Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Stadiul vitalist

Conform concepţiei vitaliste, viaţa este în toate, pătrunde în fiecare entitate, în fiecare substanţă; este un ocean vast şi universal de energie, în care totul se „mişcă şi îşi are viaţa sa”. Acest punct de vedere se iveşte în mintea omului atunci când frica primordială este într-un fel înfrântă, când ceea ce putem numi în mod simbolic Junglă” este dat la o parte şi oamenii devin, fie crescători de vite, fie agricultori. Natura, cu alte cuvinte, este în primul său stadiu de domesticire. Ea devine un „cămin” şi în cadrul acestui cămin viaţa este văzută curgând cu mişcarea majestuoasă a anotimpurilor sale, crescând şi descrescând ca Luna, retrăgându-se şi inundând ca Nilul.

Animismul îl arată pe om ca fiind una dintre miriadele de entităţi care se luptă pentru existenţă; care încearcă cu disperare să învingă frica, identificându-se cu obiectul fricii sau cu focul şi lumina care-i salvează viaţa, împăcând răul prin sacrificii: o creatură a haosului, cu slabe percepţii, tânjind la un fel de cunoaştere care să-i permită confruntarea cu miriadele de entităţi ostile. El trebuie să înţeleagă singur aceste entităţi, să le cunoască natura, să le numească. Conştiinţa conferă putere. A stabili duşmanul, înseamnă aproape să-l învingi... ceea ce înseamnă, de fapt, principiul pe care se sprijină psihanaliza freudiană, la un alt nivel. Pe de altă parte, vitalismul presupune faptul că cel puţin o parte a naturii - atât din interiorul cât şi din exteriorul omului - este cucerită şi folosită. A fost atinsă un fel de siguranţă. Totuşi, această parte domesticită a naturii trebuie supravegheată cu atenţie, protejată împotriva răului, făcută rodnică; pământul trebuie cultivat, vitele îngrijite. Ideea fundamentală nu mai este apărarea, ci producţia. Încă există duşmani. Dar ei nu îl atacă pe omul însuşi aşa cum o face proprietatea. Problema proprietăţii a devenit supremă. Producţia depinde de proprietate. Viaţa omului depinde de păstrarea în siguranţă şi de rodnicia proprietăţii; şi curând, de asemenea, de continua expansiune a acesteia. Aceasta se aplică şi naturii interi­oare a omului. O porţiune a fiinţei omului, sau „psihicul”, a devenit „domesticită”, adică făcută în mod conştient prolifică în idei şi cunoaştere. Conştiinţa trebuie conservată, protejată împotriva posibilei năpustiri a forţelor răului din „inconştient” (din interiorul junglei), trebuie cultivată, tot aşa după cum pământul trebuie cultivat şi vitele îngrijite.

Cultivarea, creşterea animalelor, toate acestea înseamnă un fapt: lucrul în armonie cu (şi într-o anumită măsură controlând) procesele vieţii. Viaţa în starea de junglă însemnă în mare parte o mulţime de entităţi rele. Viaţa, în stadiul vitalist, înseamnă o forţă care poate fi bună sau rea; o forţă care pătrunde în toate lucrurile, operează în ele; nu există un mod de a i se putea opune, pentru că” ea este atot­puternică. Dar cunoscând legea ciclului ei de creştere şi de descreştere, lucrând în armonie cu tendinţele ei, omul poate utiliza viaţa. El poate produce mijlocitori, formaţiuni magice care atrag această putere vitală şi prin intermediul căreia natura poate fi făcută rodnică. Aceste formaţiuni magice devin „sacre”. Ele concentrează energia vitală difuză, fie pentru a întări, fie pentru a distruge individul sau orice produs al naturii.

În acest stadiu al dezvoltării umane, astrologia devine extrem „de importantă. Ea nu mai lucrează în mod exclusiv cu entităţi celeste ca fiinţe separate, care erau venerate şi pacificate - deşi această atitudine animistă rămâne încă trăsătura caracteristică a astrologiei exoterice, populare. Noua astrologie a perioadei vitaliste lucrează în special cu o înţelegere a periodicităţii proceselor de viaţă. Acestea, experimentate în creşterea şi descompunerea vegetaţiei şi a entităţilor naturale în general, se credeau a fi controlate de agenţi divini care erau identificaţi cu Soarele, Luna, planetele şi, într-o anumită măsură, cu stelele.

Astrologia devine un studiu al misterului universal al periodicităţii transformărilor dinamice, care este văzută a fi esenţa adevărată a Vieţii însăşi. Chinezii din antichitate simbolizau această lege a trans­formărilor naturale într-o serie de hexagrame ce a constituit Yi Jing (Cartea Schimbărilor). Aceasta reprezintă, totuşi, în mod evident, o transmitere mai târzie şi mai abstractă a astrologiei de început. Astrologia vitalistă s-a născut probabil în vechea Chaldee, acolo unde, întâi de toate, se studiau fenomenele celeste asociate schimbărilor anotimpurilor. Mişcările Soarelui şi ale Lunii au devenit baza sistemului astrologie. Dar aceste mişcări nu sunt considerate, în primul rând, ca fenomene celeste în sine, ci ca indicatori ai schimbărilor dinamice, ale forţei vitale, solare şi lunare, după cum sunt ele exprimate pe Pământ. Se pare că rasele nomade, depinzând de vite, au pus în evidenţă perioadele lunare, pentru că acestea corespund mai mult cu perioadele vieţii animale, cu sexul şi procrearea prin împerechere. Din aceste corespondenţe solar-lunare fundamentale provine, prin generalizare, marea „Lege a analogiei”, care este adevărata temelie a tuturor ştiinţelor oculte.

Legea analogiei presupune un agent universal străbătând întregul univers - o substanţa vitală sau o forţă vitală care umple tot spaţiul; care umple bolta cerurilor ca şi domus-ul (domiciliul, căminul) în care trăiesc, procreează şi mor grupurile tribale, dar care se reînnoieşte şi se continuă prin transmiterea ereditară a sângelui. Căminul tribal devine o mică replică a căminului universal legat de sferele stelelor. Pământul este microcosmosul, universul este macrocosmosul. Doar mai târziu, în Alexandria şi în Evul Mediu, omul, fiinţa individuală, este considerat a fi microcosmosul. Atunci astrologia se individualizează. În antica Chaldee şi în China ea se referă doar la Pământ şi la Stat, sau comu­nitate. Statul este microcosmosul iar împăratul sau regele îi este Soare şi centru al vieţii.

În astfel de state agrare, constituite în vaste câmpii, cadrul a tot ce este viu este produs de patru mari momente ale ciclului de schimbări solare: echinocţiile şi solstiţiile. Acestea sunt indisolubil legate de cele patru puncte cardinale ale spaţiului. Să considerăm China antică, cu aproximativ 2000 de ani î. Ch. Capitala şi palatul împăratului sunt orientate spre aceste patru puncte. Palatul are patru secţiuni, fiecare corespunzând unui anotimp. Împăratul locuieşte în secţiunea estică în timpul primăverii, în cea sudică vara, în cea vestică toamna şi în cea nordică iarna⁷.

Aceasta diviziune împătrită este în mod evident asociată ideii de dualitate şi sex. Chinezii şi-au construit ciclul schimbării pe alternanţa creşterii şi descreşterii celor două principii Yang şi Yin, masculin şi feminin. Acest dualism este transferat prin corespondenţă dualismului zi-noapte: Soarele luminând ziua; Luna luminând noaptea. Animalul - femelă are perioade de căldură şi de indiferenţă, exact după cum Luna este fie strălucitoare, fie întunecată. Astfel astrologia se bazează pur şi simplu pe concepte biologice. Este dinamică, vitală. Ea explică cauzele tuturor fenomenelor biologice de pe Pământ - mai târziu a tuturor fenomenelor sociale, ca în civilizaţia chineză, în care organizarea socială, politică, muzica şi toată cultura erau conduse de tiparul armoniei revelate de mişcările corpurilor celeste, ele însele considerate a fi vehiculele simbolurilor Puterii Divine care reprezintă în mod colectiv viaţa universală.

Pe aceasta temelie vitalistă se dezvoltă totuşi, în mod progresiv, o suprastructură mentală, pe măsură ce secolele trec. Ciclurile planetare sunt adăugate celor ale Soarelui şi Lunii. Din ce în ce mai mult, preoţii care înregistrează, tabelează, compară şi studiază mişcările corpurilor celeste, realizează valorile abstracte implicate In revoluţiile lor ciclice. Ideea de „raporturi numerice exacte şi neschimbătoare” pune stăpânire pe mintea unor oamenii, a căror îndeletnicire trebuie să însemne simboluri de ordine şi lege pentru o umanitate cuprinsă încă de frica forţelor elementare. Noţiunea de Ordine Cerească devine una de mare siguranţă împotriva haosului naturii elementare, aşa de evident manifestat de furtuni, inundaţii şi cataclisme de toate tipurile. O lume arhetipală, divină a Ordinii este arătată în Cerurile în care fiecare obiect se mişcă potrivit legilor imuabile. Sarcina omului este atunci, în mod evident, de a opera asupra „pământului” (pământul şi vitele, dar şi propria natură instinctual-pământească) care devine o replică perfectă a Ordinii celeste.

Din asemenea premise pot fi deduse două nevoi fundamentale: nevoia unui calendar, care determină la început numai timpul când toate operaţiunile agricole trebuie executate (însămânţarea, recoltarea etc.) şi zilele care sunt sau nu favorabile oricărei astfel de operaţii; apoi nevoia de lege etică, care determină cum trebuie să lucreze omul şi să-şi cultive propria natură, propria fiinţă pământească; cum trebuie omul să se comporte în relaţia cu omul, în cadrul Statului - dacă acest Stat trebuie să se conformeze legii celeste. Astfel, în China antică vedem împăratul ca înalt preot al religiei celeste, mediator între Ordinea Cerească centrată în jurul Stelei Polare (unde sălăşluieşte Marele Zeu al Ordinii) şi omenire. El este asistat de patru astronomi, care, împreună cu el, determină Calendarul agricol - stabilind, în plus, o lege moral-socială şi o gamă muzicală, muzica fiind agentul prin care Statul pământean se poate acorda la „Armonia Sferelor” (de asemenea o idee pitagoreică). Muzica include tonuri şi dansuri rituale fiindcă acolo trebuie să domnească din nou principiul dualităţii. Mişcările corporale sunt armonizate cu tonurile muzicale şi cu ritmurile - o asemenea armonie simbolizează şi atrage după sine în mod magic o corespondenţă între emoţiile omeneşti şi mişcările celeste.

Împăratul reprezintă punctul fix de referinţă pentru toate măsu­rătorile etico-sociale, după cum Polul Nord îl reprezintă din punct de vedere astronomic. Vocea lui este un mod de perfecţiune pentru toate tonurile; corpul lui, pentru toate măsurătorile. Toate drumurile sunt măsurate de la centrul palatului lui, acolo unde locuieşte; sau mai degrabă, pentru că el îşi schimbă în mod ciclic rezidenţa, acolo unde se află mormântul Marelui Strămoş, originea Statului. Împăratul este unicul Om, unicul Individ, unicul Mediator prin care Ordinea Cerurilor este insuflată Statului. Astfel el este supremul astrolog. Sau, mai degrabă, el este chintesenţa însăşi a tuturor virtuţilor cereşti şi, prin intermediul lui, cei patru astrologi ai săi sunt capabili să se împărtă­şească şi ei din misterele Cerurilor.

Acesta reprezintă un stadiu perfecţionat al civilizaţiei astrologice. Nu seamănă însă în mod frapant cu religia creştină, pe un plan diferit? Pentru că nu este Isus Christos unicul Mediator între omenire şi Dumnezeu, unicul Individ Spiritual (fiind unicul Fiu Născut), modelul de perfecţiune al tuturor virtuţilor celeste, unica temelie a mântuirii? Şi nu sunt Apostolii săi şi papii, prin succesiune apostolică, distribuitorii înţelepciunii Sale, întemeietorii unei Biserici militante care trebuie să devină o replică pe pământ a Bisericii triumfătoare din ceruri?

Creştinismul a venit într-un timp de mare haos psihologic, când o nouă lume s-a născut din ruinele trecutului est-mediteranean, când intelectualismul şi individualismul grecesc a condus la confuzie psi­hologică completă. Biserica creştină a devenit apoi simbolul Ordinii Cereşti, singura protecţie într-o perioadă de haos, cea care integrează forţa într-o perioadă de confuzie, de pasiuni şi pervertiri decadente. Dar tocmai asta era şi Statul astrologie al Chaldeei şi al Chinei - unica protecţie împotriva haosului elementar. Cursurile ciclice ale corpurilor cereşti (luate singure) erau simboluri ale unei Ordini universale. Doar cunoaşterea mişcărilor solare şi lunare îl putea salva pe om de tragedia recoltelor distruse - ceea ce ar fi însemnat foamete şi haos. În China, cunoaşterea astrologică era socotită de o asemenea importanţă, încât căderea primei dinastii Hia a fost pusă pe seama eşecului astrologilor imperiali în a prevedea o eclipsă. Ori de câte ori, din cauza unei incomplete cunoaşteri a mişcărilor celeste, o planetă nu apărea exact acolo unde era aşteptată, acest lucru era considerat a prevesti haos şi ruină pentru casa imperială. Dacă diriguitorii nu reuşeau să cunoască cu exactitate evenimentele celeste, singurul bastion împotriva haosului era distrus şi conducătorii trebuiau să plece. Ei trebuiau să fie Integrato­rii, Organizatorii, Păzitorii Ordinii Universale; dacă eşuau în cunoaşterea acestei Ordini, se dovedeau nedemni. Ei trebuiau răsturnaţi, tocmai pentru a salva populaţia.⁸

În planul biologic al lucrărilor agricole şi în planul organizaţiilor etice şi sociale, astrologia însemna atunci Marea Cunoaştere, singura care putea să garanteze siguranţă şi acea încredere spirituală într-o lege cosmică fără de care nu era posibilă nici o civilizaţie. Era o cunoaştere vitală, vie, pentru că la fiecare pas ea se infiltra în desfăşurarea tuturor proceselor vieţii! Era Ştiinţa Vieţii sau, după cum spune M. Berthelot, Astrobiologie - ştiinţa unei vieţi concepută arhetipal ca fiind ordonată şi cosmică, operând identic atât în microcosmos (Pământ), cât şi în macrocosmos (Univers).

Schimbarea din secolul VI î.Ch.

Apoi omul a început să dezvolte o nouă bază pentru a trăi şi a se cunoaşte ca individ, ca fiinţă liberă; şi o nouă junglă a apărut la un nivel mai înalt, nivelul psiho-mental. Aceasta a însemnat începutul unui nou ciclu al dezvoltării umane, atrăgând după sine o nouă astrologie, o nouă înţelegere a Ordinii, a Cosmosului, a lui Dumnezeu.

Această schimbare majoră a apărut în secolul VI Î.Ch., timpul lui Gautama Buddha, urmat de Lao Tze şi Confucius, ultimul Zoroastru şi Gushapt, Pitagora şi, mai târziu, Platon - pentru a menţiona doar cele mai remarcabile figuri spirituale ale acestui timp critic, care a marcat o schimbare radicală a tuturor valorilor umane. Douăzeci şi cinci de secole mai târziu, umanitatea încearcă să aducă la manifestare actuală şi organică ceea ce, atunci, era o simplă potenţialitate.

Principala semnificaţie a schimbării, din punctul de vedere al acestui studiu, este că accentul, care până atunci fusese pus exclusiv pe problemele fiziologice, a început să fie transferat valorilor psihologice.

Totul înainte de 600 î.Chr. s-a bazat pe „corpul” uman. De atunci, a fost ridicată treptat o nouă temelie şi aproape totul trebuia, mai devreme sau mai târziu, să fie concentrat pe „psihicul” uman - folosind acest termen pentru a reprezenta natura interioară a omului: minte, suflet, diferitele lor activităţi şi funcţii, conştiente sau inconştiente.

În vechime totul era centrat pe corp - inclusiv întreaga spiritualitate. Corpul nu însemna atunci ce înseamnă el acum pentru noi, creştinii. El era vehiculul pur al instinctelor şi al spiritului, dar numai potenţial vehicul al spiritului. Spiritul era adormit în corp şi trebuia trezit, făcut activ - aceasta fiind baza formei pur arhaice a Hatha-Yoga, înainte de sec. VI i.Ch. Această trezire putea fi indusă prin controlul forţei vitale, prin respiraţie, prin posturi şi mişcări rituale - dar şi prin legătura cu procesele cosmice care implicau Soarele, Luna, planetele şi stelele. În Kundalini Yoga omul este înţeles a fi un sistem de centri vitali sau de rotiri de energie care corespund acestor dinamuri - planetele, Soarele şi Luna. În final, forţa vitală este complet transfigurată de căsătoria sa cu spiritul şi cu cele o mie de petale ale florii de lotus, chakra sahasrara; sistemul solar este transcens şi miriadele de stele strălucesc - Crizantema cerurilor, Trandafirul cosmic - în timp ce Nada, sunetul misterului, se aude în Sahasrara, vocea lui Dumnezeu din lăuntrul Stelei Polare.

Cu alte cuvinte, ceea ce Statul chinez trebuia să fie ca întreg, yoghinul caută să realizeze în el însuşi ca individ. Împăratului chinez îi corespundea „Ishvara-în-corp”, „Piatra nestemată în Lotus” a cunoaşterii tibetane. Astrologia însemna aici dezvoltare spirituală practică - dar dezvoltare spirituală prin corp, prin lumea umană făcută perfectă şi cosmică în analogie cu armonia celestă. Ni se pare o greşeală să credem că vechea Kundalini Yoga, ca şi metodele similare de dezvoltare, s-au referit la fapte psihologice - după cum pare să creadă C. G. Jung. Dacă s-au referit, a fost abia după reformele lui Buddha, pentru că atunci haosul lumii se arăta a fi de neînvins prin mijloace în întregime psihologice şi raţionale sau supraraţionale. Şi un nou tip de astrologie a început curând să se dezvolte: astrologia alchimică.

Alchimia, atunci când nu este pervertită sau materializată, este o încercare de a face cu psihicul uman ceea ce împăratul Chinei se presupunea a face ca suprem Conducător al agriculturii şi ca înteme­ietor de Calendar. Scopul ei este de a spori recolta psihologică şi a domestici cireada sălbatică a dorinţelor umane. Yoga lui Patanjali şi practica mentală a lui Buddha lucrau îndeosebi cu procese mentale. „Yoga înseamnă anihilarea modificărilor minţii”, scria Patanjali. Dar alchimia chineză, de-a lungul liniilor continuate de taoişti şi de alchimia europeană de la Geber la Boehme via Paracelsus, lucrează mai ales cu aspectul energetic al psihicului sau, am putea spune, cu natura sufletului omului - purificarea, eliberarea şi fructificarea sa prin „virtutea” lui Christos sau, în alt sens, prin Tao.

În alchimie, „lumea” umană - care trebuie cultivată şi transmutată până când îl produce pe „Fiul lui Dumnezeu”, născutul imaculat, corpul Christic - este simbolizată de metale şi de planete. Procesele de transmutare sunt simbolizate prin „coduri” care sunt, fie serii de simbo­luri extrase din procesele agricole naturale (în China), fie interpretări ale evenimentelor vieţii lui Isus, aşa după cum sunt ele înregistrate în Scripturi şi în alchimia europeană (în special Boehme). Cartea Florii de Aur, tradusă din limba chineză de Richard Wilhelm, ca şi vechiul Yi Jing, vor arăta ce însemnau cele dintâi. Ultimele pot fi studiate în scrierile lui Boehme şi în cele ale alchimiştilor mai vechi.

Folosirea astrologiei în alchimie e în mare măsură simbolică. Dar, într-un sens, astrologia este întotdeauna simbolică când e înţeleasă corespunzător. Totul depinde de ceea ce înseamnă „simbol”. Algebra este de asemenea pur simbolică şi, totuşi, ea şi matematicile superioare au făcut posibilă ştiinţa modernă şi epoca maşinilor. Astrologia este în mod fundamental algebra vieţii. Dar aplicaţiile sale sunt la fel de numeroase pe cât sunt tipurile de viaţă pe care le coordonează şi le integrează, şi cărora le conferă semnificaţia de Ordine.

Vechea astrologie caldeeană era bazată pe principiile de cores­pondenţă - principii pur simbolice. Într-adevăr, chaldeenii credeau că planetele erau corpuri ale zeilor, Universul fiind condus în funcţie de hotărârile lor. Dar aceasta era pur şi simplu o interpretare a simbolis­mului astrologie. Simbolurile erau interpretate ca zei, deoarece conştiinţa omului era fundamental psihologică şi biologică, pentru că lumile sale obiective şi subiective erau încă foarte confuze (neexistând o separare clară intre ce era fiziologic şi ce era psiho-mental), şi pentru că animismul încă avea rădăcini puternice în conştiinţa omului.

Întrucât mintea s-a dezvoltat independent, în special după sec. VI î.Ch., iar gândirea abstractă a început să se separe de temelia sa concretă (viaţa), considerarea astrologiei ca „evaluare biologică cu scop practic” s-a estompat, acesteia conferindu-i-se statutul de „cunoaştere pură”, de „ştiinţă pură”. Apoi a devenit astronomie. Lucrul acesta, după cum sublinia M. Berthelot, s-a întâmplat mai ales în Chaldeea, în timp ce în Egipt caracteristică a fost transformarea magiei ceremoniale în etică spirituală. În China, vechea interpretare agrariană a făcut loc uneia etico-sociale. În India, ceea ce se referea de regulă la corp şi la forţa vitală a acestuia (evadarea din jungla simţurilor printr-un proces de detaşare şi de unificare a energiilor) a ajuns să fie aplicat minţii. În Grecia, vechea religie orfică s-a transmutat în pitagoreanism.

În fiecare caz, ceea ce a apărut era o schimbare de nivel, o schimbare de interpretare. Dumnezeul personal devenea (doar în mod teoretic şi potenţial) o Lege impersonală sau un Principiu de Ordine, exact după cum în democraţia americană originară vedem cum ideea de regalitate face loc aceleia de Constituţie inviolabilă. În acelaşi timp şi pentru aceleaşi motive, principiul legăturii de sânge, care reprezenta singura legătura valabilă a unei umanităţi centrate pe nivelul fiziologic, începea să fie provocată de un nou tip de relaţie umană - frăţia spirituală, care includea bărbaţi (şi din când in când femei) de diferite rase şi sânge. Asistăm astfel la Sangha buddhistă, la societatea pitagoreică, la frăţiile gnostice (de unde şi ordinele monastice catolice) şi, în final, la frăţii precum cele ale druzilor de pe muntele Liban (alcătuite la origine din mistici de toate neamurile).

Din păcate”, dar în mod natural, o astfel de schimbare extraordi­nară de nivel nu a putut fi operativă pentru mase. Lucrul tragic este că până şi elitele omenirii au eşuat în a vieţui la potenţialitatea viziunii arătate de marii învăţători ai secolului VI î.Ch.; cele cinci sau mai multe secole care au urmat sunt povestea eşecului relativ al omenirii de a se adapta la un nou nivel de vieţuire. Indiferent că este vorba de China sau India, Grecia sau Persia, rezultatul a fost acelaşi, profun­zimea atinsă variind, bineînţeles, cu fiecare civilizaţie.

În Grecia, mintea s-a transformat într-un intelect pur şi simplu abstract, înţelepciunea în sofism. Individualismul s-a dezvoltat într-o manieră neechilibrată şi umanitatea a intrat într-o fază de haos psihologic, având drept rezultat dezechilibru fiziologic, senzualitate, perversiune etc. Aceasta a condus, ca reacţie, la creştinismul popular, iar în India la mişcarea Bhakti şi la buddhismul Mahayana. O ade­vărată revărsare psihologică s-a împotrivit minţii, iar religiile bazate pe sentimente şi iubire, religiile devoţionale şi pasionale, au cuprins lumea.

Între timp, astrologia a experimentat o adâncă transformare. A încetat să fie vitală şi necesară colectivităţilor ca principiu de ordine, pentru că dominaţia din ce în ce mai mare a principiului intelectual, raţional i-a permis omului să-şi proiecteze în mod speculativ propria sa ordine în lume. Dar, şi acesta este punctul important, ordinea raţională a intelectului este de o calitate diferită de cea a ordinii biologice. Intelectul este doar un instrument care îl ajută pe om să-şi ridice conştiinţa de la nivelul fiziologic la cel psiho-mental. El nu poate umple o viaţă omenească cu semnificaţie vitală. El creează un tip separativ de individualism bazat pe analiză şi nu pe sinteză. Or, toată viaţa este sinteză. Deoarece indivizii deveneau din ce în ce mai importanţi, astrologia a început să furnizeze provizii acestora şi fricilor lor. Apoi a urmat un lung ciclu de degenerare exterioară. A început treptat, la suprafaţă, ca simplă prezicere a viitorului - în timp ce stadiile mai adânci ale astrologiei au renăscut, după cum am spus, ca fundament al alchimiei.

Punctul de cotitură a venit, probabil, ca idei astrologice născute în Chaldeea şi revărsate spre vest; la început „prin înţeleptul Berosus care a întemeiat o şcoală, către 640 î.Ch., în insula Cos şi prin Thales din Milet (639-548) şi elevii săi” (conform Enciclopedia Britannica, Istoria astronomiei); şi, chiar mai clar, pe la mijlocul sec. IV î.Ch. (conform lui Bouche-Leclerq şi a altora). În timp ce în Chaldeea, ca şi în China, astrologia era în principal o chestiune ce preocupa comunitatea sau statul, cu regele drept centru şi principiu călăuzitor al statului, în Grecia şi, mai târziu, la Roma, s-a dezvoltat practica întocmirii horoscoapelor individuale. Astrologia a căzut în mâinile oamenilor orientaţi comercial, care au devenit rapid cunoscuţi ca şarlatani. La Roma, aceştia erau numiţi la început „mathematici” şi apoi „chaldeeni” şi, exact ca in timpurile moderne, această practică a fost atât de mult asociată cu înşelătoria şi sminteala, încât uneori împăraţii erau obligaţi să pună capăt, prin edicte imperiale, acestui tip de afacere.

În vechea Indie orice comunitate sătească avea un astrolog oficial şi se pare că una din funcţiile lui era să întocmească horoscopul noilor născuţi din castele superioare. Dar, în acest caz, practica avea o sem­nificaţie ritualică, fiziologică sau biologică, deoarece căsătoriile erau deseori realizate prin compararea hărţilor natale, ba chiar şi viaţa matrimonială era considerată a fi reglată de stele. Cu alte cuvinte, găsim aici operând din nou un tip biologic de individualism. Corpurile indivizilor (din castele superioare) trebuiau să fie „cultivate” sau, de fapt, educate astfel ca ele să poată deveni instrumente perfecte pentru eliberarea spiritului. Puritatea rasială era o expresie a aceluiaşi ideal; şi acesta a fost constrâns de circumstanţe, pentru că sângele arian a trebuit să fie conservat cu grijă căci, altfel, masa covârşitoare de sânge ne-arian din India ar fi corupt tipul de rasă. Aceasta ar fi însemnat haos psihologic.

Astfel, astrologia a servit din nou ca mijloc de a aduce, sau păstra, ordinea biologică; ca un mijloc de apărare împotriva naturii elementare şi ca o tehnică de „domesticire” a naturii, adică natura conformă tiparului celest reprezentat de Manu, marele Strămoş divin. O astfel de problemă biologică apare ori de câte ori o rasă mai mult sau mai puţin nomadă şi trăind la înălţimi, invadează câmpiile unde umanitatea a ajuns decadentă.

Nu există totuşi probe că individualizarea astrologiei şi utilizarea sa în scopuri personale în Grecia şi Roma a avut o fază fiziologică similară. Ar fi putut exista un tip arhaic de astrologie greacă legată de misterele orfice, după cum există arhaica astrologie egipteană legată de ceremonialul magic; dar, după ştiinţa noastră, nu s-au păstrat urme ale acesteia. Este evident totuşi că Pitagora a folosit astrologia în relaţie cu muzica - şi acolo ar trebui, probabil, să căutam originea astrologiei etico-psihologice-alchimice de mai târziu.

Un asemenea tip de astrologie - care trebuie să fie clar diferenţiat de tipul la care se referă Ptolemeu - este o încercare de a aduce un fel de ordine psihologică în natura interioară a oamenilor care nu au fost echilibraţi de noul accent pe care civilizaţia greacă (şi manifestările similare din Orient) l-a pus pe intelect. Este adevărat că Grecia clasică a pus accentul şi pe frumuseţea fizică a formei corporale, însă cultul grec al corpului era estetic, nicidecum biologic sau „ocult” în sensul dat de yoga hindusă timpurie. Grecii au divinizat forma şi proporţia, nu viaţa organică. Ei erau ideologi şi, finalmente, esteticieni.

Era impactul acelei ideologii, necunoscute anterior, care lucrează cu ordine, formă, măsură, ca abstracţiuni valabile în propriul lor plan mental, fără necesitatea unei temelii şi chiar a unui context fiziologic ce a zguduit lumea umană şi a distrus semnificaţia vitală a astrologiei. Astrologia a descoperit ordinea existentă în sfera fenomenului biologic. Ea reprezenta promisiunea inerentă naturii - exterioare sau interioare - că aparentul haos al energiilor naturale poate fi reabsorbit în cosmos; că, în consecinţă, previziunea bazată pe lege este posibilă; că viitorul viu poate fi dedus din trecutul viu. Acum oamenii începeau să lucreze cu ordinea abstractă; nu cu cosmosul din interiorul naturii, cu cosmosul viu ca până acum, ci cu tipare ideologice, cu logică.

Logica greacă a ucis semnificaţia astrologiei fiziologice. Dacă omul ar fi putut să-şi realizeze propria ordine în mod abstract şi să-şi satis­facă în acest fel dorul interior pentru siguranţă, nu ar mai fi existat valoare vitală în încercarea de a căuta, în mod dureros, ordinea din cadrul naturii exterioare. Omul putea să comande ordinea. Putea să o proiecteze în afară - ceea ce înseamnă esteticism -, afară din propriul său sine, afară din propriul său sine mental. El putea construi din nou lumea din idei. Ce revoluţie incredibilă! Înainte de acest timp, ideile erau pur şi simplu elemente de legătură între fenomene naturale percepute în mod concret. Acum ele trebuiau să trăiască în propria lor lume, o lume în care omul putea de asemenea locui departe de tărâmul haosului natural şi al fricii biologice.

O asemenea concepţie a transformat întreaga perspectivă umană într-un mod foarte dificil de înţeles pentru noi, oamenii moderni, cu atât mai mult cu cât majoritatea cunoştinţelor noastre despre epocile arhaice a fost rescrisă sau consemnată pentru prima dată abia după secolul VI i.Ch.

Dacă ordinea exista într-o lume arhetipală exterioară lumii naturii biologice, atunci lucrul de făcut era, bineînţeles, de a o da la o parte pe ultima împreună cu fricile ei, şi de a intra pe tărâmul binecuvântat. Buddhiştii au încercat să facă aceasta prin meditaţie, prin separarea de viaţa fiziologică, şi printr-o profundă mentalizare a corpului. Era ceva destul de diferit de yoga „arhaică”, care încerca să trezească spiritul vital din corp, să-l elibereze din legătura simţurilor şi din febra Junglei” şi să-l integreze într-o perfectă unitate cu „Dumnezeul care sălăşluieşte în Steaua Polară” - cum gândeau chinezii. Grecii căutau o evadare din tragica lume a naturii şi a destinului său pasional prin gândire pură, contemplare estetică pură şi „iubire” platonică.

În final, când aceste tipuri de evadări şi-au găsit sfârşitul în raţio­nament şi sofistică, sau în egoismul absolut al unei false nirvana, s-a instalat o puternică reacţie psihologică şi s-au ridicat religiile bazate pe sentimente: idealul boddhisattvic de compasiune, sau în India şi Persia idealul bnakti de iubire - atât de personal în extazul său ca să fie exprimat în simboluri luate din cea mai senzuală pasiune; sau idealul creştin de caritate, sacrificiu şi martiriu. Aceste religii presupuneau, de asemenea, o lume eliberată de suferinţe şi frici (acum devenite „păcate”) de natură pământeană; dar această lume putea fi atinsă doar după moarte. Era „cealaltă lume” şi intrarea era păzită de Biserică, fără de care omul nu-şi putea găsi scăparea în confruntarea cu un tărâm de frică şi haos încă şi mai oribil - iadul. Este adevărat că religiile arhaice au imaginat adeseori o lume a zeilor la care muritorii puteau fi admişi după moarte, dar semnificaţia acestei lumi era total diferită din punct de vedere psihologic de aceea a „celeilalte lumi” creştine, pentru că ultima dădea un înţeles peiorativ şi păcătos la orice era legat de natura fizio-biologică.

Apoi credinţa, supunerea oarbă, iubirea, au devenit exaltate; exaltate împotriva trăirii natural-biologice. Astfel a început lunga poveste a reprimărilor, divorţul spiritului de carne. Oamenii au pierdut ordinea solidă a instinctelor naturale fiind incapabili, deocamdată, să atingă altă soliditate, aceea a unei mai înalte ordini de viaţă la nivel psiho-mental. De aceea ei s-au văzut locuind într-un tărâm intermediar, populat de consecinţele reprimărilor, negărilor, sentimentelor contra­dictorii şi sofismului intelectual - într-adevăr, o junglă psihologică. În această junglă, ca în orice junglă, există frică. O populau creaturi monstruoase, forţe ale răului; nu mai erau creaturi fiziologice legate de elemente terestre, ci produse ale păcatelor, autodecepţiilor şi foametei biologice.

De aici a apărut un tip psihologic de animism. Este adevărat că Biserica oferea ordine şi siguranţă acelora care intrau pe tărâmul ei, dar câte mănăstiri au ţinut cu adevărat jungla la distanţă?

Totuşi Biserica reprezenta un refugiu, un simbol al posibilităţii unei lumi divine spre care doar ea singură conducea. Şi, de aceea, Biserica a luat locul astrologiei. A făcut aceasta cu multe sărbători şi ceremonii stabilite în mare ordine de-a lungul anului - copiind de fapt vechile sărbători biologice bazate pe astrologia erei arhaice. A făcut aceasta pentru copiii ei devotaţi, prin liturghii zilnice, rugăciuni şi slujbe care durau zile şi nopţi. Toate aceste ceremonii bisericeşti reprezentau anul creştin, zodiacul creştin (locuit acum de sfinţi şi de arhangheli), ordinea cosmică creştină. Atenţia acordată acestor ceremonii ţinea jungla departe de suflet. Dar aceasta era tot astrologie, însă sub un alt veşmânt! Astrologie fără nume. Roata zodiacului a fost înlocuită de un sistem de permutări de patru elemente: cald, rece, uscat, umed - nu ca în cazul Yi Jing-ului chinezesc. Acestor permutări le corespundeau numeroase sărbători ale anului, unele liturghii le erau destinate, şi lor le erau alăturate, ca ilustraţii simbolice, episoade din Evanghelii.⁹ Boehme a extins acelaşi sistem, folosind alchimia drept bază - nu diferită de aceea a taoiştilor chinezi.

Astrologia kabbalistică

În Evul Mediu (în special după secolul XI) s-a produs, totuşi, o mare reînnoire a ideilor astrologice propriu-zise care, în timp ce erau repudiate şi combătute de Biserica, ajungeau să controleze din ce în ce mai mult minţile acelei perioade. Această astrologie era rezultatul „animismului psihologic” deja menţionat şi poate fi în general caracterizată prin termenul kabbalistică. Era legată în mod foarte clar de diferite forme de magie rituală şi ajungea în Europa îndeosebi prin Spania şi centrele de cultură arabă, în special Fez din Maroc.

Originea acestei tendinţe a astrologiei, în mod esenţial magice, pare să fi fost o mixtură de tradiţii egiptene şi iudaice. Cărţile lui Hermes Trismegistus¹⁰, adevărat compendiu de gnosticism egiptean, constituiau în parte un fundament al acesteia, la care se adăuga şi un mare număr de tradiţii orale descinzând probabil din vechile mistere babiloniene şi greceşti. In orice caz, găsim acolo o mixtură mai degrabă curioasă de elemente, din care multe nu sunt în totalitate fericite. Ceea ce a fost odată o funcţie vitală în societatea arhaică, apărea, după marea transformare psihologică a umanităţii, ca o funcţie inferioară (pentru a folosi terminologia lui Jung). Era vechea idee magică de animism, transferată tărâmului astral haotic, pe care psihicul colectiv al Evului Mediu era atât de clar centrat. Astfel, elementul frică era puternic prezent. Magicianul foloseşte o sabie pentru a combate spiritele rele, se protejează prin cercuri magice. Totuşi, frica este deseori în inima lui şi astfel uşa e deschisă spre dezintegrare psihologică - a se vedea ororile magiei rituale în Europa, chiar şi astăzi. Asemenea tipuri de magie, pure sau impure, au folosit astrologia în mod consistent. Conform ideilor kabbalistice, universul constă în zece sfere concentrice, fiecare sferă fiind sub influenţa unuia din cei Zece Sephiroth sau emanaţii ale absolutului. Aceste sfere erau în ordine:

Primul mobil

Sfera zodiacului

Sfera lui Saturn

Sfera lui Jupiter

Sfera lui Marte

Sfera Soarelui

Sfera lui Venus

Sfera lui Mercur

Sfera Lunii

Sfera mundană

Fiecare din sferele planetare guverna o anumită secţiune a problemelor umane şi omul care dorea să reuşească în aceste probleme trebuia să cunoască simbolurile mistice ale planetei guvernatoare, precum şi numele şi atribuţiile geniilor care operau (cf. E. Y. Pilcher, Două farmece planetare kabbalistice, Societatea de Arheologie Biblică, 1906). Se foloseau de asemenea careuri magice şi talismane pentru a proteja funcţiile spiritelor sau influenţa sferelor planetare.

Ce se presupunea a fi aceste genii deducem din următorul extras:

„Crearea Vieţii de către Soare este tot aşa de continuă ca şi lumina sa. Nimic nu o opreşte sau o limitează. In jurul său, ca o armată de sateliţi, sunt nenumărate corpuri de genii. Acestea sălăşluiesc în vecinătatea Nemuritorilor şi de acolo veghează asupra lucrurilor umane. Ele îndeplinesc voinţa zeilor prin inter­mediul furtunilor, vijeliilor, incendiilor şi cutremurelor, ca şi a foametei şi războaielor, pentru pedepsirea lipsei de pietate... sub ordinele Soarelui este corul Geniilor, sau mai degrabă corurile, pentru că acestea sunt multe şi diferite şi numărul lor corespunde cu cel al stelelor. Fiecare stea are geniile ei, bune sau rele, prin natura sau, mai degrabă, prin modul lor de operare, pentru că ope­rarea este esenţa geniilor... Toate aceste genii conduc problemele mundane, ele zdruncină şi răstoarnă constituţia Statelor şi a indivizilor, ele îşi imprimă chipul în sufletele noastre, ele sunt prezente în nervii noştri, în măduva, venele, arterele şi substanţa noastră cerebrală. Ele se schimbă perpetuu, nu întotdeauna în mod identic, dar rotindu-se în cercuri. Prin intermediul corpului, ele penetrează două părţi ale sufletului, astfel că acesta poate primi de la fiecare amprenta propriei sale energii. Dar partea înţeleaptă a sufletului nu este expusă acţiunii geniilor. Aceasta este hărăzită întâmpinării lui Dumnezeu, care o iluminează cu o rază de soare. Cei care sunt astfel iluminaţi sunt puţini la număr şi de ei geniile nu se ating; pentru că nici geniile, nici zeii, nu au nici o putere în prezenţa unei singure raze a lui Dumnezeu, însă toţi ceilalţi oameni, atât ca suflet cât şi corp, sunt conduşi de genii care le despart unul de celălalt şi ale căror operaţii le influenţează pe fiecare.”

(Hermes Trismegistus, citat din Doctrina secretă, I, p.294)

Avem aici o atitudine tipică, probabil de linie brahmanică, conform căreia natura este concepută din punct de vedere animist ca fiind ceva rău, ceva din care omul trebuie să evadeze (din cauza calităţii sale schimbătoare, nehotărâte, monstruos prolifice şi imorale). Există o parte a sufletului prin care omul îl poate contacta pe Acela care este permanent, fără însuşiri, fără limită - Şinele. Odată ce contactul este permanent stabilit, omul se află în siguranţă. Jungla devine inofensivă. Geniile, bune sau rele, nu mai pot seduce, înşela sau ataca omul. El devine un Iluminat.

Kabbalistul, pe de altă parte, urmărea de regulă o altă tactică. Sarcina lui era să stăpânească aceste forţe „astrale”. El era magicianul junglei. Prin îmblânzire (prin sacrificii fiziologice şi psihologice) sau prin poruncă (folosind o cunoaştere a numelor şi Signaturilor geniilor) el aservea natura voinţei sale. Aceasta este, bineînţeles, exact ceea ce face şi inginerul modern. Ultimul nu poate avea decât dispreţ faţă de magi­cian - dar faptul că cele două atitudini fundamentale sunt aceleaşi, rămâne. Formulele chimiştilor reprezintă signaturile elementelor derivând dintr-un proces de analiză intelectuală, în timp ce hieroglifele kabbaliştilor sunt rezultatul unui proces de identificare psihologică.

Dar ce este încă şi mai important, rezultatele atinse de cei care controlează forţele naturii sunt în final similare. Magicianul poruncea geniilor, dar curând devenea sclavul lor. El trebuia să le hrănească cu propriul său suflet. Creaturile sale îl devorau. Şi astăzi societate noastră, alcătuită din ingineri activi sau potenţiali, a devenit în mod evident sclava maşinilor sale, a tuturor intermediarilor şi agenţilor cu ajutorul cărora comandă elementele. O astfel de analogie este, bineînţeles, de neconceput pentru majoritatea oamenilor; dar dacă se realizează scindarea care a apărut de atâtea secole între lumea fizică, condusă de intelect, şi lumea psihicului - lăsată într-o stare de haos care aminteşte de jungla primitivă, în ciuda sau datorită sistemelor şi codurilor morale de comportament - atunci se pot vedea toate lucrurile în relaţia lor propriu-zisă. Ştiinţa modernă aparţine unei părţi a prăpastiei, iar aşa numitele sisteme oculte şi ezoterice, plus psihanaliza modernă şi derivatele sale, celeilalte.

Astrologia alchimică

Dacă tipul de astrologie folosit în practicile kabbalistice magice era un fel de animism psihologic, adevărata alchimie înlocuieşte ceea ce am putea numi „vitalismul psihologic”. Alchimia nu încearcă să repudieze natura şi să centreze conştiinţa în afara ei, pe înaltele culmi ale sufletului; nici nu încearcă să o comande prin constrângere şi prin exercitarea voinţei intelectuale. Ea presupune o substanţă vitală uni­versală care umple întreg universul, fizic şi spiritual. Ea vede omul şi universul ca două mărturii ale aceleiaşi armonii fundamentale de principii care operează în şi prin această substanţă vitală, şi caută să-l aşeze pe om pe nivelul lui propriu de manifestare ca un cosmos perfect, întocmai cum universul, la nivelul său, este un cosmos perfect. Răul se datorează faptului că respectivele sfere ale omului şi universului se amestecă, deoarece omul încetează să mai fie o simplă parte a naturii universale şi devine un întreg cosmic.

Aceasta explică de ce în vechime filozofia vitalistă considera pămân­tul ca microcosmos, iar în timpurile moderne alchimia, contrapartea sa, consideră omul ca microcosmos. Înainte de secolul VI Î.Ch., omul nu era de fapt un microcosmos, ci doar, într-un anumit sens, rodul pământului. Chiar şi aşa, puţini oameni sunt într-adevăr microcosmosuri! Dar de când omul a găsit în el însuşi, independent de natură, propriul său principiu de Ordine, propria sa Măsură şi Proporţie, Ideea, Dumnezeul din interior, el poate fi considerat, cel puţin generic, un microcosmos.

„Pentru a înţelege corect semnificaţia cuvintelor alchimie şi astrologie este necesar să se înţeleagă şi să se realizeze relaţia intimă şi identitatea dintre Microcosmos şi Macrocosmos precum şi interacţiunea lor reciprocă. Toate puterile universului sunt, în mod potenţial, conţinute în om şi în corpul său fizic, şi toate organele sale nu sunt altceva decât produse şi reprezentări ale puterilor Naturii... dacă am „mana” în constituţia mea, pot atrage „mana” din cer. „Saturn” nu este doar pe cer, ci şi adânc în pământ şi în ocean. Ce este „Venus”, dacă nu „Artemisa” care creşte în grădina ta? Ce este „fier”, dacă nu „Marte”? Adică Venus şi Artemisa sunt ambele manifestări ale aceleiaşi cauze. Ce este corpul uman, dacă nu o constelaţie ale aceloraşi puteri care au format stelele în cer? Cel care ştie ce înseamnă fierul, ştie şi atributele lui Marte. Cel care cunoaşte pe Marte, ştie şi calităţile fierului. Ce ar fi devenit inima ta dacă nu ar fi existat Soare în univers? La ce ar fi folosit vasa spermatica din corpul tău dacă nu ar fi existat Venus? A înţelege elementele invizibile, pentru a le atrage prin corespondenţele lor materiale, pentru a le controla, purifica şi transforma prin puterea vie a Spiritului - aceasta este adevărata alchimie.” (Franz Hartmann, Paracelsus, pp.287-288)

Următorul citat arată, chiar mai mult decât precedentul, diferenţa dintre astrologia vitalistă şi cea alchimistă (în sens modern) pentru că, în aceasta, însuşi Paracelsus, una dintre cele mai mari figuri ale istoriei europene, denunţa atitudinea populară faţă de astrologie - atitudine care, şi astăzi, este în mare măsură aceeaşi şi care era la fel şi în ultima perioadă a lumii greco-latine:

„Nimănui n-ar trebui să-i pese de cursul lui Saturn: nu scurtează şi nici nu lungeşte viaţa nimănui. Dacă Marte este feroce, nu înseamnă că Nero era copilul său: şi deşi Marte şi Nero au avut poate aceleaşi calităţi, nu le-au luat unul de la altul. Există o veche zicală care spune că «un om înţelept poate conduce stelele» şi eu cred în aceasta - nu în sensul în care îl daţi voi, ci în propriul meu sens. Stelele nu forţează nimic în noi din ceea ce noi nu dorim să luăm; nu ne împing spre nimic din ceea ce noi nu dorim. Ele sunt libere pentru ele însele şi noi suntem liberi pentru noi înşine. Credeţi că un om are mai mult succes in dobân­direa cunoaşterii, altul în dobândirea puterii... şi credeţi că aceasta este cauzată de stele; dar eu cred că raţiunea trebuie să fie aceea că un om este mai apt decât altul să obţină şi să păstreze anumite lucruri şi această aptitudine vine de la spirit. Este absurd să credem că stelele pot face un om. Orice poate face o stea, putem să facem şi noi înşine, pentru că înţelepciunea care ne vine de la Dumnezeu copleşeşte cerurile şi regulile asupra stelelor... sufletul omului este alcătuit din aceleaşi elemente ca şi stelele; dar aşa cum înţelepciunea celui Suprem rânduieşte mişcările stelelor, tot astfel mintea omului guvernează influenţele care se rotesc şi circulă în sufletul său.

Influenţele planetare se extind prin întreaga Natură şi omul atrage calităţi otrăvitoare de la lună, de la stele şi de la alte lucruri; dar luna şi stelele şi alte lucruri atrag de asemenea influenţe rele de la om şi le redistribuie prin razele lor, pentru că natura este un întreg indivizibil ale cărui părţi sunt legate în mod intim... soarele şi stelele atrag ceva de la noi şi noi atragem ceva de la ele, deoarece corpurile noastre astrale sunt în simpatie cu stelele iar stelele sunt în simpatie cu corpurile noastre astrale; şi la fel este cazul corpurilor astrale ale tuturor celorlalte obiecte.” (Franz Hartmann, Paracelsus, p.309).

Citatul exprimă clar ideea perfectei corespondenţe între macro-cosmos, al cărui principiu de ordine este „Dumnezeu” şi microcosmos, al cărui principiu de ordine este „raţiunea” sau „Dumnezeul din interiorul omului”. Substanţa vitală care circulă şi diferenţiază atât în interiorul macrocosmosului cât şi în interiorul microcosmosului este una şi aceeaşi. Lumina este aceeaşi, indiferent dacă străluceşte ca Soare sau stele, sau ca centre radiante în interiorul organismului psiho-mental al omului - odată ce ultimul este construit printr-un lung proces de integrare psihologică. Aceasta reprezintă Marea Operă a adevăraţilor alchimişti, procesul de „individuaţie” care este scopul operei psihologice a lui C.G. Jung, naşterea „Dumnezeului Viu” despre care vorbeşte misticul contemporan Bo Yin Ra, urmând tradiţia lui Meister Eckhart şi a lui Boehme.

Între timp, bineînţeles, de-a lungul secolelor care au condus Evul Mediu spre Renaştere şi mai încolo spre zilele noastre, astrologia, aşa cum lumea greco-latină ne-a transmis-o prin Ptolemeu, înflorea pe la curţile regale, printre negustorii dornici să-şi sporească averea şi pe oriunde rătăcea avida curiozitate a omului de a cunoaşte viitorul - ca o evadare de la realizarea prezentului! Ori de câte ori un astrolog reuşea să prevadă moarte, naştere sau calamitate el devenea faimos, un favorit al regilor; dar când profeţiile sale eşuau, cădea în dizgraţie. Nostradamus, medicul regelui Henric al II-lea al Franţei şi favoritul Caterinei de Medici, William Lilly, născut în 1602 şi elevul său, John Gadbury, care a murit în 1691, şi mulţi alţii ale căror nume pot fi găsite în diferite lucrări de astrologie, continuă tradiţia ptolemeică, adăugând câte ceva, pe ici pe colo, dar fără mare importanţă.

Astrologia europeană „clasică” este o renaştere spirituală lipsită de viaţă a intelectualismului greco-latin - aşa cum este, practic, tot clasicismul european. Întregul progres al umanităţii este concentrat asupra purei analize intelectuale şi experimentului fizic „ştiinţific”. Vitalitatea care era în astrologie este acum centrată în astronomie. Raţiunea omului se joacă în a se recunoaşte în lumea exterioară pe care o fabrică în propria sa reprezentare, exact după cum senzitivitatea psihică a omului primitiv se proiecta pe ea însăşi într-o lume fabricată de propria sa reprezentare şi populată cu „spirite” şi zeităţi cu stări umane. Recent, electricitatea şi radioactivitatea au rupt vraja şi au condus omul la surprinzătoarele concepte ale fizicii secolului XX, la teoria relativităţii a lui Einstein, la cuante şi la principiul de nedeter­minare al lui Heisenberg. Aceasta înseamnă naşterea unei noi lumi a gândirii, larg deschisă Inefabilului sau Incognoscibilului, pe care ultimele secole au sperat să-l ucidă cu sabia magică a minţii. Această nouă lume solicită astrologiei responsabilitate.

Astrologia trebuie să renască şi să lucreze din nou pentru lumea modernă, făcută haotică de un fals individualism şi de deschiderea bruscă a zăgazurilor, având ca sarcină integrarea practică, care a fost întotdeauna propria sa sarcină. Oriunde mişcările corelate ale Soarelui, Lunii, planetelor şi stelelor sunt folosite pentru a aduce ordine în confuzia lumii noastre cotidiene - acolo este astrologie. Tipul şi gama de fenomene ale naturii pe care astrologia le corelează, le interpretează şi le face semnificative în termenii principiului cosmic de Ordine, se schimbă epocă după epocă. La început ele erau fiziologice şi elementare; acum ele trebuie să fie în mod fundamental psihologice şi mentale. Dar lucrarea fundamentală a astrologiei rămâne aceeaşi. Ea trebuie să reveleze „armonia sferelor” oricare ar fi nivelul pe care este centrată conştiinţa omului. Ea trebuie să transmită simbolul Ordinii acolo unde omul găseşte haos. În terminologie modernă, ea este algebra vieţii.