Data şedinţei: 2005-02-28 Titlul şedinţei

Domnul Alexandru Athanasiu:

Distinşi colegi senatori,

Declaraţia mea politică de astăzi vizează propusele modificări ale Codului muncii.

Schimbarea regimului politic în România, în 1989, prin trecerea de la totalitarismul comunist la democraţie a semnificat şi obligaţia construirii în timp a unei economii de piaţă funcţionale, precum şi reaşezarea pieţii muncii pe coordonate noi şi de progres social.

În acest context, guvernările din perioada de tranziţie au încercat cu inevitabile eşecuri de etapă, dar şi cu rezultate concrete şi pozitive, să clădească o relaţie de muncă democratică şi adaptată cerinţelor moderne ale Europei sociale, având drept principale caracteristici următoarele: necesitatea liberalizării pieţii muncii, garantarea protecţiei juridice a salariatului, promovarea dialogului social, instituţionalizarea negocierii colective, crearea parteneriatului muncă - capital .

Aceste obiective au fost în bună-măsură ilustrate prin normele actualului Cod. Mai mult, dispoziţiile sale au inclus, cum era şi firesc, angajamentele juridice ale statului român, asumate prin semnarea şi ratificarea acestor documente, cum ar fi Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Directive ale Uniunii Europene, Carta Social - Europeană revizuită etc. Restrângând, deocamdată, analiza noastră doar la aspectele de ordin tehnico-juridic, putem afirma cu tărie că actualul Cod al muncii reprezintă un standard normativ european, aspect documentat şi de rapoartele de ţară ale Uniunii Europene pentru anii 2003-2004. Este neîndoios, aşadar, ca actualele pertractări legate de modificarea conţinutului Codului muncii nu sunt în nici un caz generate de: înapoierea reglementării ori desuetudinea acestuia, absenţa dimensiunii europene a Codului, deficienţe conceptuale ori proceduri aberante. Categoric ne aflăm în prezenţa unui atac politic frontal. Se doreşte cu încăpăţânare şi adeseori cu vădită incompetenţă să se acrediteze formule juridice care să legitimeze abuzul patronal, să satisfacă arbitrariul angajatorului, să servească într-o concepţie vetustă proprie capitalismului secolului XIX interese exclusive ale unui patronat care consideră utilizarea forţei de muncă doar din perspectiva creşterii profitului, cu nesocotirea dreptului angajaţilor, în dispreţul suveran al oricărei reguli juridice. Ce este altceva în propunerile făcute decât servirea acestui scop prin orice mijloace şi cu suportul evident al totalei ignoranţe în domeniul reglementărilor europene? Astfel, transformarea contractelor de muncă pe durată determinată în regulă de angajare are drept efect următoarele: insecuritatea juridică a salariatului aflat sub presiunea permanentă a desfacerii contractului de muncă la expirarea termenului contractual; eludarea procedurilor de concediere care sunt de regulă aplicabile în cazul contractelor pe durată nedeterminată; limitarea sau chiar lipsirea salariatului de unele drepturi de asigurări sociale, ştiut fiind faptul că cei care au contracte pe durată determinată nu primesc toate drepturile de asigurări sociale. Într-un cuvânt se doreşte utilizarea forţei de muncă după cheful fără limite al angajatorului. Eliminarea obligaţiei de a negocia, dincolo de faptul că încalcă prevederi constituţionale şi legale, vine să anuleze dialogul partenerilor sociali, având drept consecinţă imediată şi extrem de dăunătoare revenirea la practici şi comportamente tipice secolului XIX. Nelegală în plan juridic, o atare măsură ne îndepărtează şi nicidecum apropie de legislaţia europeană pe care unii doar o clamează fără să o înţeleagă şi cu atât mai puţin să o aplice. Mărirea orarului de lucru la 12 ore pe zi, impunerea muncii forţate,. nu sunt doar aberaţii juridice şi flagrante violări ale drepturilor omului, determinate de persoane total incompetente în cel mai bun caz, dar constituie şi un program amplu de demolare a unor instituţii democratice. Personal consider că agitaţia în jurul acestui subiect nu este doar materializarea unui instinct demolator, propriu actualei puteri care crede că va câştiga credibilitatea guvernării prin distrugerea actelor guvernanţilor anterior, ci, şi mai grav, o tentativă de a pune munca salarială, precum şi pe salariaţi, în general, în categoria lucrurilor tolerate, acceptate de nevoie şi cumpărate pe nimic. Un dispreţ suveran, o intoleranţă fără margini şi o incompetenţă crasă, iată ingredientele acestui pompos demers, de modificare a contractului de muncă. Între dorinţa explicabilă, dar neacceptabilă, a unor organizaţii patronale de a transforma contractul de muncă individual şi colectiv în simple angajamente verbale care obligă doar pe salariat şi girul ministerial superficial şi grăbit de a o îndeplini nu ne este greu să decidem a cui este vina, dar ştim sigur a cui este responsabilitatea. Îi reamintim domnului ministru al muncii că România lucrătoare nu şi-a codificat relaţia de muncă doar în anul 2003. Istoria, pe care este bine să o mai cercetăm, ne arată că din anul 1929 ţara noastră a avut legi progresiste pentru acele vremuri care reglementau dreptul la negocieri colective şi contracte colective şi care conţineau prevederi privind protecţia juridică a salariaţilor. Cu alte cuvinte, România interbelică nu doar cea comunistă, cum unii ignoranţi cred şi acum, a înţeles odată cu elita politică a vremii că dialogul social nu este doar o umbrelă de vreme rea, ci necesara premisă a coeziunii sociale şi a progresului naţional. De altfel, prin modificările propuse – şi nu sunt puţine şi toate proaste – amintindu-mi o vorbă celebră a unui profesor de drept al meu care spunea tânărului doctorand foarte agitat în legătură cu opera sa: ,,Dragul meu, lucrarea dumitale este interesantă. Ea are şi lucruri noi şi lucruri bune. Numai că lucrurile noi nu sunt bune, iar lucrurile bune sunt vechi”. De aceea, spuneam că şi printre alte modificări, la care nu am înţeles să mă refer pentru a nu răpi atenţia distinsului Senat al României, se urmăreşte în fapt înlăturarea lucrătorului din dialogul necesar cu angajatorul. Noi, ca social-democraţi, ne vom opune cu argumente juridice şi politice acestui demers, primitiv prin concepţie şi dăunător prin consecinţe. Europa socială, la a cărei poartă batem cu insistenţă, şi chiar, uneori, cu entuziasm, nu este locul potrivit pentru asemenea experienţe. Dincolo de toate stăruie însă o întrebare: este economia românească la nivelul de competitivitate care să asigure deplina angajare sau ceea ce în terminologia europeană se numeşte full employment: salarii decente, asigurări sociale acoperitoare, într-un cuvânt, stabilitate economică globală şi individuală, suficientă coeziune şi solidaritate socială, precum şi acces echitabil la bunăstare? Din păcate, răspunsul pe care societatea românească îl poate da astăzi este negativ. Şi atunci, soluţia guvernanţilor, unica, este de a desfiinţa drepturile câştigate de lucrători în ultimii ani?

Voi încheia, spunând: lucrătorii nu sunt chiriaşi sau toleraţii corporaţiilor sau ai angajatorilor. Aşa cum nu sunt şi nu trebuie să fie niciodată consideraţi drept toleraţi în România, la a cărei dezvoltare contribuie în egală măsură cu întreprinzătorii.

(Aplauze)