Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Stadiul animist

Omul primitiv încă trăieşte în pântecul Naturii. Întreaga sa viaţă reprezintă o experienţă în acelaşi timp psihologică şi fiziologică, pentru că, deocamdată, el cu greu este capabil să diferenţieze lumea exterioară de cea interioară, obiectivul de subiectiv. El este în întregime una cu Natura, pentru că în mod constant se găseşte dizolvat în fenomenele naturale, proiectându-şi acum nou-născuta individualitate în ele, construindu-le apoi în psihic ca stări de conştiinţă, pe care, printr-un proces de identificare inconştient, să le numească „ale sale”. Levi Bruhl a folosit termenul de „participare mistică” pentru a descrie acest aspect sau un proces similar de identificare psihologică cu obiectele¹⁶. Această „participare mistică” corespunde unei atitudini de viaţă ce poate fi indicată şi prin cuvântul animism.

Animismul face din toate obiectele materiale „spirite” şi mate­rializează fapte psihice în entităţi obiective. Totul e animat de un spirit, indiferent dacă este un copac, un munte, Soarele, o stea sau chiar instrumente făcute de om, cum ar fi o sabie, o casă. Pe de altă parte, fiecare sentiment sau emoţie este o entitate „astrală” care a venit în interiorul sufletului şi care poate fi alungat prin practici magice corespunzătoare.

Natura - atât cea interioară cât şi cea exterioară (fiind una singură pentru omul primitiv) - este, astfel, un haos de entităţi acţionând şi reacţionând în cea mai mare confuzie care inspiră de teamă. Este o vastă junglă în care singura lege este aceea a autoconservării şi a supravieţuirii. Acolo unde eşuează puterea fizică, se strecoară viclenia sau intimidarea. Curând, totuşi, un anumit simţ al cauzalităţii apare în om. El realizează că anumite fapte urmează întotdeauna altora. El începe să „dea nume” nu numai lucrurilor, ci şi relaţiilor dintre ele. Singura relaţie pe care o cunoaşte personal este aceea a înrudirii de sânge. Este astfel creată o mitologie crudă, unde forţe şi elemente naturale se împerechează şi dau naştere la progenituri.

Totuşi, în tot acest răstimp emoţia dominatoare în omul primitiv este acea emoţie universală a junglei - frica. Ceea ce îi inspiră frică este numit „rău”. Entităţile rele trebuie să fie îmblânzite sau înfrânte prin vicleşug sau stăpânite prin magie. Principiul fundamental al magiei este acela al „acţiunii simpatetice”. Prin acţiune, comportament şi înfăţişare de urs, magicianul se identifică cu ursul sau, mai degrabă, el aduce într-un punct focal identitatea care există din punct de vedere psihologic între el şi urs. Fiind una cu ursul, magicianul poate astfel folosi „spiritul ursului” în avantajul său şi poate să câştige influenţă (prin această transfuzie de instinct) asupra oricărui urs. Mai mult, el ajunge să ştie „numele spiritului ursului” şi astfel magia lucrează în două moduri. Mai întâi, prin rostirea intenţionată a numelui ursului, el câştigă control asupra acestuia. Mai mult, acest control este sporit de faptul că generaţii de membri ai tribului au folosit în mod magic acest nume şi, atunci când este rostit, puterea combinată a acestor prede­cesori (activi mai ales sub formă de fantome sau spirite) sprijină, ca să spunem aşa, puterea magicianului.

În stadiul animist de dezvoltare omul raportează totul la sine şi la fricile sau dorinţele sale. El îşi proiectează reacţiile faţă de lucruri chiar în aceste lucruri, care, astfel, devin imagini personificate ale impresiilor sale. Dacă omul se deplasează, trebuie să existe ceva sau cineva care să-l deplaseze, a cărui adevărată natură trebuie să-l deplaseze în acest mod. Ceea ce cauzează frică trebuie să fie o fiinţă înfricoşătoare; ce îi oferă bucurie trebuie să fie o entitate darnică. În acest sens, întreaga viaţă a omului este psihologică, pentru că el trăieşte într-o lume populată de proiecţiile propriilor sale reacţii; dar aceste reacţii sunt aproape exclusiv fiziologice şi biologice. Astfel, psihologia înseamnă aici într-adevăr o extindere a reacţiilor fiziologice, psihicul fiind doar o aură difuză în jurul entităţii umane biologice, o emanaţie a acesteia.

Soarele şi Luna sunt cunoscute ca dătători de lumină. Lumina şi viaţa devin inseparabile, pentru că întunericul şi noaptea însemnau prea des moarte. Lumina Soarelui risipeşte frica, aduce în simţuri o mai clară percepere a obiectelor. Astfel, Soarele este marele dătător de viaţă. Cât priveşte Luna, ea ascunde un mister, creşte şi descreşte; lumina sa înconjoară jungla cu o strălucire stranie; este schimbătoare, misterioasă, asemenea femeii. Totuşi, fazele ei încep să fie în curând notate. Simţământul periodicităţii şi al timpului este trezit de ciclurile sale. „Spiritele” se evocă cel mai bine sub lumina sa, lumină care excită imaginaţia omului. Luna devine puterea magicului, puterea tuturor operaţiunilor misterioase.

Cu Soarele şi Luna şi, probabil mai târziu, cu stelele strălucitoare, omul simte de asemenea o vagă identitate. El le simte, încearcă să devină tot mai mult una cu ele, cu esenţa lor. Soarele, Luna, stelele sunt „mari spirite”. Unele stele radiază o strălucire ciudată. Unele par a fi de rău augur, rele, după cum răsar - ca ochii tigrilor şi panterelor văzute prin pădure. Stelele sunt asemenea ochilor animalelor fan­tastice din jungla întunecată a cerului. Există oameni care se simt atraşi în special de anumite stele. Probabil că s-au născut cu ele răsă­rind sau stând deasupra capului lor. Şi ajungem la Chaldeea antică sau probabil chiar mai înainte, în Atlantida, când oamenii, confruntându-se cu stelele, absorbeau în suflete razele unei anumite stele, identificându-se cu ea pentru a-i cunoaşte esenţa şi pentru a-i simţi viaţa exaltată.

Acest cult al stelelor (sau mai degrabă identificarea cu stelele) s-a dezvoltat în paralel cu cultul totemurilor. Totemurile sunt în majoritatea lor animale (urs, vultur, cerb), dar pot fi şi stele şi chiar nori şi munţi. Totemismul este încă viu printre cele mai multe dintre aşa numitele rase primitive, chiar şi printre indienii din America, şi ele ne-ar putea ajuta să înţelegem unele semnificaţii ale astrologiei arhaice din stadiul animist de dezvoltare. Atunci nu însemna, ca mai târziu, că mişcările corpurilor celeste sunt cele mai importante, ci calitatea de viaţă cu care fiecare stea în parte este dotată. Această calitate de viaţă, caracteristică particulară a zeităţii-stea, derivă în mod fundamental din calitatea luminii stelei.

Destul de curios, nu ne aflăm prea departe de o clasificare a stelelor pe baza analizei spectrale ! Numai că în loc de a folosi o prismă pentru a determina calitatea luminii în mod obiectiv şi analitic, omul primitiv experimenta in mod subiectiv această lumină şi proiecta înapoi în stele rezultatul acestor identificări psihice. Cât priveşte Soarele, determinarea caracteristicilor şi puterilor acestui dătător de viaţă era facilitată de urmărirea schimbărilor care aveau loc în vegetaţie. Dar cu această idee a corespondenţei între fenomenele biologice pământeşti şi mişcarea Soarelui - şi, de asemenea, a Lunii - ajungem la o nouă fază a astrologiei, care poate fi caracterizată, urmând exemplul dat de M. Berthelot, de termenul vitalism.