Data şedinţei: 2005-02-28 Titlul şedinţei

Domnul Viorel Dumitrescu :

Domnule preşedinte,

Stimate şi stimaţi colegi,

Am să vă reţin atenţia în legătură cu o problemă care, după opinia mea, este de interes general şi trebuie să se afle în atenţia opiniei publice.

În urma unor sesizări ale unor cetăţeni din judeţul Vâlcea şi din Bucureşti cu privire la modul în care se desfăşoară tratamentele la Institutul Oncologic „Dr. Alexandru Trestioreanu” din Bucureşti, am procedat la verificarea celor semnalate şi am constatat… Se cunoaşte în toată lumea că, în orice boală, mai ales în cazul bolii canceroase, şansa de vindecare, de supravieţuire pe o cât mai mare durată de timp depinde, în mare măsură, de condiţia ca depistarea şi începerea tratamentului să aibă loc cât mai din timp. Dacă inconvenientele tratamentelor, ce nu sunt unele obişnuite, ci unele agresive, cu maximă toxicitate în organism, putând duce chiar la aşa-numita boală citostatică sau boala de iradiere prin efectele secundare negative pe care le provoacă, sunt suportate cu stoicism de bolnav în speranţa vindecării sau a prelungirii vieţii, motivat de faptul că alte metode de tratament nu există nici în ţară şi nici în altă parte a lumii, nu la fel se poate vorbi şi de inconvenientele care ţin de modul în care sunt rezolvate problemele bolnavilor neoplazici de către cei chemaţi şi plătiţi în monedă de stat să se ocupe de tot ce ţine de acest sistem. Institutul Oncologic Fundeni ce poartă numele „Doctor Alexandru Trestioreanu”, cel mai mare din ţară cu acest profil, aflat în capitala ţării, dacă, într-o bună măsură, răspunde cerinţelor bolnavilor, în acelaşi timp, se constată nereguli care, după opinia noastră, se cer a fi îndreptate.

Din verificările şi informaţiile obţinute s-a constatat că, de la data efectuării biopsiei din momentul operaţiei şi până la obţinerea rezultatului anatomo-patologic trec, în general, cel puţin 2 luni, datorită faptului că nu este decât un singur medic primar anatomo-patolog care trebuie să verifice toate analizele făcute pe ţesute prelevate în cursul operaţiilor. În asemenea condiţii, obţinerea de rezultate are loc pe o întindere de cel puţin 2 luni, rezultat care, de pildă, în Franţa se obţine în câteva zile.

Fără a intra în detaliile ce ţin de tratamentele pre- sau post-operatorii, acestea fiind resortul medicilor de specialitate, totuşi, ne putem permite să semnalăm o împrejurare sesizată de bolnavi şi care se impune a fi urgent îndreptată.

Institutul oncologic din Bucureşti nu are decât un singur accelerator linear şi se pare că este şi singurul din ţară devenit o ruină, uzat, care tot timpul se strică, se repară, se cârpeşte şi care nu poate fi înlocuit pentru anumite tipuri de cancer. Oamenii şi, mai ales, femeile sunt cei care au nevoie ca de aer de binefacerile acceleratorului linear, aşteaptă înfriguraţi, cu teamă ca nu cumva să se mai defecteze iarăşi şi să plece acasă, sărind peste tratamentul prescris. Pentru ca o asemenea procedură să aibă şi eficacitate, trebuie să aibă şi o anume continuitate. Aproape zilnic, bolnavii se plâng că unicul aparat existent prezintă multe întreruperi, ceea ce se repercutează evident asupra stării psihice şi fizice a bolnavului. În aceste împrejurări, un tratament de radio-terapie care este stabilit de medicul oncolog la 5 săptămâni cu proceduri unice, în afara zilelor nelucrătoare, se prelungeşte sine die. Este lăudabil că, ajutat de Fundaţia „Renaşterea”, Institutul oncologic a reuşit să intre, în anul 2003, în posesia unui aparat şi poate ajuta în urma unei intervenţii chirurgicale de neoplasm mamar, dar pentru o aparatură nouă, performantă, care să răspundă obiectivelor specifice nu se face nimic.

În ce fel se implică în rezolvarea acestei probleme Ministerul Sănătăţii şi Familiei ? Se cunoaşte acolo această situaţie ? Dacă da, ce se întreprinde ? Există vreo iniţiativă în acest sens ? În ce ţară din Europa şi din lumea civilizată mai există aşa ceva ?

Bolnavii de neoplasm nu sunt nici infractori, nici cerşetori, sunt oameni care au avut neşansa să fie loviţi de o maladie cruntă care trebuie să primească aceeaşi atenţie ca şi orice altă boală şi nu să lase sentimentul că ceea ce se mai face pentru el reprezintă o favoare şi nu ca un drept elementar, acela la sănătate şi la viaţă. Sunt oameni de toate vârstele, de toate condiţiile sociale, pensionari sau nu, oameni care au cotizat la asigurările sociale de sănătate, cu familii, cu copii, mai săraci sau mai cu stare, din Bucureşti sau din provincie şi care, din cauza bolii, nu mai pot munci sau care, dimpotrivă, se simt apţi de muncă, dar cu toţii neputincioşi în faţa atâtor probleme cu care se confruntă în mod concret.

În concluzie, au sau nu au dreptul la viaţă, la sănătate, bolnavii neoplazici ? Încurcă cumva societatea ? Cer prea mult pentru boala lor ? Sunt ei condamnaţi la moarte ?

Pentru a primi un răspuns la problemele ridicate în prezenta declaraţie, îmi rezerv dreptul de a mă adresa ministrului sănătăţii şi familiei cu două întrebări, în speranţa că se vor găsi soluţii pentru rezolvarea de urgenţă a aspectelor semnalate şi că acesta vor intra în centrul atenţiei preocupărilor organelor de resort, privite ca o prioritate de interes general.

Vă mulţumesc.