Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 128
Când Susan se trezi, soarele strălucea pe cer. Razele blânde se strecurau prin draperii şi cădeau, filtrate, de-a latul patului. Se întinse spre David. „Oare visez?” Corpul îi rămase nemişcat, con­sumat, încă amorţit după noaptea dinainte.

— David? gemu ea.

Nu primi nici un răspuns. Deschise ochii. Pielea încă îi vibra. Salteaua de pe cealaltă parte a patului era rece. David dispăruse.

„Visez”, decise Susan în gând. Se ridică în capul oaselor. Ca­mera avea o înfăţişare victoriană, împodobită toată cu dantelării şi antichităţi — cel mai bun apartament din Stone Manor. Gentuţa ei de noapte se găsea pe mijlocul podelei din lemn de esenţă tare... iar lenjeria spânzura pe un fotoliu Queen Anne, chiar lângă pat.

Oare chiar reuşise David să ajungă? Avea nişte amintiri — cor­pul lui lipit de al ei, faptul că o trezise cu sărutări moi. Oare visase totul? Se întoarse spre noptiera de lângă pat. Văzu o sticlă goală de şampanie, două pahare... şi un bilet.

Frecându-se la ochi ca să alunge somnul, Susan îşi trase înveli­toarea în jurul corpului gol şi citi mesajul:

„Draga mea Susan,

Te iubesc.

Fără ceară, David.”
Susan zâmbi cu toată gura şi îşi lipi biletul de piept. Era bine, David fusese acolo. „Fără ceară”... era singurul pe care nu-l des­cifrase încă.

Ceva se mişcă în colţ, şi Susan ridică privirea. De pe o canapea de pluş, scăldându-se în lumina soarelui, îmbrăcat cu un halat gros de baie, David Becker o privea în tăcere. Susan îşi întinse braţele, ademenindu-l să vină la ea.

— Fără ceară? gânguri ea, luându-l în braţe.

— Fără ceară, rosti el, zâmbind.

Susan îl sărută cu pasiune.

— Spune-mi ce înseamnă.

— Nici o şansă. David râse. Un cuplu are nevoie de secrete — ca lucrurile să rămână interesante.

Susan zâmbi feciorelnic.

— Încă un lucru interesant ca noaptea trecută şi n-o să mai pot merge niciodată.

David o luă în braţe. Se simţea uşor ca păsărea cerului. Cu o zi în urmă, aproape că murise, şi totuşi era acolo, mai viu ca niciodată.

Susan îşi puse capul pe pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii. Nu-i venea să creadă că fusese convinsă de moartea lui.

— David, oftă ea, privind biletul de pe noptieră. Spune-mi ce în­seamnă „fără ceară”. Ştii că urăsc codurile pe care nu le pot sparge.

El tăcu.

— Spune-mi, se bosumflă Susan. Sau n-o să mă mai ai niciodată.

— Mincinoaso!

Susan îl lovi cu o pernă.

— Spune-mi! Acum!

Însă David ştia că n-avea să-i spună niciodată. Secretul din spatele cuvintelor „fără ceară” era prea dulce. Originile expresiei se pierdeau în vremuri de mult trecute. În epoca Renaşterii, sculp­torii spanioli care făceau greşeli când sculptau marmură scumpă îşi peticeau adesea greşelile cu cera — „ceară”. O statuie care nu avea greşeli şi deci nu cerea peticire era denumită o „sculptură sin cera” sau o „sculptură fără ceară”. Mai târziu, expresia a ajuns să în­semne tot ce era adevărat sau onest. Cuvântul „sincer” evoluase din spaniolul sin cera — „fără ceară”. Ca atare, codul secret al lui David nu însemna cine ştie ce mare mister — pur şi simplu el îşi semna bileţelele cu cuvintele: „Cu sinceritate”. Cumva bănuia că Susan nu s-ar fi amuzat de asemenea încheieri.

— O să fii încântată să afli, zise David, încercând să schimbe subiectul, că în timpul zborului spre casă l-am sunat pe rectorul universităţii.

Susan îl privi plină de speranţă:

— Spune-mi că ţi-ai dat demisia din postul de titular de catedră.

David dădu din cap:

— Mă întorc la clasă din semestrul următor.

Ea oftă uşurată:

— Acolo unde ţi-era locul de la bun început.

David schiţă un zâmbet:

— Da, cred că Spania mi-a reamintit ceea ce e cu adevărat important.

— Adică treci înapoi la furat inimile admiratoarelor? Susan îl sărută pe obraz. Ei bine, cel puţin vei avea timp să mă ajuţi la revizuirea manuscrisului meu.

— Manuscrisul?

— Da. Am hotărât să public o carte.

— Să publici o carte? se miră David. O carte despre ce?

— Despre unele idei de-ale mele legate de protocoale cu filtre variate şi reziduuri rectangulare.

David gemu:

— Pare un adevărat best-seller.

Susan râse:

— Ai fi surprins să afli câţi oameni ar fi interesaţi.

David pescui ceva din buzunarul halatului.

— Închide ochii. Am ceva pentru tine.

Susan se conformă:

— Dă-mi voie să ghicesc — un inel masiv de aur cu inscripţii în latină?

— Nu, chicoti David. L-am rugat pe Fontaine să înapoieze inelul celor care se ocupă de averea lui Ensei Tankado.

Îi luă mâna şi îi strecură ceva pe deget.

— Mincinosule, râse Susan, deschizând ochii. Ştiam eu...

Dar se opri scurt. Pe degetul ei nu se afla inelul lui Tankado. Era un inel din platină, în mijlocul căruia trona maiestuos un dia­mant sclipitor.

David o privi drept în ochi:

— Te măriţi cu mine?

Susan simţi un nod în gât. Se uită la el, apoi la inel. Privirea i se adumbri brusc:

— Oh, David... nu ştiu ce să spun.

— Spune da.

Ea se întoarse şi nu scoase o vorbă.

David aştepta.

— Te iubesc, Susan Fletcher. Mărită-te cu mine.

Susan îşi înălţă capul. Ochii îi erau plini de lacrimi.

— Îmi pare rău, David, şopti ea. Nu... nu pot.

David se uită şocat la ea. Îi privi cu atenţie ochii, în căutarea licărului jucăuş pe care îl aştepta de la ea. Nu se vedea nimic.

— S-Susan, îngăimă el. N-nu înţeleg.

— Nu pot, repetă ea. Nu mă pot mărita cu tine.

Se întoarse. Umerii începură să îi tremure. Îşi acoperi faţa cu palmele.

David era uluit.

— Dar, Susan... credeam...

Îi apucă umerii tremurânzi şi îi întoarse corpul spre el. Abia atunci înţelese. Susan Fletcher nu plângea deloc; râdea în hohote.

— Nu mă mărit cu tine! izbucni ea râzând şi atacându-l din nou cu perna. Nu până ce nu îmi vei explica „fără ceară”! Mă înnebuneşti!

EPILOG
Se spune că, o dată cu moartea, toate lucrurile devin clare. Tokugen Numataka ştia acum că era adevărat. Stând aplecat peste coşciugul depus în biroul vamal din Osaka, simţea un soi de limpezime amară, cum nu mai simţise în întreaga lui viaţă. Reli­gia lui vorbea despre cercuri, despre interconexiunile vieţii, dar Numataka nu avusese niciodată timp de religie.

Vameşii îi dăduseră un plic cu acte de adopţie şi certificate de naştere.

— Sunteţi singura rudă în viaţă a acestui băiat, îi spuseseră ei. Ne-a fost extrem de greu să vă găsim.

Gândul lui Numataka se întoarse cu treizeci şi doi de ani în urmă, în acea noapte îmbibată de ploaie, la spitalul în care îşi abandonase copilul diform şi soţia muribundă. O făcuse în numele menboku — al onoarei — acum doar un cuvânt fără rost.

Alături de hârtii se găsea un inel de aur. Era gravat cu cuvinte pe care Numataka nu le înţelegea. Oricum, nu mai conta; cuvintele nu mai aveau nici un înţeles pentru el. Îşi abandonase unicul fiu. Iar acum, soarta crudă îi reunise.
SFÂRŞIT


۩ ₪ ˜ Locke ˜ ۩ ₪

1 Dr. Seuss, celebru autor de cărţi pentru copii. Printre cele mai cunoscute titluri se numără Cat in the Hat („Pisica”) şi Green Eggs and Ham („Ouă verzi cu şuncă”) de la care porneşte jocul de cuvinte (n. red.).

2 Departamentul American de luptă antidrog (n.tr.).

3 Fiscul Statelor Unite (n.tr.).

4 Federaţia pentru Frontieră Electronică (n.tr.).

5 Pădurea din Sherwood, căminul legendarului personaj Robin Hood (n.tr.).

6 În traducere aproximativă din limba engleză: Termene, Fluxuri şi Hărţi (n.tr.).

7 „Pămpălăul” (în germ., în original) (n.tr.).

8 Denumire pentru cartier în ţările de limbă spaniolă (n.tr.).