Testament de haiduc
Iubito, m-au rănit în luptă,
Şi-n piept mă arde-un glonţ hain.
De-abia respir; viaţa mi-e suptă
De parc-avea flinta venin.
Sfârşit, te rog, de vrei, de-acuma
Încalecă pe calul meu.
Pe urma mea să-ţi calce urma,
Să-mi fii zmeoaică, să-mi fii zmeu.
Să-ţi fie codrii fraţi de cruce,
Doar ei să ştie taina ta:
Că-n loc să duci o viaţă dulce
Mai mult iubit-ai a lupta.
Şi de te-or întreba vreodată
Prin care văgăuni m-ascund
Să nu le spui că sunt în groapă
Să le-arăţi codrul fără fund.
Şi să mai ştii că dacă-n luptă
Viaţa-ţi va fi de moarte suptă
În Cer la mine vei veni
Şi-n veci de veci ne vom nunti.
Eu iar te rog, de vrei, de-acuma,
Pe urma mea să-ţi calce urma...
Suspin
O, cât mi-aş fi dorit, iubit Iisuse,
Cu magii la ieslea-Ţi sfântă să mă-nchin,
Ca dar să primeşti şi colindul meu lin
Lângă Fecioara care Te născuse.
Cât m-aş fi bucurat dacă bătrânul
Ce Te-a primit pe braţele-i la Templu
Aş fi fost eu. M-ai fi-mbiat să-mi umplu
Tot sufletul de Tine, dulce Pruncul.
Iordanul de-ar fi vrut să mă primească
Pe malu-i când Botezătorul turna
Pe fruntea Ta apă - în inima mea
Căinţa începea să-nmugurească.
Schimbarea la Faţă de aş fi privit
Pe Muntele Tabor cu-ai Tăi apostoli
În bine mă schimbai. Şi de grele boli
Sufletu-mi pătimaş l-ai fi tămăduit.
Şi dacă la crunta Ta răstignire
Cu Maica Ta sfântă aş fi suferit
Mă preschimbam în giulgiu. Să fi sorbit
Tot sângele cu iz de nemurire.
În rugile când la icoană suspin
Să Te-ntâlnesc, să Te văd faţă-n faţă,
Parcă-mi şopteşti că-n puţina mea viaţă
Îţi pot fi Golgotă - sau nou Viflaim.
Nu vreau să Îţi fiu rană, nici durere,
Ci Simon din Cirene vreau să Îţi fiu.
Sub cruce vreau s-ajung, oricât de târziu,
Să pot îndulci paharul cu fiere.
Dragostea Ta mi-e scut tare de aramă
Şi-mi dă nădejde pe-acest năvalnic drum.
Atinge, Iisuse, al meu suflet precum
Te-ai atins de-a Veronicăi mahramă.
Ctitorii de taină
Am visat o biserică mare, foarte ciudată:
Era construită din cărţile Părinţilor
Aşezate ca nişte cărămizi, cu multă grijă,
Atât de firesc încât nu te mirai
Cum de biserica stă în picioare.
Încercam să îi înţeleg taina
Şi o priveam cu multă atenţie:
„O, câte cărţi alese sunt aici,
Fericit este cel care le are!”
M-am gândit - şi am intrat înăuntru.
Am găsit oameni luminaţi la chip,
Îmbrăcaţi în veşminte de sărbătoare.
O voce îngerească mi-a zis:
„Nevoinţa lor a fost aparte;
Au muncit din greu şi au strâns bani
Cu care au luat mâncare duhovnicească.
Au cumpărat cât mai multe cărţi,
Cărţi care acum par cărămizi,
Şi le-au dăruit celorlalţi.
Şi din bănuţii văduvei
S-a ctitorit Catedrala Cărţilor...”
Lacrimi
Lacrimile rugăciunii mi-au sculptat în
ochi, cu-o geană,
Două candeli ce-s aprinse când veghează
sub icoană.
Lacrimile pocăinţei devenit-au mii de
ruguri
Mistuind ce-i rău în suflet – patimile cu-a
lor muguri.
Ale isihiei lacrimi ce-au tăiat inima-n taină
Ţi-au croit din carnea-i scumpă cea mai
luminoasă haină.
Lacrimile care faţa mi-au arat-o cu-a lor
pluguri
M-au dat Ţie ca recoltă. Tu păstrează-mă
de-a pururi.
Pecete
De te voi uita, Ierusalime,
Uitată să fie dreapta mea.
De te voi uita... Dar cum să te uit?
Lumină, nădejde şi cânt,
Cum să te uit
Când alerg înspre tine,
În timp ce suspin după tine?
Cum să te uit
Când îmi eşti singurul liman?
De te voi uita, ceresc Ierusalime,
Mă cheamă la tine. Tu nu mă uita...
Ultima modă
Ultima modă este o plimbare
Prin Pavilionul Oglinzilor Deformate
Din Orăşelul Copiilor.
Oamenii se privesc în ele cu nesaţ
Şi încearcă să arate cât mai bine în fiecare
Făcându-şi dese şi delicate
Operaţii estetice.
După ce se plictisesc de ce văd
Trec la oglinda următoare.
Singurii fericiţi sunt copiii
Care nu vor să treacă prin acest pavilion.
Căci se înspăimântă de groteştile oglindiri.
Ei îşi admiră feţele doar
În bălţile făcute de ploaie.
Fericiţi cei săraci cu duhul
Că a lor este Frumuseţea adevărată...
Coridă fatală
Intrăm în arena duhovnicească
Fără să ne luăm niciun fel de arme.
Scuturăm pânza roşie a păcatelor
În faţa diavolului
Fără să ne dăm seama că viaţa
Este mai mult decât un simplu joc,
Este mai mult decât un capriciu de moment.
Uităm de multe ori
Că pânza roşie creşte
Încetul cu încetul
Până ne acoperă în întregime.
Şi taurii nu îşi ratează ţinta.
Miniaturi
Unii aşteaptă ca la Judecată
Să-şi poată prezenta colecţiile de titluri,
De medalii, de ranguri şi de aplauze.
Nu îşi dau seama
Că cei din Juriu
Nu folosesc microscoape
Şi nu pot vedea altceva
Decât inimi.
Isihie
Fiecare inimă are o gură cât a chitului
Care l-a înghiţit pe Iona proorocul.
Gură ce înghite vorbele pe care le rostim
Cu rost sau fără.
Dacă ne-am da seama
Că noi digerăm şi asimilăm
Ceea ce le spunem altora
Şi ceea ce auzim de la ei
Am prefera pentru o vreme tăcerea.
Am pricepe atunci
Că gura inimii
Ştie şi să vorbească.
Ştie să cuvânteze.
După tăceri roditoare,
Ştie să dea drumul
Proorocilor.
Pe care mai înainte
Îi înghiţise...
Mahrama Veronicăi
Eu am mahrama Sfintei Veronica...
La bătrâneţe o voi lăsa ca moştenire
Celui care şi-o va dori cu adevărat.
Mulţi creştini se feresc
Să ţină în casă aşa ceva:
Viaţa e frumoasă; nu cade bine
Să vezi prea des o faţă plină de răni.
Acei creştini au evlavie în suflet,
Dar o asemenea mahramă
E inestetică, are prea mult sânge.
Un părinte m-a sfătuit să nu o dăruiesc
Decât celor care au în casă şi în inimă
Icoana cu Răstignirea de pe Golgota;
Celor ce nu se sfiesc de Răstignire.
Oare va mai râvni cineva
Odorul Veronicăi?...
Dostları ilə paylaş: |