Data ședinței: 2008-02-25 Titlul ședinței

Doamna Norica Nicolai:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Are cuvântul domnul senator Viorel Arion şi se pregăteşte domnul senator Adrian Păunescu.

Doamna Norica Nicolai:

Vă mulţumesc, domnule senator.

Are cuvântul domnul senator Adrian Păunescu, din partea Grupului parlamentar al PSD.

Aveţi cuvântul, domnule senator.

Domnul Viorel Arion:

Vă mulţumesc, doamna preşedinte.

Doamnelor şi domnilor senatori,

Parcă mai ieri ne arăta condeiul de economist al ministrului Vosganian că ni se calculează o asemenea creştere economică, încât putem, în sfârşit, să avem grijă de părinţii şi bunicii noştri, să ne valorizăm dascălii, să ne interesăm de confortul financiar al medicilor. Brusc, s-ar părea că toată creşterea economică s-a evaporat şi atunci veţi spune: „Totuşi, despre ce este vorba în cazul taxelor suplimentare apărute brusc săptămâna trecută?”. În cazul taxei auto avem o paletă largă de opţiuni, majoritatea valabile simultan: favorizarea unor producători în defavoarea altora, bani suplimentari la buget, greu cuantificabili, şi, poate, în campanie, o mână de ajutor de la producătorii care au avut de câştigat de pe urma aplicării taxei.

Cum ar arăta lucrurile cu aplicarea taxelor pe toate tipurile de venituri: de la cadouri şi prime până la benzina din rezervor şi impulsurile telefonice?

Dacă ne aducem aminte de raţiunea pentru care au fost create cartelele de masă, înţelegem că astfel de impozite nu au nicio noimă pentru un Cabinet care îşi spune liberal.

Cabinetul Tăriceanu, atunci când a ajuns la conducerea Guvernului, sub sigla Alianţei DA, a câştigat aceste alegeri cu promisiunea că micşorează în mod semnificativ fiscalitatea, iar taxa unică pe venit a ridicat semnificativ povara fiscală de pe umerii clasei medii. Călin Popescu Tăriceanu se laudă că vrea micşorarea CAS-ului şi că depune eforturi pentru readucerea românilor în ţară. Măsurile fiscale de impozitare a maşinii şi locuinţei de serviciu contrazic orice afirmaţii politice de bună-credinţă.

Suntem în an electoral, doamnelor şi domnilor senatori!

Credeţi că PNL-iştii doresc să devină impopulari tocmai acum, prin inventarea de taxe aberante? Eu nu cred. Pentru mine e clar că singura explicaţie a unor astfel de măsuri este disperarea. Şi în vocea ministrului Vosganian se citea disperarea săptămâna trecută, când a anunţat rectificarea bugetară, la nici două luni de la începerea anului fiscal.

Un eşec de asemenea proporţii nu bucură pe nimeni, pentru că cei care decontează incapacitatea de a fi buni gestionari nu sunt PNL-iştii, UDMR-iştii sau mai ştiu eu cine comandă din spate astfel de politici falimentare, ci populaţia. Populaţia României este cea care ar trebui să primească nişte compensaţii pentru astfel de atitudini. Taxa pe prostia guvernanţilor, dacă am fi aplicat-o, de la mic la mare, din 1990 încoace, cred că ar fi putut să mai crească produsul intern brut cu câteva procente. Ar trebui însă să importăm oameni inteligenţi din altă parte ca să-i gestioneze. Poate găsim, totuşi, o altă soluţie.

Vă mulţumesc.

Doamna Norica Nicolai:

Mulţumesc.

Are cuvântul domnul senator Vasile Dîncu, din partea Grupului parlamentar al PSD.

Aveţi cuvântul, domnule senator.

Doamna Norica Nicolai:

Şi eu vă mulţumesc, doamna senator.

Domnul senator Gheorghe David va depune declaraţia politică la secretariatul şedinţei. Dau cuvântul domnului senator Ivan Cismaru din partea Grupului parlamentar al PD-L.

Aveţi cuvântul, domnule senator.

Doamna Norica Nicolai:

Vă mulţumesc, domnule senator.

Are cuvântul domnul preşedinte Corneliu Vadim Tudor, din partea Grupului parlamentar al PRM.

Vă rog, aveţi cuvântul.

Doamna Norica Nicolai:

Mulţumesc mult, domnule senator.

Are cuvântul doamna senator Liliana Lucia Tomoiagă din partea Grupului parlamentar al PSD. Aveţi cuvântul, doamna senator.

Domnul Gheorghe Vergil Şerbu:

Vă mulţumesc, doamna preşedinte.

Doamnelor şi domnilor senatori, cu îngăduinţa dumneavoastră, vă invit ca, preţ de câteva minute, să lăsăm la o parte stricta noastră actualitate politică, deşi, cum sper că se va înţelege, abandonul este doar aparent şi să ne transpunem împreună într-o realitate istorică românească deloc lipsită de învăţăminte, de acum exact şapte decenii.

Îmi iau permisiunea de a vă propune acest exerciţiu de imaginaţie, dar, sper eu, şi de reflecţie, plecând de la străvechiul îndemn ciceronian "Historia magistra vitae", dar şi de la faptul că, în acest februarie 2008, se împlinesc 70 de ani de la ceea ce, pe bună dreptate, în istoria naţională este înregistrat drept "instaurarea primului regim autoritar" şi, pe cale de consecinţă, sfârşitul parlamentarismului în România întregită în 1918.Ce s-a petrecut în acel februarie 1938 la care mă refer?

La 20 decembrie 1937, în România regelui Carol al II-lea, au avut loc alegeri parlamentare la care au participat 13 partide politice principale şi 53 de grupări secundare. În scrutin, PNL a obţinut 35,92% din voturi, PNŢ, 20,40%, Partidul Totul pentru Ţară – Legionarii, 15,58%.

Netrecând pragul de 40%, cum era legea atunci, PNL nu a căpătat dreptul să formeze un guvern cu majoritate parlamentară absolută. Niciun alt partid dintre concurenţii partidului de guvernământ din acel moment nu s-a aflat în această situaţie, prin urmare, după demisia Cabinetului Gheorghe Tătărăscu, regele, spre stupoarea generală, a încredinţat mandatul formării noului guvern Partidului Naţional Creştin, condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza, care obţinuse în alegeri mai puţin de 10% din voturi.

Nu era decât tranziţia către instaurarea regimului autoritar al monarhului, fapt care s-a petrecut în februarie 1938, mai întâi prin înlăturarea Guvernului Naţional Creştin şi numirea în frunte a Executivului, cu patriarhul Miron Cristea, apoi prin decretarea unei noi Constituţii, la 20 februarie, supuse unui simulacru de plebiscit şi promulgată la 27 februarie. Caracterul noului regim s-a vădit imediat şi din amplul rechizitoriu la adresa partidelor politice, făcut de proaspăt impusul preşedinte al Consiliului de miniştri.

Citez din discursul lui Miron Cristea, rostit la Palatul Regal, cu ocazia promulgării noii Constituţii:

"Astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale care ne-a învrăjbit fără nici un folos pe toţi, spre paguba tuturor şi a ţării. Astăzi s-a rupt păienjenişul de pe ochii cetăţenilor României întregite ca să vadă limpede de unde le vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestăţii Tale, de la înţelegerea rosturilor ţării şi de la înţelegerea adevăratelor ei interese."

În ciuda faptului că multe articole ale legii fundamentale erau identice cu cele ale Constituţiei democratice din 1923, de fapt, Constituţia din februarie 1938, în ansamblul ei, oficializa un regim în care regele participa efectiv – altfel spus, de-a dreptul – la actul de guvernare.

Mă opresc aici cu rememorarea faptelor istorice prin care, atunci, în România, s-a instituit ceea ce este cunoscut ca "dictatura regală" sau, în acord cu noile concluzii ale istoriografiei, "regimul monarhiei autoritare" şi voi lăsa de-o parte consecinţele pe termen lung ale actului din februarie 1938.

Nu pot însă să nu reiau opinia unanimă a cercetării de specialitate că, în acele împrejurări interne şi internaţionale, eşafodajul democraţiei parlamentare româneşti a primit o grea lovitură, amplificată până la a deveni catastrofală în perioada în care a început în septembrie 1940 şi s-a încheiat dramatic cu acapararea totală a puterii de către comunişti, oblăduiţi, după cum se ştie, de ocupantul sovietic.

Doamnelor şi domnilor colegi, am evocat toate acestea din dorinţa de a vă reaminti o pagină deloc fericită din istoria democraţiei parlamentare naţionale. Nu cred şi, prin urmare, nu voi merge până într-acolo încât să afirm că episoade oarecum similare s-ar putea repeta, în alte forme şi cu alţi protagonişti în zilele noastre. În schimb, lecţia rămâne, evident, pentru a relua cunoscuta formulă de la sfârşitul unor pelicule cinematografice: "Orice asemănare între faptele şi personajele de atunci şi de acum este pur întâmplătoare". Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Doamna Norica Nicolai:

Mulţumesc şi eu, domnule senator.

Sunt în acord total cu dumneavoastră. Dau cuvântul doamnei senator Verginia Vedinaş din partea Grupului parlamentar al PRM. Aveţi cuvântul, doamna senator.

Doamna Liliana Lucia Tomoiagă:

Mulţumesc, doamna preşedinte.

Stimaţi colegi, tema declaraţiei mele politice este ,, Educaţia religioasă, mijloc de promovare a drepturilor omului.”

În sistemul de învăţământ românesc, ora de religie are un scop şi un rol esenţial. Învăţătura, creştină promovează respectul reciproc şi valorizarea semenilor ca principii fundamentale, iar o educaţie religioasă bazată pe aceste principii poate contribui în mod decisiv la formarea unei societăţi pluraliste, a convieţuirii în armonie cu aproapele.

Faptul că se pune problema eliminării religiei din învăţământul liceal, în contextul dezbaterilor asupra proiectului Legii învăţământului preuniversitar, conform articolului 10 alineatul 1, nu face decât să confirme criza severă în care ne aflăm, o criză a şcolii căreia am reuşit să-i distrugem orice autoritate şi, direct legată de aceasta, o criză a credinţei a noastră, a celor care ne numim creştini.

Fără îndoială, fiecare om se raportează la realitate în mod pragmatic prin voinţă, acţiune, dar şi la nivel spiritual prin credinţă, atitudine. De aceea, niciun sistem educativ nu poate atinge plenitudinea, în condiţiile în care marginalizează sau omite una din componentele ei fundamentale. O educaţie integrală presupune, pe lângă

latura intelectuală, morală, estetică, tehnologică, şi o componentă religioasă. Raportul dintre aceste laturi ale educaţiei şi modul în care fiecare dintre acestea contribuie la atingerea idealului şi a finalităţilor educaţionale, într-un anumit sistem social, este precizat prin normative legale aşa cum se doreşte în noua lege privind învăţământul preuniversitar.

În mod evident, realizarea idealului educaţional propus de actualul proiect de lege nu este posibilă fără o formare a personalităţii elevilor, care să cunoască valorile învăţăturii creştine, cea care îl conduce pe om spre respectarea conştientă, pe baza unei motivaţii interioare pozitive, a valorilor democraţiei, a diversităţii culturale sau religioase, de sprijinire a semenilor prin atingerea aspiraţiilor individuale şi sociale. Legea îşi propune şi să contribuie la păstrarea identităţii naţionale în contextul valorilor europene. Este bine cunoscut faptul că identitatea naţională şi valorile pe care le respectă şi le promovează, în lume, poporul nostru au izvoare creştine. O educaţie religioasă realizată în liceu nu este doar un demers religios, social şi cultural, ci este şi o cale pentru formarea unor reprezentări corecte şi temeinice privind cultura naţională şi universală, stimularea dialogului intercultural din perspectiva libertăţii şi egalităţii dintre semeni.

Educaţia religioasă constituie un mijloc de promovare a drepturilor omului în baza valorilor şi atitudinilor pe care aceasta le propune.

Este de mirare că o lege, care îşi propune în partea sa pedagogică un ideal şi finalităţi în concordanţă cu valorile religiei creştine, elimină disciplina religiei în anii marilor întrebări ale vieţii, în anii unei înţelegeri în esenţă a acesteia, la vârsta la care se poate forma o spiritualitate superioară autentică.

Stimaţi colegi, părinţii aşteaptă o ofertă educaţională care să includă educaţia religioasă ca factor de apropiere faţă de adevăratele valori şi tradiţii religioase şi culturale, de echilibrul faţă de asaltul nonvalorilor morale din societatea noastră şi faţă de promovarea tot mai agresivă a violenţei şi imoralităţii din mass-media. Deja pentru societate au apărut probleme precum: recrudescenţa cazurilor de suicid la elevi, creşterea toxicomaniei în rândul tinerilor, înmulţirea alarmantă a cazurilor de violenţă în care sunt implicaţi tinerii din şcoală şi din afara acesteia, accelerarea maturizării tinerilor, în special ca urmare a vizionării de programe TV inadecvate vârstei acestora, fără ca ei să înţeleagă adecvat efectele complexe ale sexualităţii asupra întregii lor personalităţi.

În aceste condiţii, o educaţie religioasă la liceu poate să ofere tinerilor o înţelegere superioară a vieţii şi a valorii acesteia, precum şi un suport puternic pentru rezolvarea propriilor probleme. Prezenţa religiei în planurile-cadru ale ţărilor din Uniunea Europeană este o realitate, o tradiţie chiar. În faţa noilor provocări ale lumii moderne, în special a terorismului şi extremismului religios, determinat de interferenţele dintre populaţii cu religii şi culturi diferite, sistemele educative europene pregătesc abordări noi cu un rol sporit al religiei care să conducă la realizarea unor raporturi sociale favorabile, inclusiv prin valorificarea potenţialului formativ-educativ al religiei în general şi a celei creştine în special.

Stimate colege şi stimaţi colegi, nu sunt de părere că tânărul trebuie obligat să creadă, dar este absolut necesar ca el să cunoască lucrurile esenţiale legate de spiritualitatea şi tradiţia părinţilor săi, să aibă o cultură creştină minimală. Este, poate, momentul unei mărturisiri de credinţă mai puternice. Dumnezeu să ne ajute să păstrăm statutul actual al religiei într-o lume care tot mai puţin vede şi tot mai puţin înţelege prezenţa Lui în lume.

Vă mulţumesc. (Aplauze la Grupul parlamentar al PSD)

Domnul Ivan Cismaru:

Mulţumesc, doamna preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi, intervenţia mea de astăzi poartă denumirea „Care taxă ?”

La o discuţie televizată, un ministru al actualului Guvern a fost întrebat:

„– Domnule ministru, care este situaţia taxei de primă înmatriculare în urma trecerii moţiunii prin Parlament? „

Ministrul a făcut nişte ochi mari şi a răspuns printr-o întrebare:

„– Care taxă? Eu nu cunosc decât că a fost o taxă de mediu care a fost anulată. În locul ei s-a stabilit o taxă diferenţiată de înmatriculare care este anulată, iar acum lucrăm - că de aceea suntem aici, în Guvern, miniştri - la o nouă taxă care se va numi Taxă pentru protecţia sănătăţii populaţiei la posibilele noxe ce vor rezulta prin arderea incompletă a carburanţilor, în funcţie de vechimea autoturismelor şi gradul lor diferenţiat de uzură - noxe care ar putea afecta în mod serios, chiar foarte periculos, sistemul respirator, sistemul circulator, sistemul nervos şi alte sisteme pe care le deţine fiinţa umană.

– Dar, domnule ministru, nu vi se pare că aţi mai scăpat un sistem important al omului?

– Care, domnule? Eu credeam că le-am enumerat pe toate în această lege pentru a nu i se da tot felul de interpretări.

– Păi, sistemul răbdării, domnule ministru.

– Domnule, acest sistem nu este trecut în literatura medicală a sistemelor şi, probabil, că mi-a scăpat, dar, oricum nu contează prea mult în analizele şi deciziile actualului Guvern.

– Domnule ministru, nu vi se pare că titlul este prea lung şi oamenii nu vor înţelege despre ce este vorba?

– Păi, tocmai asta trebuie la o taxă, să nu fie înţeleasă, pentru a putea fi plătită, şi nu comentată.

– Dar, dacă nu va fi aprobată nici această taxă, atunci ce veţi mai face?

– Nu vă faceţi probleme. Noi, actualul Guvern, avem o capacitate de a inventa taxe, încât nu are nimeni capacitatea de a le ţine minte. De altfel, în acest an, ne-am mai propus să inventăm:

Taxa pentru circulaţia pe dreapta pe drumurile publice, care diferă de circulaţia pe stânga din Anglia, fiindcă trebuie să ne aliniem la tot ce este în UE;

Taxa pentru al doilea costum cumpărat, a doua cămaşă, al doilea …, fiindcă noi vrem să fim primii totdeauna;

Taxa pentru recuperarea cheltuielilor de la referendum şi de la alegerile europarlamentare care au constituit cheltuieli extrabugetare şi pe care le-am făcut pentru alţii, nu pentru noi, Guvernul actual;

Taxa de schimbare a anotimpurilor, care este foarte importantă avându-se în vedere că, la orice schimbare inclusiv de anotimp, apar multe cheltuieli neprevăzute. Şi acum, vă voi spune taxa cea mai importantă:

Taxa de anticipaţie a anticipatelor, care se impune ca o necesitate stringentă având în vedere că schimbarea sistemului electoral, anticipăm noi, va induce cheltuieli importante, neprevăzute prin care să putem susţine şi promova candidaţii care nu vor fi votaţi de oameni.

– Deci, domnule dragă, cred că ai constatat că suntem un Guvern serios, cu putere de muncă, cu creativitate şi, implicit, anticipare.

– Dar, domnule ministru, ceva venituri, care să crească pentru a nu mai pune taxe, nu sunt?

– Domnule dragă, noi nu mizăm pe venituri nesigure. Taxa este sigură şi de bază.

– Domnule ministru, nu rămâne decât să vă mulţumesc.

– Ce să-mi mulţumeşti, domnule dragă, e de datoria mea, dar uite că mi-ai dat o idee. Voi propune o taxă pentru mulţumire.”

(Aplauze din sală.)

Doamna Norica Nicolai:

Bună ziua!

Înainte de a începe, fac un apel către grupurile politice să mobilizeze senatorii în sala de plen.

Aveţi cuvântul, domnule senator.

Doamna Norica Nicolai:

Vă mulţumesc, domnule senator. Are cuvântul domnul senator Dan Sabău.

Doamna Norica Nicolai:

Îi rog pe colegii noştri, transmiţându-le rugămintea domnului senator Adrian Păunescu, să nu obosească stând în picioare.

Vă rog, domnule senator, aveţi avântul.

Doamna Norica Nicolai:

Vă mulţumesc, doamna senator. Are cuvântul domnul senator George Vergil Şerbu, din partea Grupului parlamentar al PNL.

Domnul Dan Sabău:

Vă mulţumesc, doamna preşedinte de şedinţă.

Stimaţi colegi, voi ataca sistematic o problemă care, după părerea mea, îşi face din ce în ce mai mult simţită nerezolvarea în România. Este vorba de sănătatea pentru români. Problemă care, rezolvată, ar putea să ne scutească de orice campanie electorală.

Vorbesc de sănătatea pentru români şi aş ura românului sănătate, locuri de muncă şi prosperitate. Aş începe cu sănătatea, pentru că, altfel, omul nu poate să muncească, altfel, este în incapacitate temporară de muncă.

Filosofia noastră economică pentru această „profesiune neproductivă” – am folosit ghilimele, pentru că aşa era taxată înainte de 1989, iar acum este taxată drept contraproductivă – face ca fuga medicilor din ţară să fie arătată cu indexul, dar să fie profund justificată. Şi o să citez din ceea ce spun rezidenţii, dintr-un ciclu în care voi spune că medicul rezident este sărac şi cinstit.

Medicii rezidenţi din România au un forum special de discuţii, intitulat „Cum pleci din ţară… că nu se mai poate!” Asta în timp ce spitalele româneşti sunt în penurie de medici pentru salvări, medici pentru gardă, medici de toate tipurile, asta în timp ce în Europa norma este de 32 de medici la 1000 de locuitori, iar în România avem 15-17 medici la 1000 de locuitori, ceea ce denotă că suntem la jumătate. Dintre aceşti medici, care sunt la jumătate, o parte dintre ei părăsesc ţara (cam jumătate) pentru că nici nu vrem să-i ţinem.

Ultima ordonanţă pe această temă emisă de Guvernul Tăriceanu, Ordonanţa Guvernului nr.12/2008, pomeneşte clar despre spitalele în care gradul de acoperire cu personal medical este de sub 50%. Asta este realitatea în care trăim, doamnelor şi domnilor senatori.

Să spunem că absolvenţii facultăţilor de medicină, care vor să plece din ţară, sunt ingraţi şi nu se simt responsabili, deşi ar trebui, faţă de investiţiile pe care societatea le-a făcut pentru instruirea lor, dar afirmaţia este lipsită de sens şi imediat am să o motivez.

Societatea, recte factorii de decizie - pentru că despre ei este vorba - din statul român au oprit interesul pentru o medicină performantă chiar la nivelul studiilor. Trecem peste amănunte legate de cei 11 – 12, până la 14 ani de pregătire, pe care este obligat studentul şi apoi rezidentul în medicină, cu o etapă de stagiatură obligatorie, de un an, să-i realizeze. Vreau să vă spun că stagiatura este obligatorie pentru ca un medic să funcţioneze în Europa. A fost desfiinţată stagiatura pentru una-două generaţii. Europa face concesii, acum, ca să-i primească pe aceştia, pentru că Europa are nevoie de medici. România nu are nevoie de medici, iar aceşti tineri, care pierd nopţile, în zile de sărbătoare, făcând de gardă, sunt plătiţi sub orice critică. Ba, mai mult, rezidenţii de anul I şi II nu sunt plătiţi deloc. Au absolvit o facultate, sunt doctori, lucrează în spital, pot să facă gardă noaptea, pot să facă gardă în zilele de sărbătoare – şi fac în jur de 5-6 gărzi, care sunt obligatorii pentru ei, au tot interesul să înveţe – dar credeţi-mă că nu primesc bani în anul I şi II pentru acest lucru şi mi se pare absolut anormal, pentru că şi Codul muncii stipulează care sunt condiţiile în care se lucrează noaptea şi de sărbătorile legale.

Trecem peste faptul că cei din spitalele aşteaptă ca rezidenţii din anii I şi II să muncească noaptea, făcând voluntariat şi hrănindu-se cu gloria, probabil. Rezidenţii, ajunşi în ţări mai primitoare cu personalul medical românesc, vorbesc însă de lucruri mult mai dureroase din cauza absenţei lor din mediul românesc.

Citez de pe forum: „În afară de salariu, medicii rezidenţi pleacă pentru că în spital sunt pe post de mobilier sau de scrib şi nu-i învaţă nimeni nimic, iar apoi, după rezidenţiat, se prevede încă o perioadă de şomaj glorios, pentru că toate posturile scoase la concurs se atribuie pe alte criterii decât competenţa” . Şi aşa este.

Alt medic tânăr, doritor să vindece oameni, scrie - nu ştiu… o să-i treacă, probabil, cu timpul - : „Eu prefer să muncesc 70 de ore pe săptămână şi să învăţ toată viaţa – şi un medic învaţă toată viaţa – ca să nu omor oameni, dar să câştig decent, să-mi permit o viaţă confortabilă şi să pot călători şi eu prin lume”. Şi mai adaugă acelaşi medic: „Medicii din România nu au această opţiune. Oricât de mult ar munci, dacă sunt cinstiţi, rămân săraci.”

De partea cealaltă, rubricile ziarelor noastre sunt pline de cazuri de malpraxis, medicii sunt trecuţi în top în ceea ce priveşte corupţia la scară mică, dar nimeni nu se întreabă câte norme face pe zi un medic de la noi, câţi alţi medici înlocuieşte cel puţin un medic, cât de mare este oboseala acestora - asta rezultă din statistici – şi, mai ales, nu se întreabă nimeni cum de sănătatea primeşte de la bugetul de stat, în ultimii ani, mai mulţi bani decât a primit vreodată, dar calitatea actului medical nu suportă nici cea mai mică îmbunătăţire de pe urma infuziei de capital. Ministrul Nicolăescu, educat, ca şi mine, într-o perioadă dinainte de 1989, pleacă de la ideea că nimeni nu e de neînlocuit. Aşa o fi, dar să ai cu cine să-l înlocuieşti. Dar când nu mai ai, domnule ministru? Vă duceţi dumneavoastră, personal, să tăiaţi apendicele sau, poate, să operaţi nişte amigdale, pentru că, oricum, sunt taxate drept cele mai simple operaţii?

Din moşi-strămoşi am prins o vorbă pentru cei care au viteza sângelui mai mare decât viteza minţii: „Cine nu are bătrâni să-şi cumpere”.

Ţările democratice, ţările europene, ţările cu tradiţie democratică în Europa aplică vorba astfel: „Cine nu are medici să-i cumpere”. Şi credeţi-mă că se cumpără medici din România. E un trafic intelectual semnificativ şi medicul, inevitabil, va alege zona în care poate să-şi facă profesiunea cum trebuie.

România e o pepinieră bună. Oricum, aici nu pare să aibă nimeni nevoie de ei, deşi este o ţară premiantă la mortalitate. Vorbesc de România. Tinerii noştri medici sunt disponibili, muncitori, bine şcoliţi, tot ce le trebuie unor ţări interesate de binele cetăţenilor lor, luaţi individual, dar şi în grup.

Una peste alta, dacă stăm să analizăm situaţia medicinii româneşti, este evident că lipseşte strategia. Nu am avut şi nici acum nu există un plan strategic pentru a scoate din faliment primul domeniu esenţial pentru popor: sănătatea cetăţenilor săi, patrimoniul biologic.

Banii au plecat, nu prea se vede unde, evoluţie nu se vede nici cât negru sub unghie. Cei care dispun de fonduri se tratează în străinătate, cei care cotizează sârguincios la fondul de sănătate nu contează decât din patru în patru ani, la vot. Poate că ar fi cazul să ne gândim măcar la faptul că n-o să mai aibă cine să ne voteze în ritmul acesta, că ne pleacă nu numai medicii, pleacă şi cetăţenii. Beneficiul este că cetăţenii plecaţi şi care lucrează în străinătate vor fi trataţi în special, de medicii români ajunşi în străinătate, dar credeţi-mă că nu e un mod bun de a gândi. Poate ar fi cazul să ne gândim că noi, politicienii, ar trebui să luăm această problemă de politică de sănătate drept una fundamentală pentru politica noastră, în general, pentru Parlamentul nostru, pentru ambele Camere, pentru tot ceea ce înseamnă Executiv şi decizie în legătură cu medicul, pentru că suntem într-o ţară în care paradoxul îşi face loc. Şase ani de facultate de medicină, după care un an de stagiu, după care, şapte ani de rezidenţiat, în care nu poţi să-ţi faci familie, pentru că eşti tot pe drumuri, în diverse centre în care îţi faci rezidenţiatul, copii nu ai cu cine să faci, în mod normal, dacă nu eşti căsătorit… mă rog, rămânând tributari unei concepţii vechi, cum că familia este fundamentală pentru copii, salariul… De salariu nu putem să vorbim. În situaţia aceasta, se mai adaugă un lucru. În momentul în care ai ieşit pe banii tăi, ai parafa ta, eşti obligat să plăteşti malpraxis, adică riscul de eroare medicală. Nu există nicio altă profesiune care să plătească aşa ceva, nu e nicio altă profesiune care să fie bănuită că poate face o eroare şi că ea trebuie compensată. Prin comparaţie, apropo de sănătatea biologică, pe care o asigură medicii, şi sănătatea socială, pe care o asigură juriştii, juristul, la 24 de ani, nu la 34, ca medicul, devine, eventual, inamovibil, are un salariu corespunzător, iese la pensie la 68 de ani, iar veniturile lui sunt considerate o soluţie anticorupţie. Dar în România, noi nu considerăm că cei din justiţie sunt corupţii României, ci medicii. Şi atunci, nu văd de ce nu le mărim salariile medicilor, ca să nu mai fie corupţi.

Vă spun că medicii lucrează şi ziua, lucrează şi noaptea, că vin de acasă şi în afara gărzii… Dacă ai un bolnav, eşti chirurg şi te cheamă la telefon anestezistul sau medicul de gardă, trebuie să iei drumul spitalului, indiferent unde eşti, şi să încerci să dai o mână de ajutor, să salvezi un om

Ţin minte că prin 1998, când s-a înfiinţat Colegiul Medicilor, un alt entuziast, educat comunist, spunea: „Medicul trebuie să salveze cu preţul vieţii un om”. Nici măcar posibil… Trebuie! Acest lucru urma să fie înscris în statutul medicilor. Am reuşit să evităm asta, pentru că o primă condiţie, ca să poţi salva azi un om şi mâine altul, este totuşi să nu mori salvând. Dacă ştii să înoţi, să sari după cel care se îneacă, dacă nu ştii să înoţi, să nu sari după unul care se îneacă. Cu toate astea, credeţi-mă că medicii fac acest sacrificiu şi nimeni nu-i decorează pentru asta. În acest moment, dacă nu ne trezim la timp, credeţi-mă, vom pierde medicii din ţară. Aducem medicamente, aducem aparatură, le plătim cel mai scump în Europa, dar plătim medicii cel mai prost. Medicii vor găsi bani acolo unde se dau pentru o muncă prestată cinstit. Vor pleca.

Vă mulţumesc, doamna preşedinte.