Dan Brown Fortareaţa digitală

Capitolul 23
Susan stătea de una singură în Node 3, cu un ceai de lămâie alături, şi aştepta răspunsul de la copoiul trimis.

În calitatea ei de criptograf senior, avea parte de terminalul cu cea mai bună poziţionare din încăpere. Se găsea pe partea din spate a inelului de terminale, cu faţa spre imensa cameră Crypto. De acolo putea supraveghea întregul Node 3. Totodată, de cealaltă parte a geamului despărţitor, putea zări monstrul TRANSLTR înălţându se din mijlocul podelei Crypto.

Se uită la ceas. Aşteptase aproape o oră. Celor de la American Remailers Anonymous le lua cam mult să îşi facă treaba şi să înainteze mesajul către North Dakota. Oftă din rărunchi. În ciuda eforturilor de a uita conversaţia de dimineaţă cu David, cuvintele îi răsunau permanent în minte. Ştia că fusese dură cu el. Se ruga ca lui să i meargă bine în Spania.

Gândurile îi fură întrerupte de fâşâitul uşilor de sticlă. Susan ridică privirea şi gemu. În cadrul uşii apăruse criptograful Greg Hale.

Hale era un bărbat înalt şi musculos, cu păr blond şi des şi cu o bărbie marcată de o gropiţă adâncă. Era un tip zgomotos, cărnos şi mereu exagerat de bine îmbrăcat. Colegii criptografi îl porecliseră Halite – după numele mineralului întâlnit mai ales pe coastele mărilor şi ale oceanelor. Hale presupusese întotdeauna că numele se referea la cine ştie ce piatră preţioasă rară, singura cu care se putea compara intelectul lui fără rival şi fizicul lui de atlet. Dacă ego ul i ar fi permis să consulte o enciclopedie, individul ar fi descoperit că numele nu însemna altceva decât un reziduu salin rămas după evaporarea apei de mare.

La fel ca toţi criptografii din NSA, Hale câştiga foarte bine. Avea însă probleme mari cu menţinerea secretă a acestui lucru. Conducea un Lotus alb decapotabil, cu un sistem acustic care te asurzea. Era pasionat de tot felul de gadget uri, astfel încât maşina lui devenise un spectacol în sine. Instalase un sistem global de poziţionare prin computer, broaşte activate de voce, un interceptor de radar ultrasofisticat şi un telefon fax celular, astfel încât să poată menţine permanent contactul cu serviciile de mesagerie. Pe plăcuţa de înmatriculare a maşinii scria, ca o culme a vanităţii, MEGABYTE, în chenar din neon violet.

Marina americană îl salvase de o adolescenţă petrecută în lumea infractorilor mărunţi. Acolo învăţase despre computere. Se dovedise unul dintre cei mai buni programatori din Forţele Armate Navale şi astfel dobândise perspectiva unei strălucite cariere mi­litare. La un moment dat însă, cu două zile înainte de completarea celei de a treia etape de pregătire, viitorul i se schimbase pe neaş­teptate. Hale îşi ucisese din greşeală un coleg în timpul unei încăierări la beţie. Arta coreeană a autoapărării, Taekwondo, se dovedise mai degrabă ucigaşă decât defensivă. Ca urmare, Hale fusese prompt eliberat de orice îndatoriri militare.

După un scurt stagiu pe la închisoare, a început să îşi caute de lucru în sectorul privat, ca programator. La interviuri i se punea întotdeauna problema incidentului din armată, aşa că omul ajun­sese să le propună potenţialilor angajatori o lună de probă fără plată, numai ca să şi dovedească valoarea. Cu o astfel de propunere nu i a fost greu să găsească un loc de muncă, ba chiar s a trezit că nu i se mai dă drumul să plece, o dată ce angajatorul respectiv îşi dăduse seama ce putea face el cu un computer.

Pe măsură ce experienţa sa în domeniul informatic s a acumulat, Hale a început să îşi facă cunoştinţe în toată lumea prin Internet. Făcea parte din noua generaţie de ciudaţi ai spaţiului cibernetic, cu prieteni electronici în fiecare naţiune a lumii, intrând şi ieşind din tot felul de liste de discuţii şi buletine electronice dedicate. Fusese concediat de doi angajatori fiindcă folosise conturile firmelor pen­tru a trimite poze porno unor prieteni.

— Ce faci tu aici? se repezi Hale, oprindu se în cadrul uşii şi holbându se la Susan.

Era clar că se aşteptase ca Node 3 să intre astăzi doar sub inci­denţa uzului său personal.

Susan se luptă cu sine pentru a rămâne calmă:

— Azi e sâmbătă, Greg. Ţi aş putea pune aceeaşi întrebare.

Însă ea ştia de ce se afla Hale acolo. Era dependent de compu­ter. În ciuda regulii zilei de sâmbătă, Hale se strecura adesea în Crypto pe timpul week end urilor cu scopul de a folosi puterea de procesare fără egal a Agenţiei ca să ruleze noi programe la care lucra independent.

— Voiam doar să verific un program şi să mă uit peste poşta electronică, zise el, uitându se curios la Susan. Tu ce spuneai că faci aici?

— Eu n am spus nimic, îi răspunse Susan.

Hale înălţă surprins din sprâncene:

— Nu trebuie să te ruşinezi. În Node 3 nu există secrete, nu ţi aminteşti? Toţi pentru unul şi unul pentru toţi.

Susan sorbi din cana ei cu ceai şi îl ignoră. Hale înălţă din umeri şi porni către cămara din Node 3. Cămara reprezenta întot­deauna prima lui oprire. Traversând încăperea, oftă din rărunchi şi se prefăcu că soarbe din ochi picioarele întinse sub terminal ale lui Susan. Fără a şi ridica privirea, aceasta îşi retrase picioarele şi îşi continuă lucrul. Hale rânji.

Susan se obişnuise ca individul să se ia de ea. Replica lui favo­rită era ceva despre interfaţare pentru a testa compatibilitatea struc­turii lor hardware. I se întorcea stomacul pe dos când auzea asta. Era prea mândră ca să se plângă lui Strathmore în privinţa lui Hale; îi era mult mai uşor să îl ignore.

Tipul se apropie de cămară şi se năpusti ca un taur asupra uşilor. Trase din frigider o cutie plină cu tofu şi îşi băgă în gură câteva bucăţi de substanţă albă, gelatinoasă. După aceea se sprijini de ara­gaz şi îşi aranjă pantalonii gri Bellvienne şi cămaşa bine apretată.

— O să mai stai mult pe aici?

— Toată noaptea, replică, sec, Susan.

— Hmm..., rosti Hale cu gura plină. O sâmbătă intimă în Ţarc, doar noi doi.

— Doar noi trei, îl corectă Susan. Sus e comandantul Strath­more. Poate că ai vrea să dispari înainte să te vadă.

Hale înălţă din umeri:

— Nu pare să i pese că te vede pe tine aici. Probabil că se bucură cu adevărat de compania ta.

Susan se forţă să nu riposteze.

Hale chicoti şi puse deoparte cutia de tofu. După aceea înşfăcă o sticluţă de ulei de măsline şi trase câteva înghiţituri. Era un maniac al sănătăţii şi susţinea mereu că uleiul de măsline îi curăţa intestinul gros. Atunci când nu încerca să dea tuturor celorlalţi de băut suc de morcovi, se îndeletnicea cu propovăduirea virtuţilor deosebite ale plantelor exotice.

Individul puse la loc uleiul de măsline şi se duse să se aşeze la computerul lui, aflat chiar vizavi de Susan. Mirosul coloniei lui se putea simţi chiar şi de la o asemenea distanţă. Susan încreţi din nas.

— Bună colonie, Greg. Foloseşti toată sticluţa?

Hale porni terminalul.

— Doar pentru tine, dragă!

În timp ce el aştepta să se încălzească terminalul, lui Susan îi trecu un gând neliniştitor prin minte. Dacă Hale accesa monitorul de control al lui TRANSLTR? Nu exista nici un motiv logic ca el să facă aşa ceva, şi cu toate astea Susan ştia prea bine că Hale n ar fi crezut nici o clipă povestea cu un diagnostic capabil să blocheze TRANSLTR vreme de şaisprezece ore. Ar fi cerut să afle adevărul. Iar adevărul era un lucru pe care Susan nu intenţiona să i l măr­turisească. Nu avea încredere în Greg Hale. Tipul nu era croit după stofa NSA. De fapt, ea fusese împotriva angajării lui chiar de la început, însă Agenţia nu avusese de ales. Hale reprezenta pro­dusul unei nevoi de control al dezastrului.

Eşecul Skipjack.

Cu patru ani înainte, în urma unui efort intens de a crea un standard unic de criptare pentru chei publice, Congresul dăduse celor mai buni matematicieni din ţară, cei de la NSA, sarcina de a scrie un nou superalgoritm. Planul prevedea ca instanţa supremă legislativă americană să adopte prevederile legale necesare ca noul algoritm să devină standard naţional, prin asta eliminându se incompatibilităţile existente, cauzate de faptul că diversele corpo­raţii foloseau algoritmi diferiţi.

Bineînţeles că a cere NSA să ajute la îmbunătăţirea criptării cheilor publice însemnase ceva echivalent cu a cere unui condam­nat la moarte să îşi confecţioneze propriul sicriu. TRANSLTR nici măcar nu se găsea în fază de concepţie, iar un standard de criptare nu ar fi ajutat decât la proliferarea folosirii codurilor şi la îngre­unarea sarcinii şi aşa dificile a Agenţiei.

EFF înţelesese imediat conflictul de interese şi anunţase pe toate canalele că NSA era în stare să genereze un algoritm de proastă ca­litate, doar pentru a şi păstra abilităţile de a l sparge. Ca să calmeze spiritele şi temerile, Congresul anunţase că, după finalizarea algo­ritmului, NSA avea să l publice spre examinare, astfel încât mate­maticienii din întreaga lume să poată atesta calitatea lui.

Fără entuziasm, echipa Crypto a Agenţiei, condusă de coman­dantul Strathmore, crease un algoritm botezat Skipjack. După finalizare, Skipjack a fost prezentat Congresului spre aprobare. Matematicieni din întreaga lume au testat programul şi toţi au rămas impresionaţi. Cu toţii au răspuns că algoritmul era puternic şi curat, având şanse să devină un standard excelent de criptare. Însă cu trei zile înainte de aprobarea finală a algoritmului de către Congres, un tânăr programator de la Laboratoarele Bell, pe numele Greg Hale, a şocat lumea întreagă anunţând că a găsit un cal troian ascuns în program.

Calul troian consta în câteva linii de cod inteligente, pe care Strathmore le inserase în algoritm. Fuseseră adăugate cu atâta dibăcie, încât nimeni nu le zărise, cu excepţia lui Greg Hale. Sur­plusul adăugat de Strathmore, odată activat, însemna că orice cod scris prin intermediul lui Skipjack putea fi decriptat via o parolă secretă cunoscută doar de NSA. Strathmore ratase la mustaţă trans­formarea standardului naţional de criptare în cea mai mare lovitură a serviciilor secrete din istoria NSA. Agenţia ar fi deţinut cheia de acces către orice cod scris în Statele Unite.

Utilizatorii obişnuiţi ai computerului au sărit ca arşi. EFF s a năpustit asupra scandalului precum o ceată de vulturi, făcând Con­gresul zdrenţe pentru naivitatea sa şi proclamând NSA cea mai mare ameninţare la adresa lumii libere, de la Hitler încoace. Stan­dardul de criptare a fost abandonat.

Nu a fost nici o surpriză faptul că, două zile mai târziu, NSA l a angajat pe Greg Hale. Strathmore simţise că ar fi fost mai bine ca el să lucreze în interiorul NSA, pentru Agenţie, decât în afara şi împotriva ei.

Strathmore înfruntase scandalul Skipjack cu capul sus. Îşi apă­rase acţiunile cu vehemenţă în faţa Congresului. Argumentase că dorinţa publicului de a dispune de intimitate se va întoarce împo­triva naţiunii. Insistase asupra faptului că opinia publică avea nevoie de un supraveghetor şi un paznic; publicul avea nevoie de NSA în spargerea de coduri, pentru a menţine pacea. Grupările precum EFF au declarat altceva. Din acel moment, lupta s a declanşat pe viaţă şi pe moarte.


Capitolul 24
David Becker se afla într o cabină telefonică vizavi de intrarea în La Clinica de Salud Publica. Tocmai fusese azvârlit afară pentru că îl agresase pe pacientul cu numărul 104, Monsieur Cloucharde.

Lucrurile deveniseră brusc mult mai complicate decât antici­pase el. Mica lui favoare pentru Strathmore – colectarea câtorva lucruri personale – se transformase în vânătoarea disperată a unui inel bizar.

Tocmai îl sunase pe Strathmore ca să i povestească despre turis­tul german. Veştile nu fuseseră primite bine. După ce solicitase amănunte, comandantul tăcuse o bună bucată de vreme.

— David, rostise el într un târziu, găsirea acelui inel este o chestiune de securitate naţională. Totul depinde de tine. Să nu mă dezamăgeşti.

După aceste vorbe, legătura telefonică murise.

David rămase în cabină şi oftă. Apucă ghidul telefonic jerpelit de pe tejghea şi începu să caute.

— Aici nu găsesc nimic, murmură el pentru sine.

În cartea telefonică nu erau decât trei anunţuri pentru servicii de escortă, aşa că David n avea prea mult de căutat. Nu ştia decât că partenera neamţului era roşcată, din fericire o nuanţă de păr rară în Spania. În delirul lui, Cloucharde îşi amintise că numele fetei era Dewdrop. Becker se strâmbă – Dewdrop? Părea mai degrabă numele unei vaci, decât al unei fete frumoase. Nu era deloc un nume catolic; probabil că Cloucharde se înşelase.

Becker formă primul număr.

*

— Servicio Social de Sevilla, răspunse o voce plăcută de femeie.

Becker îşi nuanţă spaniola cu un puternic accent german.

— Hola, ¿hablas alemán?

— Nu. Dar vorbesc engleză, veni răspunsul.

Becker continuă într o engleză stricată:

— Mulţumesc. Mă întreb dacă tu poţi ajuta la mine?

— Cum vă putem servi? Femeia vorbea rar, încercând să îşi ajute clientul potenţial. Poate că doriţi o escortă?

— Da, vă rog. Astăzi fratele meu, Klaus, el are fata, foarte fru­moasă. Păr roşu. Vreau la fel. Pentru mâine, vă rog.

— Fratele dumneavoastră Klaus vine pe aici?

Vocea era brusc efervescentă, ca şi cum ar fi fost vechi prieteni.

— Da. El foarte gras. Vă amintiţi, nu?

— Spuneţi că a fost aici astăzi?

Becker o auzea cum verifică registrele. Probabil că nu se găsea nici un Klaus acolo, dar Becker îşi imagina că rareori în astfel de cazuri clienţii îşi dădeau numele reale.

— Hmm, îmi pare rău, îşi ceru scuze femeia. Nu l zăresc aici. Care era numele fetei cu care era fratele dumneavoastră?

— Avea păr roşu, rosti Becker, evitând întrebarea.

— Păr roşu? repetă femeia. Urmă o scurtă pauză. Aici este Servicio Social de Sevilla. Sunteţi sigur că fratele vine aici?

— Sigur, da.

— Señor, noi nu avem roşcate. Avem doar frumuseţi pure, andaluziene.

— Păr roşu, repetă prosteşte Becker.

— Îmi pare rău, nu avem deloc roşcate, dar dacă...

— Numele e Dewdrop, izbucni Becker, simţindu se şi mai idiot ca înainte.

Stupidul nume nu păru că îi spune ceva femeii. Aceasta se scuză din nou, zise că era posibil ca Becker să fi confundat agenţia şi închise politicos.

Prima lovitură.

Becker se încruntă şi formă numărul următor. Primi legătura imediat.

— Buenas noches, Mujeres España. Vă pot ajuta cu ceva?

Becker porni să recite acelaşi text, un turist german care era dispus să plătească bine pentru roşcata care fusese cu fratele lui mai devreme, în acea zi.

De această dată primi răspunsul într o germană politicoasă, dar fără succes:

— Keine Rotköpfe, îmi pare rău.

Femeia închise.

A doua lovitură.

Becker privi cartea de telefon. Rămăsese un singur număr. Se vedea deja capătul drumului.

Formă numărul.

— Escortes Belén, răspunse un bărbat pe un ton mieros.

Din nou Becker îşi recită poezia.

— Sí, sí, señor. Eu sunt Señor Roldán. Aş fi încântat să vă ajut. Avem două roşcate. Minunate fete.

Becker simţi că îi stă inima în loc.

— Foarte frumoase? repetă el cu accentul lui german. Păr roşu?

— Da, cum se numeşte fratele dumneavoastră? Vă voi spune cine a fost escorta lui astăzi. Şi v o putem trimite la dumneavoas­tră mâine.

— Klaus Schmidt, lătră Becker un nume dintr o carte citită demult.

O pauză lungă.

— Ei bine, domnule... Nu văd nici un Klaus Schmidt în registru, dar poate că fratele dumneavoastră a decis să fie discret – poate are o nevastă acasă?

Individul râse cu totul nepotrivit.

— Da, Klaus căsătorit. Dar el foarte gras. Soţia nu culcă cu el. Becker se minună în oglinda cabinei de propria prestaţie. "Dacă m ar auzi Susan acum”, îşi zise el. Eu singur şi gras de asemenea. Vreau culc cu ea. Plătesc o groază de bani.

Becker îşi juca excelent rolul, dar mersese prea departe. Prosti­tuţia era ilegală în Spania, iar Señor Roldán era un om prudent. Se mai arsese înainte cu agenţi ai Guardiei pozând drept turişti pofti­cioşi. "Vreau culc cu ea.” Roldán ştia că e o înscenare. Dacă spunea da, putea fi amendat din gros şi, ca întotdeauna, forţat să livreze una dintre cele mai talentate fete ale lui comisarului de poliţie, gratuit, pentru întreg week end ul.

Când Roldán se hotărî să vorbească, vocea îşi pierduse tonul prietenos.

— Domnule, aici este Escortes Belén. Pot să întreb cine sună?

— Ăăă... Sigismund Schmidt, inventă pe loc Becker.

— De unde aveţi numărul nostru?

— La Guía Telefónica – ghidul telefonic.

— Da, domnule, dar asta pentru că suntem un serviciu de escortă.

— Da. Vreau escortă.

Becker sesiză că era ceva în neregulă.

— Domnule, Escortes Belén este un serviciu care furnizează escortă oamenilor de afaceri pentru mese de prânz sau cină. De aceea suntem listaţi în cartea de telefoane. Ce facem noi este legal. Dumneavoastră căutaţi o prostituată.

Cuvântul ţâşni dintre buzele individului ca şi cum ar fi fost vor­ba de o maladie periculoasă.

— Dar fratele meu...

— Domnule, dacă fratele dumneavoastră şi a petrecut ziua săru­tându se cu o fată, acea fată nu era de la noi. Avem regulamente stricte privind contactul dintre client şi escortă.

— Dar...

— Ne aţi confundat cu altcineva. Avem doar două fete roşcate, Inmaculada şi Rocío, dar nici una nu s ar culca cu un bărbat pen­tru bani. Asta se numeşte prostituţie şi este ilegală în Spania. Bună seara, domnule.

— Dar...

CLIC.

Becker înjură printre dinţi şi puse cartea de telefon la locul ei. A treia lovitură. Era convins că bătrânul Cloucharde spusese că neamţul închiriase fata pentru tot week end ul.

Ieşi din cabina telefonică, la intersecţia dintre Caile Salado şi Avenida Asunción. În ciuda traficului intens, parfumul dulce al portocalelor de Sevilla îl învăluia. Peste oraş se lăsă amurgul – cea mai romantică oră a zilei. Se gândi la Susan. Cuvintele lui Strath­more îi reveniră în minte: "Găseşte inelul”. Becker se lăsă amărât să cadă pe o bancă şi medită asupra următoarei mutări.

"Care mutare?”

Capitolul 25
În La Clínica de Salud Pùblica, orele de vizitare se încheiaseră. Luminile sălii de gimnastică fuseseră stinse. Pierre Cloucharde adormise extrem de rapid. Nu văzuse silueta aplecată deasupra lui. În întuneric sclipi acul unei seringi furate, apoi acul dispăru în cateterul perfuziei intravenoase, chiar deasupra încheieturii mâinii lui Cloucharde. Seringa conţinea 30 de centimetri cubi de deter­gent, furat din căruciorul unui îngrijitor. Un deget împinse cu forţă pistonul în jos şi împinse lichidul albăstrui în venele bătrânului.

Cloucharde se trezi doar pentru câteva secunde. Poate că ar fi urlat de durere dacă o mână puternică nu i ar fi astupat complet gura. Rămase întins pe pat, ţintuit de o greutate insurmontabilă. Simţi globul de foc urcând de a lungul braţului. O durere sfâşietoa­re îi traversă subsuoara, apoi pieptul, şi ajunse la creier, ca o ex­plozie de milioane de cioburi mici de sticlă. Cloucharde zări o flacără strălucitoare de lumină... apoi nimic.

Vizitatorul slăbi strânsoarea şi îşi miji ochii în beznă spre numele de pe fişa de observaţie a pacientului. Apoi se strecură tăcut afară.

Ajuns pe stradă, omul cu ochelari cu ramă de metal întinse mâna după un mic dispozitiv prins de cureaua pantalonului. Obiec­tul dreptunghiular avea dimensiunile unei cărţi de credit. Era proto­tipul unui nou computer monocle. Dezvoltat de Marina Americană pentru ca tehnicienii să înregistreze tensiunile bateriilor în spaţiile înguste din submarine, computerul îngloba un modem celular şi cele mai avansate descoperiri ale microtehnologiei. Monitorul era reprezentat de un afişaj transparent cu cristale lichide, montat în interiorul lentilei stingi a unei perechi de ochelari. Echipamentul constituia un progres evident în domeniul computerelor personale; utilizatorul putea acum să vadă prin datele primite sau transmise, fiind simultan capabil să interacţioneze cu universul din jurul lui.

Adevărata revoluţie adusă de echipament nu consta, totuşi, în afişajul miniatural, ci în sistemul de introducere a datelor. Utiliza­torul introducea informaţii prin intermediul unor contacte minus­cule fixate în zona buricelor degetelor. Atingerea contactelor după tipare prestabilite permitea scrierea de mesaje, asemănător modu­lui în care lucrau stenodactilografele într o instanţă de judecată. După aceea, computerul traducea scrisul în engleză.

Ucigaşul apăsă un comutator minuscul şi ochelarii săi prinseră viaţă. Ţinându şi mâinile pe lângă trup, începu să îşi atingă degetele în succesiuni rapide de semnale. În faţa ochilor îi apăru un mesaj:

"SUBIECT: P. CLOUCHARDE – TERMINAT”
Zâmbi. Transmiterea rapoartelor despre asasinate reprezenta o parte a misiunii sale. Însă includerea numelui victimelor... pentru omul cu ochelari cu ramă de metal asta însemna rafinament. Dege­tele i se mişcară din nou, activând modemul celular.
"MESAJ TRIMIS”


Capitolul 26
Şezând pe o bancă vizavi de clinică, Becker se gândea ce mai putea face acum. Apelurile lui la agenţiile de escortă nu dăduseră nici un rezultat. Neîncrezător în comunicaţiile pe linii telefonice nesigure, comandantul îi ceruse să nu mai sune până ce nu punea mâna pe inel. Becker se gândi să ceară ajutorul poliţiei locale – poate aveau ei un dosar despre prostituata roşcată – dar Strathmore îi dăduse ordine precise şi în această privinţă. "Eşti invizibil. Nimeni nu trebuie să afle de existenţa inelului.”

Becker se gândi chiar să se aventureze în Triana, un cartier rău famat din oraş, în căutarea acestei misterioase femei. Sau poate că era mai bine să caute un neamţ obez prin restaurante. Oricum, totul părea doar o pierdere imensă de timp.

Cuvintele lui Strathmore îi reveneau mereu în minte: "E o chestiune de securitate naţională... trebuie să găseşti inelul ăla.”

O voce din interior îi spuse că trecuse cu vederea ceva crucial, însă Becker nu şi putea da cu nici un chip seama despre ce anume era vorba. "Sunt profesor, nu un blestemat de agent!” Începea deja să se întrebe de ce Strathmore nu trimisese un specialist în această misiune.

Se ridică în picioare şi porni aiurea pe Caile Delicias, meditând asupra opţiunilor sale. Trotuarul din piatră începea să se estom­peze sub privirea lui. Noaptea se lăsa cu repeziciune.

"Dewdrop.”

Ceva nu i dădea pace; ceva legat de numele ăsta absurd. "Dewdrop.” Tonul piţigăiat al lui Señor Roldán de la Escortes Belén îi revenea în minte ca un hopa mitică. "Avem doar două roşcate... Două roşcate, Inmaculada şi Rocío... Rocío... Rocío...”

Becker se opri brusc. Ştia rezolvarea problemei. "Şi mă mai consider specialist în limbi străine?” Nu i venea să creadă că nu şi dăduse seama mai devreme.

Rocío era un nume de fată extrem de popular în Spania. Purta în el toate calităţile unei tinere catolice – puritate, castitate, fru­museţe naturală. Iar toate aceste conotaţii răsăreau din chiar sem­nificaţia literală a numelui Dewdrop – "Picătură de rouă!”

Vocea canadianului îi răsună în urechi. "Dewdrop.” Rocío îşi tradusese mot à mot numele în singura limbă pe care ea şi clientul ei o puteau vorbi împreună – engleza. Emoţionat, Becker mări pasul în căutarea unui telefon.

Pe celălalt trotuar, un om cu ochelari cu ramă de metal îl ur­mărea din umbră.


Capitolul 27
Pe podeaua încăperii Crypto, umbrele se alungeau tot mai mult şi deveneau tot mai subţiri. La înălţime, luminile controlate auto­mat erau tot mai intense, ca să menţină luminozitatea în limitele normale. Susan continua să şadă în faţa terminalului, aşteptând veşti de la programul ei spion. Dura mai mult decât crezuse.

Gândurile îi hălăduiau în voie – îi era dor de David şi ar fi vrut ca Greg Hale să plece acasă. Chiar dacă nu se clintise de acolo, Hale măcar avusese bunul simţ să tacă din gură, cufundat în ceea ce făcea la terminalul lui. Câtă vreme nu accesa terminalul de control, Susan nu era interesată nici cât negru sub unghie de ce lucra el. Era evident că Hale nu se atinsese de monitorul de control, altfel ar fi ţipat până acum văzând că bestia cea mare lucra continuu de peste şaisprezece ore.

Tocmai îşi savura a treia ceaşcă de ceai când evenimentul mult aş­teptat se petrecu – terminalul scoase un sunet. Pulsul i se acceleră. Pe ecran apăru simbolul pulsând al unui plic, amintind sosirea mesajului electronic. Susan privi scurt către Hale. Tipul era ab­sorbit de munca lui. Îşi ţinu respiraţia şi apăsă de două ori pe sim­bolul plicului.

— North Dakota, şopti ea pentru sine. Ia să vedem cine eşti...

Mesajul conţinea o singură linie. Susan o citi, după care o reciti.
"LUĂM CINA LA ALFREDO’S? LA 8 P.M.?”
De cealaltă parte a camerei, Hale îşi înăbuşi un chicotit. Susan verifica expeditorul.
"DE LA: [e-mail]”
Susan simţi cum începe să se înfurie, dar se stăpâni. Şterse mesajul.

— Un gest cu adevărat matur, Greg.

— Se mănâncă un carpaccio excelent acolo, rosti Hale zâmbind. Ce zici? După aceea am putea...

— Las o baltă.

— Snoabă ce eşti.

Hale oftă şi se întoarse spre terminal. Fusese tentativa numărul optzeci şi nouă cu Susan Fletcher. Femeia cu o minte strălucită de criptograf era o sursă constantă de frustrare pentru el. Hale îşi ima­ginase adesea cum ar fi să facă sex cu ea – cum o ţintuieşte de silueta curbată a TRANSLTR şi cum o pătrunde chiar acolo, pe carcasa neagră şi caldă. Însă Susan nu voia să aibă nimic de a face cu el. Iar lucrurile stăteau şi mai prost, cel puţin în mintea lui Hale, fiindcă ea iubea un profesoraş universitar care muncea ca un sclav pentru un salariu de nimic. Ce păcat pentru Susan, să şi dilueze enormul potenţial genetic cu un idiot – mai ales când Greg îi stătea la dispoziţie. "Am face copii perfecţi împreună”, îşi spunea el.

— La ce lucrezi? o întrebă, încercând o abordare diferită.

Susan nu răspunse.

— Ce mai jucător de echipă eşti! Nu pot să trag şi eu cu privirea?

Se ridică şi începu să înconjoare inelul de terminale, spre ea.

Susan pricepu că acea curiozitate a lui Hale putea genera pro­bleme serioase. Luă instantaneu o decizie.

— E un diagnostic, zise ea, preluând minciuna comandantului.

Hale se opri:

— Diagnostic? Părea neîncrezător. Îţi petreci sâmbăta rulând un diagnostic în loc să te joci cu proful tău?

— Îl cheamă David.

— Mă rog.

Susan se uită urât la el:

— N ai ceva mai bun de făcut?

— Încerci să scapi de mine? se prefăcu el jignit.

— De fapt, da.

— Ei, Sue, mă răneşti.

Susan îi îngustă ochii. Ura să i se spună Sue. N avea nimic îm­potriva diminutivului, dar Hale era singurul care îl folosea.

— Ce ar fi să te ajut? se oferi el. Brusc, porni din nou spre ea. Sunt nemaipomenit la diagnostice. În plus, mor de curiozitate să aflu ce diagnostic a fost în stare s o determine pe forţoasa Susan Fletcher să vină la lucru sâmbăta.

Susan simţi un fior de panică. Privi spre programul spion de pe ecran. Ştia că n avea voie să l lase pe Hale să îl vadă – ar fi avut prea multe întrebări de pus.

— Mă descurc singură, Greg, rosti ea.

Dar Hale continua să înainteze. În timp ce se apropia, Susan înţelese că trebuie să acţioneze rapid. Trecu la acţiune când Hale mai avea de parcurs doar câţiva metri. Se ridică în întâmpinarea lui, blo­cându i drumul. Mirosul de colonie devenise aproape insuportabil.

Îl privi drept în ochi:

— Am spus nu.

Hale înclină capul, părând intrigat de secretomania afişată de ea. Se apropie în joacă şi mai mult. Însă nu era deloc pregătit pen­tru ce avea să urmeze.

Cu răceală nedisimulată, Susan îşi înfipse un deget în pieptul lui, oprindu l din înaintare.

Hale înţepeni locului şi se dădu înapoi, şocat. Susan Fletcher părea cumplit de serioasă. Niciodată până atunci nu l mai atinsese, niciodată. Era un început, chiar dacă nu semăna cu ceea ce avea el în minte pentru primul lor contact. Se uită la ea cu o lungă privire nedumerită, după care se întoarse la terminalul lui. Un lucru era cert: încântătoarea Susan Fletcher lucra la ceva extrem de impor­tant, ceva care n avea cum să fie un simplu diagnostic.