Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Soarele ca integrator

Astrologia, fiind un sistem de interpretare simbolică a semnificaţiei faptelor astronomice, trebuie să diferenţieze în mod evident între Soare - o stea dătătoare de viaţă şi lumină, care este centrul sistemului astronomic de care aparţinem - şi planete, care sunt simple reflectoare sau transmiţătoare de lumină, asemenea Pământului. Dacă ne referim la ego ca la „un complex de reprezentări care constituie centrul dome­niului conştiinţei şi pare a poseda un foarte înalt grad de continuitate şi identitate”, este clar că simbolul astrologie al acestuia este însuşi Pământul, aşa cum este văzut din locul naşterii nativului. Domeniul continuu de conştiinţă al oricărui om reprezintă ceea ce este conţinut în graniţele orizontului său şi, prin implicaţia a ceea ce, deşi dedesubtul orizontului, se va manifesta în câmpul său de conştiinţă.

Cu alte cuvinte, cuadratura hărţii astrologice (orizont şi meridian - şi, în special, ascendent şi mijlocul-cerului) reprezintă forma câmpului de conştiinţă. Ego-ul poate fi considerat drept punctul de naştere, centrul hărţii, sau, într-o simbolizare mai exactă, vârful piramidei construit pe cele patru unghiuri ale hărţii. Ego-ul nu este integratorul - pentru că el este doar un punct abstract. Nici ascendentul şi nici mijlocul-cerului nu sunt factori de integrare, pentru că ei au doar implicaţii structurale. Ei determină forma care va trebui să fie luată de procesul de integrare. Ei nu simbolizează calitatea energiei prin eliberarea căreia acest proces va fi, sau va putea fi încheiat.

A construi câmpul de conştiinţă ca o structură clar formată, centrată în mod precis pe ego, este ca şi cum s-ar construi un ochi perfect, cu putere de focalizare precisă prin lentilele şi muşchii ochiului astfel încât imaginea reflectată asupra retinei să cadă exact pe „pata galbenă” a acesteia, care este singura dotată cu sensibilitate deplină la lumină. Este ceea ce marele oftalmolog şi filozof, dr. Bates, numeşte „fixare centrală”; şi această operaţie solicită practică musculară şi practică de vizualizare sau de formare a imaginii, incluzând relaxarea.

În sens psihologic, „fixarea centrală” se referă la utilizarea intelec­tului - mecanismul focalizării conştiente - conform legilor gândirii logice şi formale. O foarte mare parte, dacă nu toată, a filozofiei clasice Şi post-clasice greceşti (în special de la Aristotel încoace), toată ştiinţa occidentală (in special de la Renaştere încoace) şi filozofia ştiinţifică Modernă (de exemplu Bertrand Russell) a constituit şi constituie încă Un vast antrenament colectiv de „fixare centrală” mentală. În domeniul psihic-spiritual, anumite tipuri de practici ezoterice, unele derivate din concepţia buddhistă din răsărit, altele din filozofia pitagoreică, aveau drept scop o „fixare centrală” similară a energiilor sufleteşti într-o structură formată de „Eu sunt”. După cum deja s-a menţionat, era aproximativ secolul VI î.Ch. atunci când această problemă a focalizării mentale începea să domine perspectiva elitei omenirii. Acest proces de „fixare centrală” în câmpul conştientului a continuat de-a lungul ciclului european (în special de la Abelard încoace) şi a produs omul de tip occidental cu a sa „contracţie a conştientului”, după cum atât de elocvent a numit-o Jung.

Întocmai cum W. H. Bates cerea pacienţilor săi să-şi relaxeze ochii imaginându-şi o pată perfect neagră, tot aşa Jung cerea acestora să-şi relaxeze intelectualismul conştient, prin „lăsarea lucrurilor să se întâmple” şi prin practici de relaxare psihică, ca acelea de folosire a „fanteziei” spontan-creative.

Dacă axele hărţii reprezintă astfel structura câmpului de conştiinţă - structura „ochiului” în mod simbolic - Soarele simbolizează „lumina”

care eliberează energia (fotonii), prin intermediul căreia devine posibilă
vederea. Într-un sens real, ochiul, ca organ al viziunii, este modelat
structural de natura luminii. La fel şi ego-ul - „Eu”-l conştient - este
modelat de puterea care emană de la Sine. De aceea se spune, cu
îndreptăţire, că ascendentul şi celelalte „unghiuri” ale hărţii distribuie
puterea Soarelui, după cum vom vedea în capitolul următor. Soarele
este energia vitală. Axele hărţii reprezintă canale pentru distribuirea şi
„transformarea” acestor energii solare în câmpul conştiinţei.

Soarele, totuşi, nu ar trebui considerat un simbol al Sinelui. El este puterea Sinelui, dar Şinele însuşi nu înseamnă numai putere. Este puterea în relaţie cu forma. Este puterea care operează printr-o formă şi care regenerează substanţa. Cu alte cuvinte, Şinele - dacă natura sa poate fi în întregime stabilită din punct de vedere astrologie - este relaţia dintre Soare şi axe, orizont şi meridian.

Încă şi mai exact, el reprezintă relaţia dintre semnificaţia poziţiilor zodiacale ocupate de Soare şi cele patru unghiuri - semnificaţie în termeni de semne zodiacale (sau subdiviziuni de semne), de grade şi de relaţia angulară între aceste poziţii. Ultima se referă la aspectele dintre Soare, ascendent şi mijlocul-cerului; mai mult chiar, la poziţia în casă a Soarelui.

Această poziţie în casă a Soarelui denotă faza de sine individual şi perioada de viaţă în şi prin care puterea integratoare a Sinelui va funcţiona cel mai puternic. Referindu-ne la precedenta noastră înregistrare a semnificaţiilor caselor şi la graficul ciclului de 28 de ani, aceste două elemente ale personalităţii şi destinului pot fi uşor stabilii

- cu condiţia, bineînţeles, ca momentul naşterii să fie cunoscut cu
exactitate. Poziţia zodiacală a Soarelui (şi poziţia sa de grad) va arăta
calitatea acestei puteri de integrare în ea însăşi.

(Planetele din cercul exterior sunt progresate pentru început de aprilie, 1935.)

Să luăm, de exemplu, harta lui Einstein. Soarele este la 24° Peşti, în casa a zecea. De aici, calitatea puterii integratoare a Sinelui său va fi: sinteză, perfecţionare, meditaţie şi introspecţie. Dar Soarele, fiind în casa a zecea, casa activităţii publice, profesiunii şi a gândirii (ca funcţie a personalităţii individuale), această putere va opera prin aceste caracteristici ale casei a zecea. Poziţia Soarelui indică, de asemenea, că o intensificare a puterii semnificative a destinului său apărea atunci când Einstein era în al douăzeci şi doilea an al său, adică în 1901. Apoi, el devenea inspector de patente la Berna, Elveţia; şi este probabil că, aproximativ în acea perioadă, puţin după teoria cuantei a lui Planck, era dezvoltată, cel puţin în fază rudimentară, teoria relativităţii. Această teorie a fost adusă în atenţia lumii ştiinţifice în 1905 - când „punctul sinelui” lui Einstein a ajuns în conjuncţie cu Pluto. Mai mult, gradul Soarelui care, după cum am spus, „dă un indiciu în privinţa semnificaţiei inerent creative a tuturor activităţilor şi focalizărilor”, poartă acest potrivit simbol: „O mică insulă în mijlocul oceanului; locuitorii săi fericiţi şi-au creat propria lor lume”. Ce poate fi mai semnificativ în harta unui om care scria despre „universuri-insulă” şi crea noi perspective cosmice?

(Aceasta este harta dată în „O mie şi una de naşteri remarcabile”. O hartă puţin diferită poate fi găsită în revista Astrologia Americană. „Epoca victoriană văzută prin harta natală a reginei Victoria” de D. Rudhyar)

Ca un alt exemplu putem da harta reginei Victoria, care simboli­zează nu numai o personalitate, ci, cel puţin prin implicaţii, şi epoca care îi poartă numele. Soarele tocmai răsărise la momentul naşterii şi era cam la o oră după lună nouă în Gemeni. Avem aici o personalitate cu rare daruri intelectuale (Gemeni), o epocă care avea toată rigiditatea şi îngustimea punctelor de vedere ale intelectualismului accentuat; care, în plus, vedea creşterea uimitoare a mijloacelor de transport şi călătorie şi a tulburărilor nervoase. Semnificaţia casei a douăsprezecea este arătată de faptul că, după moartea soţului său, regina Victoria a trăit practic în izolare în cea mai mare parte a lungii sale vieţi; şi că a acţionat cel mai bine din spatele scenei şi prin câţiva mari prim-miniştri, cum ar fi, de exemplu, Disraeli. Simbolul gradului Soarelui oferă semnificaţia de aristocraţie şi de putere efectivă a individualităţii. Putem spune că întreaga epocă victoriană este o manifestare tipică a casei a douăsprezecea - un rezumat, o perioadă de precipitare karmică, capătul extrem al unui ciclu precedând un nou şi remarcabil început pe cale de a se manifesta.

Cel mai semnificativ moment din viaţa ei a fost când, la vârsta de cincizeci şi şase de ani, erau în mod clar formulate planuri pentru consacrarea Imperiului britanic şi, ca un gest de început, fiul său a fost trimis în India. Atunci, „punctul sinelui” său a ajuns în Soarele său şi personalitatea ei a devenit într-adevăr simbol mondial, care îşi manifestă pe deplin puterea destinului - adică a Sinelui ei adevărat. Consacrarea ei ca „împărăteasă a Indiei” s-a produs un an mai târziu, întrucât „punctul sinelui” era în trigon cu Jupiter şi în casa întâi. Aceasta şi Jubileul de Diamant din 1897 (când „punctul sinelui” a ajuns în conjuncţie cu Jupiter, în casa a zecea) erau gesturile exterioare ale puterii. Dar, adevărata personalitate a reginei nu trebuie găsită în ele, ci în mult mai ascunsele mişcări „din spatele scenei”, pe care Luna sinodică a casei a douăsprezecea le simbolizează în mod atât de competent.