altă voce. O diferenţă de greutate. Asta nu-i drept. Cel puţin cincisprezece kilograme...

Cei doi adversari şi întinseră mîinile şi chiar în aceeaşi clipă porniră atacul. Îşi căutau urmerii, gîtul, picioarele. Dar fiecare se ferea. După cîteva tatonări, pentru a încerca forţa şi rezistenţa adversarului, Torenzo îi întinse o cursă lui Ur­su. Se lăsă apucat de gît şi de braţul stîng, se prefăcu că-şi pierde echilibrul, dar se întoarse imediat ca o sfîrlează şi căzu în spatele lui Ursu. Sala izbucni în aplauze. Nu era un aranjament, ci o luptă adevărată. Ursu prevăzuse însă mane­vra. Simulă şi el o cădere, dar în plină alunecare prinse braţul drept al adversarului, petrecîndu-şi-l după umăr cu iuţeala fulgerului. Torenzo fu azvîrlit în aer, dar efortul îl ameţise pe Ursu. Căzu la podea, înaintea atletului, şi se pomeniră amîndoi jos, încolăciţi, căutînd prize, puncte vul­nerabile, rotindu-se, apoi alunecînd din încleştare exact în momentul hotărîtor.

Într-o astfel de alunecare, Torenzo îl prinse pe Ursu de pi­cior cu amîndouă braţele. Partida părea jucată. Şi nu-l trase spre el, cum sperase şi cum se pregătise cireşarul, ci îi suci piciorul, nemilos, crud, ca un cleşte de fier, neînsufleţit. Durerea neaşteptată, violentă, îl transformă pe Ursu în arc. Nu alunecă, nu se desprinse din teribilul cleşte, ci sări ca împins de o forţă. Şi fără să-şi refacă respiraţia, se azvîrli asupra atletului. Surpriza îl dezechilibră pe Torenzo. Ursu îi căzu în spate, prinzîndu-l pe sub braţe, parcă voind să-l ducă spre dublul Nelson. Aceasta crezu atletul. Şi îşi căută toate rezistenţele împotriva primejdioasei figuri. Se înţepeni, îşi încordă toţi muşchii, se lăsă încet în genunchi, aşteptînd acţiunea adversarului, pregătindu-şi replica hotărîtoare. Dar Ursu nu urmărea Nelsonul. Îl speria numai pe atlet, prin încordarea muşchilor. Încordarea se petrecea la intervale precise. Şi foarte tîrziu, atletul înţelese că adversarul său ur­mărise o simplă manevră, o manevră copilărească prin acea mişcare ameninţătoare, atît de temută în lumea luptătorilor, într-adevăr, Ursu îşi potrivise în aşa fel mişcările, încît ele să-i dea rivalului impresia că încearcă să-l doboare, dar de fapt să-l ajute la refacerea respiraţiei şi la adunarea forţelor. Se odihnise şi atletul în această perioadă tulbure, plină de ameninţări pentru el. Dar odihna lui fusese neregulată, întîmplătoare, parcă impusă anume aşa de adversarul pe care-l ţinea în spate. Cu un efort teribil se eliberă din strînsoare, dar efortul lui fusese în van. Ursu îi dăduse drumul exact în clipa în care simţi încordarea celuilalt. Ştia că ex­plozia lui nu se va întrerupe, ci va continua inutil.

Se aflau din nou la mijlocul podelei, unul din faţa altuia. Parcă abia începeau lupta. Cu deosebirea că amîndoi înce­peau să-şi cunoască forţele. Cu spatele aplecat, cu umerii şi mîinile întinse înainte se căutau, dar mai ales îşi căutau în gînd metodele, armele cu care să învingă. Primul atac îl porni Torenzo.
8
La roata norocului, bastonele şi umbrelele se înmulţiseră. Cîţiva "oameni " liberi de la panorame şi de la tarabele întîr-ziate încercară să intervină în sprijinul Hultanului.

― Se închide! Se închide! strigau ei.

Porniră imediat bunicile la asalt:

― Să vă fie ruşine! Parcă-aţi fi nişte vagabonzi!... Staţi! Staţi puţin! Domnule! Domnule! Veniţi aici! Aveţi nişte clienţi!

― Ia staţi, nenişorilor! strigă grăsanul. Staţi numai o se­cundă! N-auziţi? (Era urlet, nu voce.) Fugiţi, hai?

"Ajutoarele" nu se gîndiseră pînă atunci la fugă. Dar cînd îi auziră întrebarea (parcă îi era teamă grăsanului că n-o să-i prindă), o tuliră ca nişte potîrnichi.

Victor cîştigase capul lui Apollo. Chiar la ultima tragere. A şaptea. Îl ridică în sus, ca pe un trofeu. Dar, temîndu-se că i l-ar putea lua cineva, îl duse imediat în sacoşa bunicilor, anume pregătită pentru acţiunea "umanitară" a cireşarilor.

Era Maria la rînd. De undeva din cercul privitorilor, cu pumnii strînşi, palid, cu buzele muşcate pînă la sînge, o privea Ando. Tremura ca varga. Maria trase de două ori. Prima dată primi o păpuşă cît degetul. A doua oară coarda se opri la nu­mărul la care fusese vaza chinezească.

Lumea începu să vocifereze:

― Să-i dea altceva în loc! Altceva! A cîştigat!

Hultanul se strîmba la toţi. Nu ştia ce să facă. Scoase o păpuşă de ghips de sub tarabă şi i-o întinse. Apoi se rugă de ea:

― Nu mai trageţi, vă rog! Mă nenorociţi...

Victor îl auzi şi-i făcu semn Mariei să tragă. La a patra tragere, Maria cîştigă cuplul de îndrăgostiţi înălţat pe un soclu de marmură şi abia atunci descoperi că marmura era o imi­taţie. Victor luă trofeul şi-l duse vesel spre sacoşa bunicilor.

Hultanul profită de răgaz şi smulse cu o repeziciune ului­toare, de necrezut pentru proporţiile sale, eticheta de pe soclul discobolului şi o lipi în aceeaşi secundă pe un lighean de rufe. Mişcarea fusese atît de fulgerătoare, că nimeni nu sezisă. Ni­meni... cu excepţia ciufuliciului care nu-şi dezlipise nici o clipă ochii de la acel obiect. Mai trebuia, oare, Tic să-şi amintească jurămintele, suferinţele pe care i le pricinuise discobolul? Fără ispita pe care i-o produsese acea statuie ar mai fi trăit, oare, cireşarii extraordinara lor aventură? Cum ar fi putut să re­nunţe la ea? Mai bine... Mai bine...

Discobolul stătea triumfător şi, de cîteva clipe, invulnerabil, în vîrful piramidei. Braţele lui, în efort, se depărtau de umeri ca o cruce, apoi urmau trunchiul şi picioarele suple, subţiri, apoi venea soclul ca o palmă de mare şi subţire ca un deget. Cît de mult studiase ciufuliciul detaliile statuii! Cît de mult îi plăceau braţele întinse ca nişte aripi, apoi linia subţire a trupului şi so­clul acela parcă anume potrivit pentru planul său.
9
Ursu ştia că va fi învins. Încercase zadarnic să-şi obosească adversarul. Folosise în acest scop o sumedenie de tertipuri şi de manevre, care altuia i-ar fi scos sufletul. Dar atletul avea rezistenţa dură a oamenilor de profesie. Era imposibil să-l doboare. Peste un anumit timp, care nu va fi prea lung, vlaga se va scurge din trupul său şi atunci atletul ― care se pregătise pentru o asemenea posibilitate, care acceptase şi impusese această tactică ― îl va răsuci de cîteva ori, îl va lua pe umeri şi-l va azvîrli la pămînt, apoi îl va întinde ca pe o zdreanţă pe podea, îl va imobiliza acolo, atîta timp cît va voi el. Trebuia să rişte un atac surpriză, să strecoare, cît mai era vreme, în min­tea atletului, nesiguranţa, neprevăzutul. Va face exact ceea ce îi spusese Victor: să reziste cît mai mult. Şi porni un atac fulgerător. Se repezi spre gîtul adversarului cu iuţeala şi supleţea unei pantere. Atletul se feri printr-o eschivă uşoară, întocmai cum prevăzuse şi dorise Ursu. În plin salt, cireşarul schimbă direcţia atacului şi, de astă dată, Torenzo nu mai avu timp să se ferească. Îi prinse piciorul drept. Îi apucase cu amîndouă mîinile glezna. Şi începu să-l împingă şi să-l tragă neregulat, dezordonat, încet sau tare, pentru a nu-i da celuilalt posibilitatea să se apere, pentru a-l face să-şi piardă echilibrul. Torenzo nu rezistă multă vreme ritmului dezordonat. Se prăbuşi, dar, în cădere, lovi fulgerător cu piciorul liber abdo­menul lui Ursu. Durerea înţepă cu mii de ace ochii cireşarului. Respiraţia i se opri, simţi cum i se clatină capul şi în cădere i se aprinse fulgerul unui gînd. Toată fiinţa lui era parcă un singur gînd. Nu mai ştia dacă are puteri, simţuri, senzaţii. Un singur gînd: să mai reziste. Parcă treceau ore. Se zvîrcolea cu ideea că se întîmplă totuşi ceva care scăpa oricăror reguli umane. Cînd îşi reveni din ameţeală, simţi că are ceva în mîini, ceva dur şi viu, pentru că degetele lui sesizau zvîrcoliri. Prin urmare nu scăpase piciorul, nu-i dăduse drumul. Înţelese că strînsoarea aceea de cleşte, care nu se supunea nici unei reguli, care scăpa oricărei înţelegeri şi oricărui experiment, acea strînsoare, transformarea braţelor în cleşte neînsufleţit, dirijat şi susţinut de alte forţe, îl salvase.

Publicul nu înţelegea ce se petrece în arenă. Văzuse un om căzut în genunchi, cu trupul îndoit, cu capul balansîndu-i-se ca un pendul neregulat, ţinînd cu mîinile glezna altuia, care se zbătea să scape, se sucea, se învîrtea, izbea, împingea, trăgea, dar nu reuşea în nici un chip; piciorul îi părea prins într-o capcană de oţel.

Descleştarea îi trînti pe amîndoi. Torenzo se ridică primul. Chipul lui exprima o decizie neclintită. Ursu îl aştepta în genunchi. Se trezise. Îşi amintea lovitura pe care o primise în abdomen. Nu putea, sau nu voia să creadă, că fusese o lovitură întîmplătoare, o scăpare, nu reflex necontrolat al adversarului. Fusese prea dură, prea sigură, îl ţintise exact în plexul solar. Va răspunde cu aceeaşi monedă. Se repezi ca un fulger în braţele adversarului. Şi, în încleştarea aceea, nimeni nu văzu genunchiul lui Ursu izbind în acelaşi loc în care fusese izbit el, nimeni nu văzu cotul lui înălţîndu-se ca un arc spre falca lui Torenzo. Cireşarul ridică pe umeri un corp inert. Iar cînd îl azvîrli pe podea şi-l întinse ca o cruce, corpul nu opuse nici o rezistenţă.

Publicul delira. Se azvîrleau pălării, pulovere, se înroşeau mîinile de aplauze. Ursu nu văzu şi nu auzi nimic. Se retra­se cu spatele, ameţit, năucit, abia trăgîndu-şi sufletul, spre culise.

10
Maria trase ultima dată. Coarda de oţel se opri în dreptul numărului dorit.

― Atletul! ţipă Maria. Am cîştigat statuia lui Fradaburidi! Ticuşor! Ţi-am cîştigat discobolul!

Tic n-o auzea, iar Hultanul îi întindea un lighean de rufe.

― Nu se poate! răcni Maria. Să-mi dai discobolul!

― Să-i dai... ăla, domnule, auzi! Să i-l dai imediat!

Hultanul, fără să vorbească, arătă cu mîna spre o etichetă.

― Săracul Tic! îl compătimi Victor. Apoi adresîndu-se Hultanului: N-avem nevoie de lighean. Poţi să-l ţii pentru dumneata.

Hultanul nu aşteptă să i se repete propunerea. Imediat puse ligheanul la loc, într-o ladă plină cu obiecte asemănătoare.

Săracul Tic! Dar el nu auzea compătimirile şi lamentările prietenilor săi. El se dădea în lanţuri. Şi acolo, de la înălţime, privea insula de oameni, care avea în centru roata norocului. Aşa îl descoperi în marea de oameni pe Ilie, aşa o descoperi pe profesoara de pian cu pălăria ei cu joben, pe maistrul de la fabrica de cristale, aşa îl descoperi şi pe schelet, fix, nemiş­cat, ca un stîlp. Dar ce-l mai interesa pe ciufuliri cine era la roata norocului!? El savura înălţimea şi viteza. Roata norocu­lui ajunsese sub el. Vedea piramida de obiecte şi în vîrful ei silueta mică a aruncătorului de disc. Ce inspiraţie fericită avusese artistul! Îl sculptase în plină mişcare, cu braţele întinse. Acolo, între braţe şi soclu, trebuia să ajungă capătul lassoului. Chiar de la prima aruncare. Şi cînd va trage... Tic îşi pregăti momentul, fără să se grăbească. În curînd, scau­nul lui va trece iarăşi pe deasupra roţii norocului... Azvîrli lassoul încă înainte de a ajunge deasupra cercului de oameni.

Nici n-avu timp să vadă dacă discobolul fusese prins. Miş­carea rotativă îl ducea, dar parcă simţea o greutate în mîini. Şi cînd ajunse din nou deasupra roţii, totul era la fel, nu se schimbase nimic. Parcă revedea o fotografie. Numai dis­cobolul nu se mai afla în vîrful piramidei. Atîrna la capătul lassoului.

Cînd Victor îl văzu pe Ursu, se înspăimîntă:

― Ce s-a întîmplat, Ursule? N-ai rezistat?

― Nu, Victor. L-am doborît. Şi nu cred că-şi va reveni prea repede... Dar... l-am lovit nepermis... Am crezut că şi el a procedat la fel...

CAPITOLUL XII

1
Cireşarii erau toţi în chioşc. Becul mare, înşurubat cu cîteva minute înainte, împrăştia o lumină orbitoare. Tinerii îşi trăiau acolo veselia. Pe masă, în faţa lor, sacoşa de piaţă a bunicii ascundea, vremelnic, roadele acţiunii lor umanitare.

― Mamă dragă, spuse Dan cuprins de frenezie, i-am pedep­sit mai ceva ca într-o carte. Cred că nici fantezia celui mai înaripat autor n-ar fi desoperit o metodă mai grozavă. Cîndva voi folosi această întîmplare. Bravo! Bravo tuturor şi, dacă-mi permiteţi, consideraţi-mă şi pe mine erou. Extraordinar!

― Brrrr! se răţoi Tic mai mult în glumă. Potriveşti în aşa fel cuvintele ca să ne ameţeşti urechile. Noroc că se mai şi scriu. Te ajut eu, dacă-mi permiteţi... Erou. Punct. Extraordinar.

Probabil molipsindu-se de la Dan, se avîntă şi Ioana în dis­cuţie, cu un curaj de zile mari:

― Am o propunere! Adică mai întîi o întrebare... Ce să facem cu obiectele cîştigate?... Oare n-ar fi bine să le trans­formăm în amintiri?... Fiecare să-şi declare preferinţa!

― Eu n-am nici o preferinţă, se repezi Dan. Nu mă intere­sează nici unul dintre obiectele cîştigate la roata norocului.

― Nu mai cred eu asta...

― Zău, Ticuşor, zău că n-am. Eu îmi voi păstra păpuşa. Aşa hidoasă cum este, va fi pentru mine cea mai frumoasă amin­tire. Sau cum spune nu ştiu care franţuz celebru: Păpuşa aceasta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea... Cu propu­nerea Ioanei sînt însă de acord. Şi pentru că ea a făcut-o, să auzim mai întîi preferinţa ei... Hai, hai! Nu te mai codi atîta!

Ioana îşi făcu din nou curaj:

― Eu... Dacă nu vrea altcineva vaza chinezească...

Dan care îşi asumase dintr-o dată sarcina de conducător al discuţiei decretă, fără să asculte părerea celorlalţi:

― S-a făcut! Şi vă rog să nu mă acuzaţi pe mine de familiarism, ci mai degrabă pe Ioana de exces de modestie. Dacă ne gîndim că e gazdă, şi că e o verişoară inteligentă, frumuşică...

Şi aş mai da o decizie: Cuplul de îndrăgostiţi va aparţine lui Ionel! Am spus şi repet: decizie!

Ionel se îmbujoră la faţă, dar nici un cuvînt de refuz nu ieşi din gura lui. Se împărţiră repede şi celelalte obiecte. Maria se alese cu capul lui Apollo, Lucia cu negrul îmbrăcat în costum colonial.

Dan îşi freca mîinile de bucurie:

― Aşa! Aşa din mai multe puncte de vedere. Mai întîi, pen­tru că am împărţit ― animat de nişte simboluri ascunse -obiectele cîştigate la roata norocului. Căutaţi fiecare sim­bolul, eu nu-l dezvălui... Apoi, pentru că sînt într-o vervă grozavă... În al treilea rînd, pentru că recunoaşteţi acest lu­cru... Apoi...

Şi deodată Dan tăcu. Privirile sale făcuseră înconjurul mesei şi...

Într-adevăr, mai rămăseseră trei cireşari care nu se alegeau cu nici o amintire materială, drept mărturie a nemaipome­nitelor lor întîmplări. Abia atunci, urmărind privirile lui Dan, înţeleseră ceilalţi acest lucru.

― Oh, Ticuşor! Tocmai tu... se întristă Maria.

― La mine să nu vă gîndiţi, răspunse prompt ciufuliciul. Am şi eu o surpriză, dar v-o arăt mai tîrziu.

― Şi tu, Victor? întrebă Ionel. Te-am despuiat de cîştig fără să ne dăm seama.

― Eu mă mulţumesc cu o sacoşă... adică m-aş mulţumi cu ea... Numai dacă o voi căpăta, bineînţeles.

― Cum să n-o capeţi? răspunse Ioana. Ştii tu ce mult ţin bunicii mei la tine?

Victor zîmbi şi se uită demonstrativ spre Ursu. Îl imitară şi ceilalţi. Ursu simţi privirile tuturor aţintite asupra lui. O clipă de stinghereală, numai o clipă. Îşi reveni imediat. Îl apucă de umeri pe ciufuliciul care stătea lîngă el şi rosti emoţionat:

― Eu am... Mi-a rămas şi mie ceva... Mult mai frumos.

Ticuşor simţi îmbrăţişarea şi se lipi de pieptul lui. Dar nu ştia la ce anume "obiect" se referă Ursu.

Dan ridică mîna şi ceru tăcere:

― Pentru că e tîrziu... V-aş ruga să-mi daţi mie cuvîntul de închidere... E un non-sens voit, Lucia, nu te speria... Mă

gîndeam la un somn mai timpuriu... Aoleu, Ticuşor! Ai făcut chestia aia cu cocoşul?

― Astă-seară nu, răspunse cel întrebat. Şi nu fiindcă am ui­tat. Am presimţit ceva deosebit şi l-am lăsat liber, ca să ne cînte triumful... Dar metoda de amuţire nu-mi aparţine, Dan. Am împrumutat-o de la un candidat de cireşar din oraşul nos­tru. Unul Ionuţ. Are şanse mari să intre în rîndurile noastre... Dacă aţi fi fost atenţi, aţi fi auzit prima exclamaţie de bucurie a cocoşului. Chiar cînd am intrat pe poartă. Prin urmare e tre­cut de miezul nopţii...

― Atunci cu atît mai bine, reluă Dan. Ne-am împărţit amintirile, am pedepsit tîlharii... N-or să uite ei lecţia cît vor trăi, două secole. Chiar dacă se vor muta pe altă planetă... Şi, dacă îmi permiteţi, vreau s-o iau înaintea lui Victor. Vreau să vă dezvălui eu enigma tanagralelor. Îmi pare rău că nu vă pot oferi finalul acela de pe ultima pagină, cu cinci rînduri, şi cu ultimul care să dea cheia enigmei. Dar nici nu vreau să pierd ocazia de a ieşi în relief, după ce am slăbit atîta cu is­toriile acestea neroade şi în acelaşi timp de neuitat. Eu ştiu cine a luat tanagralele şi unde se află ele. S-a întîmplat exact ca prima dată. Profesorul nu s-a plimbat cu tanagralele...

― Nu-i adevărat! îl contrazise Tic. Nu l-am văzut eu, acolo pe bancă, scoţînd o statuetă din sacoşă?

― Iluzie optică, Ticuşor, continuă Dan imperturbabil. Aşa cum am avut şi eu astă-seară, la plecarea din bîlci, o aseme­nea iluzie. Numai că a fost inversă. N-am mai zărit discobolul în vîrful piramidei... Deci, iubiţii mei, profesorul nu s-a plim­bat cu tanagralele, ci cu o sacoşă încărcată cu pietre şi cărămizi. Din spirit de farsă a pus înăuntru şi o păpuşă. Tanagralele le-a ascuns bine, şi Ilie ştia aceasta. De aceea n-a apărut deloc mirat cînd a văzut sacoşa. Cine ştie dacă n-a umplut-o chiar el... Apropo! Nici nu ne-ai spus, Ticule, ce ex­plicaţie ţi-a dat moş Costache. De ce nu s-a prezentat Ilie la muzeu, să-şi ia serviciul în primire: