Data şedinţei: 2005-04-04 Titlul şedinţei

Data şedinţei: 2005-04-04

Titlul şedinţei:

Intervenţia 1

Declaraţii politice prezentate de doamnele şi domnii senatori :

- Maria Petre (Alianţa „Dreptate şi Adevăr” - PNL-PD) - In memoriam - Papa Ioan Paul al II-lea;

- Ioan Chelaru (PSD) - In memoriam - Papa Ioan Paul al II-lea;

- Corneliu Vadim Tudor (PPRM) - Mesaj de condoleanţe adresat Nunţiului Apostolic din România, Excelenţa Sa Jean-Claude Périsset; - zi de doliu naţional şi ridicarea unui monument închinat Papei Ioan Paul al II-lea;

- Puskas Valentin Zoltan (UDMR) - In memoriam - Papa Ioan Paul al II-lea;

- Mihai Tâbuleac (Alianţa „Dreptate şi Adevăr” - PNL-PD) – „Adevărata valoare a proprietăţii”;

- George Cristian Maior (PSD) - un an de la intrarea României în Alianţa Nord Atlantică;

- Petru Stan (PPRM) - intenţia Guvernului Tăriceanu de a schimba Lega fondului funciar. Aplicarea nemotivată a „restitutio in integrum”;

- Nemeth Csaba (UDMR) - modificarea Legii nr. 309/2002;

- Gheorghe David (Alianţa „Dreptate şi Adevăr” - PNL-PD) - 8 aprilie - Ziua internaţională a rromilor - inserţia socială a rromilor;

- Doina Silistru (PSD) - soluţionarea problemelor vitale ale cercetării ştiinţifice, în general, şi ale cercetării din agricultură, în special;

- Viorel Arion (Alianţa „Dreptate şi Adevăr” - PNL-PD)- situaţia dramatică a economiei judeţului Hunedoara;

- Corina Creţu (PSD) - In memoriam - Papa Ioan Paul al II-lea; - nevoia de solidaritate naţională în cazul răpirii celor trei ziarişti români în Irak;

- Szabo Karoly Ferenc (UDMR) - neconstituţionalitatea unei prevederi din Legea nr. 463/2001 privind reglementarea activităţilor în sectorul gazelor naturale;

- Adrian Mihai Cioroianu (Alianţa „Dreptate şi Adevăr” - PNL-PD) - poziţia Societăţii Timişoara faţă de declaraţiile recente ale domnului Ion Iliescu referitoare la Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990; - protest faţă de modul neprofesionist în care Radio România Actualităţi a transmis ştirile despre decesul Papei Ioan Paul al II-lea;

- Gheorghe Funar (PPRM) - drept la replică în problema Autostrăzii Transilvania.
Domnul Ioan Chelaru:

Domnule preşedinte,

Stimaţi şi distinşi colegi,

Mărturisesc că ultimele zile au fost, într-adevăr, deosebite, nu numai sub aspectul suferinţei, dar şi sub aspectul aducerilor aminte. Vă rog să-mi permiteţi să prezint în faţa dumneavoastră câteva din aceste gânduri, pe care eu, în calitate de catolic, le-am trăit.

Prin educaţia mea religioasă pot să afirm că o credinţă nu a venit niciodată să capteze, într-o schemă rigidă, conţinuturi social-politice. Am ştiut, însă, întotdeauna că fără adevăr nu poate exista libertate autentică şi acest lucru mi-a fost confirmat la întâlnirea pe care am avut-o cu Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în urmă cu câţiva ani, tot în luna aprilie, într-o audienţă personală la Cetatea Vaticanului. Atunci, Papa ne-a spus, mie şi soţiei: „Adevărul şi libertatea, fie se conjugă împreună, fie, jalnic pier împreună”. Eram în faţa ultimului dintre giganţii scenei mondiale. Eram în faţa aceluia care a fost lăsat aproape singur să predice despre demnitatea muncitorului şi sprijinul celui fără de muncă, cerând imperios reconciliere şi solidaritate între diferitele pături ale societăţii şi îndemnând naţiunile bogate să se preocupe de ţările sufocate de sărăcie şi datorii externe. Era omul care ne-a oferit o Evanghelie a mântuirii şi speranţei în faţa noilor idoli: egoismul tribal, naţionalismului exacerbat, fundamentalismul violent şi sectarismul atroce, profitul lipsit de preocupare faţă de calitatea vieţii umane. Atingerea mâinii sale n-a fost atingere de carne şi sânge. Privirea sa n-a fost privire, ci iubire transfigurată de iris. O bunătate şi înţelegere infinite, care treceau prin mine, cum trece lumina prin sticlă.

Am retrăit în memorie acele clipe iarăşi şi iarăşi, şi întotdeauna am regăsit înfiorarea de dincolo de simţuri. În ceasul acela binecuvântat, l-am întâlnit pe Dumnezeu şi m-a atins. Acolo, în faţa Papei, nevăzuţi şi fluizi îngerii ne-au transmis o iubire nouă, o altfel de iubire, o altfel de lumină care mă ţinea parcă îmbrăţişat. Sunt neputincioase cuvintele şi săracă descrierea atunci când bunătatea absolută se manifestă. La începutul lunii aprilie am aflat cu toţii de agonia Sfântului Părinte. Am simţit câteva secunde că sunt în bătaia vântului rece. Apoi, ceasuri acoperite de panică. Se întâmpla ca o trezire din letargia unui somn buimac de după-amiază, când ridici pleoapele şi auzi o răstire care te aruncă în absurd, în neînţelegere, în refuz. Strângi tâmplele între palme şi faci eforturi să te aduni, să gândeşti coerent, să accepţi să înţelegi. Să înţelegi ce? Ce anume te tulbură, de ce ţi-e frig? Ce nelinişte nouă te priveşte cu ochi de şarpe în intimitatea conştiinţei? Aştepţi altceva. Orice, care să te liniştească. Un semn. Cu toate acestea, presimţi că acest semn nu va veni. Tresărirea ta metafizică şi existenţială intraductibilă. Agonia Papei Ioan Paul al II-lea te scutură ca un curent puternic, ca un val de glorie cosmică, o revoluţie în materia lumii, în carnea ei. Moartea, iminenta moarte a Papei sau moartea omului care ţi-a mijlocit întâlnirea cu harul divin şi a făcut-o atât de simplu, încât ai înţeles până şi tu că Dumnezeu merge tainic, alături de tine, împreună cu tine. Trebuie doar să întinzi mâna, să crezi şi să-i ceri înţelegere, iubire, iertare.

Te sună prietenii: „Moare Papa!” Familia ta plânge, frigul îi cuprinde cu frison pe toţi cei dragi ţie şi pe alte milioane de oameni din întreaga lume. Aceeaşi nelinişte pe chipuri, la televiziune, pe stradă, în catedrale. Ne rugăm ca să scăpăm de nelinişte. Ne rugăm pentru ca Sf. Părinte – şi nu mai ştim dacă să-i cerem lui Dumnezeu să-l ţină printre noi în agonie sau să fie eliberat de chinuri. Începi să înţelegi. Neliniştea din ochiul deşart al conştiinţei te priveşte în faţă: Tu şi lumea întreagă sunteţi singuri. Tu eşti de plâns, lumea rămâne singură. Papa se ridică la ceruri şi, pentru o vreme, poarta deschisă a Harului se va închide.

Pentru noi, catolicii, Papa Ioan Paul al II-lea a fost Sfântul Părinte. Pentru ortodocşii care-l cinstesc este „Purtătorul Dialogului Ecumenic”. Pentru islamici şi hinduşi este „Frate al Durerii Seculare”. Pentru atei „Literat şi Poet”. Pentru puternicii şi marii lumii, „Ambasadorul lui Dumnezeu şi al Bisericii”.

Eroul Adevărului, Credinţei şi Iubirii s-a stins. Ioan Paul al II-lea a spus lumii, prin anii ’90 că „Salvarea Europei va veni din Est”. El a fost germenul fervent al deschiderii ecumenice dintre catolici şi ortodocşi, el a cerut pentru năpăstuiţii de războaie, pacea, pentru nedreptăţiţi, justiţia.

Prin prezenţa Lui s-a auzit cuvântul lui Dumnezeu în lume. Îndemnul său a potolit ura. Binecuvântarea lui i-a adăpat pe însetaţii de har.

Ştiu de ce moartea Sa este acum nenorocire pentru lumea întreagă. Suntem nenorociţi că l-am pierdut. S-a îndepărtat de noi purtătorul bucuriei şi garantul păcii. Acest fluid îngeresc răspândit în lume de cuvântul său şi-a oprit mişcarea la ora 22.37, în seara zilei de 2 aprilie.

Îi vom afla lipsa în toate ce le are de făcut lumea. Când Europa sau întreaga lume se va găsi încurcată în negocieri, va afla sprijin în sfatul şi înţelepciunea scrisă a Papei absent.

Poate va regăsi îndemnul ecumenic şi-l va urma, măcar în atitudine.

Ne-am bucurat şi aici, în România, de sfatul şi prezenţa unei minţi turnate în tiparul sfinţeniei. Şi a stat aproape de noi, o constantă incapabilă de răstălmăcire şi minciună.

Ne vom întreba în situaţii de criză ce ar fi făcut Papa Ioan Paul al II-lea, cum ne-ar fi sfătuit, care ar fi cuvântul său nesmintit de vreun idol? Ceasurile agoniei sale au redeşteptat în conştiinţa individuală şi colectivă temere şi spaimă. Rămânem în slaba noastră credinţă fără un stâlp de seamă.

Vedem că lumea şi societatea modernă au o alcătuire şubrezită de absenţa divină. Statul s-a îndepărtat de biserică, societatea s-a îndepărtat de stat. Familia s-a îndepărtat de credinţă, individul se retrage în singurătatea lipsită de căldură şi har.

Lumea noastră actuală pare o sumă de alcătuiri fără centru, un loc periculos şi anamorfic şi Papa spusese că se va ajunge aici.

Cuvântul Suveranului Pontif era cuvântul bisericii. El refera pentru noi valoarea vieţii şi credinţei. Prezenţa lui amorţea spaimele şi întărea speranţa.

Din suma trăirilor contemporane, cred că sesizaţi cu toţii, distinşi senatori, că lipseşte compasiunea. Peste tot în lume se comit atrocităţi, se provoacă suferinţă, boală, moarte. Suferinţa ne mişcă sufleteşte numai dacă se manifestă în proximitatea imediată. Papa ne îndemna la compasiune empatică, la fraternizarea omului cu omul, la conciliere, la pace. Tot El, care avea un simţ acut al tragismului vieţii, a fost mesagerul speranţei fără limite.

În 1978, când a fost uns Papă, adresa lumii îndemnul: „Nu vă fie teamă”. „Mai târziu a explicat el însuşi îndemnul: „Nu vă fie teamă de ceea ce aţi creat voi înşivă. Nu vă fie teamă nici de tot ce a creat omul, cu riscul ca toate acestea să devină, pe zi ce trece, un pericol pentru el însuşi. Nu vă fie teamă de voi înşivă!”

Să-i învăţăm cuvintele. Moartea sa reală, definitiva sa absenţă fizică să nu ne lase în deziluzie, în conştienta prezenţei crescânde a răului în lume pentru că Dumnezeu nu a părăsit omul. Sfântul Părinte a abandonat durerea şi materia. Spiritul său întreg se regăseşte în vorba sa, în cuvintele sale, în scrierile sale. Acum parcă neliniştea ceasurilor dinaintea morţii, vestea morţii, spaimele, au intrat într-o matcă mai blândă. Durerea şi frica s-au limpezit, lăsând locul unei tristeţi adânci.

Eu ştiu, de la moartea tatălui meu, că o mare absenţă potenţează prezenţa cuiva prin recursul la memoria vie.

Părintele nostru, Ioan Paul al II-lea a murit ca să trăiască la Dumnezeu şi în conştiinţe. Chiar dacă nu-l vom mai vedea, ştiu sigur că lumea nu va înceta să-l iubească. Vă mulţumesc. (aplauze la Grupul P.S.D. şi Alianţa D.A.)

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Eu vă mulţumesc, domnule senator, şi invit acum la microfon, din partea Grupului parlamentar al Partidului Popular România Mare, pe domnul senator Petru Stan.

Doamna Corina Creţu:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor senatori,

Stimaţi colegi,

Deşi s-a epuizat acest subiect, iar tema propriu-zisă a declaraţiei mele politice este alta, doresc să încep şi eu această intervenţie prin a aduce un omagiu Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea , a cărui trecere în nefiinţă, aşa cum s-a spus de la această tribună în cuvinte atât de emoţionante, ne-a întristat pe toţi şi a cărui viaţă ne-a fost şi ne va fi un exemplu de dăruire şi de slujire cu devotament a umanităţii, a oamenilor în general.

Sunt convinsă, de altfel, că noi, românii, am ocupat un loc special în inima Sanctităţii Sale şi aş vrea să spun că vizita sa în România a fost rodul multor ani de eforturi, eforturi care au început practic odată cu lansarea invitaţiei oficiale de către fostul preşedinte al României, domnul Ion Iliescu, în 1991, care a avut de-a lungul celor două mandate ale sale mai multe întrevederi –am sentimentul că 7 vizite oficiale – iar construirea acestei relaţii speciale între România şi Vatican a permis normalizarea şi intensificarea dialogului între cele două Biserici.

Ceea ce aş vrea să spun este doar că prin viaţa sa, prin faptele sale, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea va rămâne cu siguranţă nu doar în istorie, ci şi, mai ales, în mintea, în inima şi în sufletul nostru.

Voi trece acum la subiectul propriu-zis al declaraţiei mele politice, despre care am vorbit şi săptămâna trecută, care nu are legătură directă cu ceea ce am spus mai înainte, dar are legătură cu spiritul de solidaritate care ar fi trebuit să ne caracterizeze şi ar trebui să ne caracterizeze ca oameni, ca societate, ca naţiune în general.

Este vorba despre dispariţia sau răpirea celor trei ziarişti români, un subiect dureros şi extrem de important.

Spuneam, săptămâna trecută, că acest eveniment poate genera o adevărată traumă colectivă şi, din păcate, trebuie să recunosc că m-am înşelat. Şi cred că dacă un asemenea eveniment şi o asemenea tragedie nu poate mişca societatea românească, eu nu ştiu ce ne mai poate scoate din amorţeală şi apatie.

Aş vrea să vă mărturisesc sincer că nu mă aşteptam la o asemenea reacţie, nu mă aşteptam ca după primele relatări, după primele zile, să sărim de la un subiect la altul, după primele zile să asistăm la această tratare senzaţionalistă şi conspiraţionistă a acestui subiect, pentru ca acum, practic, acest subiect să fie tratat ca fapt divers, sau, şi mai rău, să fie ignorat cu desăvârşire.

Am solicitat să iau cuvântul pentru a declara încă o dată că nu i-am uitat pe ziariştii care se află acum în Irak şi că soarta ziariştilor români dispăruţi în Irak ne îngrijorează tot mai mult.

Ne-am fi aşteptat ca în locul unei tăceri asurzitoare din partea autorităţilor, tăcere chiar periculoasă pentru că alimentează cele mai aberante zvonuri, ne-am fi aşteptat să avem parte de un dialog cu toate instituţiile statului român implicate în gestionarea acestei crize. Noi nu am cerut detalii, dar ne aşteptam la un răspuns la multele întrebări pertinente care s-au pus nu numai în această sală, ci şi în mediile de informare, dar mai ales pe care şi le pun cetăţenii României. Eu aş vrea să fim bine înţeleşi. Nimeni nu solicită secrete de stat sau date confidenţiale, dar să facem diferenţa între discreţie, confidenţialitate şi solidaritate umană şi eu cred că noi nu trebuie să avem reţineri pentru a ne exprima solidaritatea, emoţia, îngrijorarea şi dorinţa noastră ca cei trei ziarişti să fie eliberaţi.

Vorbeam, săptămâna trecută, de experienţa italiană. Eu cred că un factor important care a contribuit la eliberarea ziaristei italiene a fost acea emoţie colectivă a cetăţenilor Italiei şi, nu în ultimul rând, a oamenilor politici din Italia.

Zariştii din Iaşi au organizat ieri un marş de solidaritate cu cei trei ziarişti şi eu vreau să-i felicit de la această tribună pentru că astfel am arătat lumii întregi că mai putem avea emoţii şi că suntem oameni. După cum vreau să felicit Clubul Român de Presă.

Vreau să vă spun că Internetul este plin de mesaje de solidaritate adresate din toate colţurile lumii, de la Bruxelles, de la Roma, de pe toate continentele, dar cu nici un mesaj de la Bucureşti. Şi aşa ceva eu nu cred că este în ordine.

Ne-am fi aşteptat ca şeful statului român să se adreseze naţiunii în mod direct în legătură cu un subiect atât de important cu un mesaj de solidaritate şi de responsabilitate.

Ne-am fi aşteptat ca acesta să invite la Cotroceni pentru consultări pe liderii partidelor politice parlamentare pentru a construi un consens politic în ipoteza unor revendicări care ar putea privi implicarea noastră în Irak.

Eu ştiu că am fost criticată pentru intervenţia de săptămâna trecută, dar îmi menţin convingerea mea personală că dacă Administraţia Prezidenţială ar fi înlesnit călătoria cu avionul prezidenţial a celor trei ziarişti, aşa cum s-a procedat în ultimii 15 ani, poate că această tragedie ar fi fost evitată.. Mi s-a răspuns în presă că cei trei ziarişti au ajuns de fapt în Irak cu trei zile înainte. Păi, au ajuns în Irak cu trei zile înainte tocmai pentru că au vrut să prindă vizita oficială a preşedintelui statului în Irak.

(Din sală, din partea Alianţei ,, Dreptate şi Adevăr PNL-PD”):

De unde ştiau de vizită?

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Şi eu vă mulţumesc.

Invit acum la microfon pe domnul senator Nemeth Csaba, din partea Grupului parlamentar al U.D.M.R.

Aveţi cuvântul, domnule senator.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Şi eu vă mulţumesc, domnule senator.

Invit acum la microfon, din partea Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat, pe domnul senator Maior George.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu :

Au trecut 4 minute, domnul senator, şi vă rog să concluzionaţi. Mulţumesc.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu :

Vă mulţumesc şi eu, domnule senator.

Îl invit la microfon pe domnul senator Adrian Cioroianu din partea Alianţei „Dreptate şi Adevăr” PNL-PD, grupul senatorial.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu :

Domnul Funar, vă rog !

Domnul Teodor Meleşcanu:

Mulţumesc domnului senator Corneliu Vadim Tudor şi invit acum la microfon, din partea Grupului UDMR, pe domnul senator Zoltan Puskas.

Doamna Doina Silistru :

Stimaţi colegi,

Această declaraţie politică se vrea a fi un strigăt de disperarea cercetătorilor din România pentru a fi auziţi de cei în drept a soluţiona probele vitale pentru cercetare ştiinţifică în general, şi pentru cercetarea din agricultură, în special.

În viitorul apropiat, subdezvoltarea cercetării ştiinţifice in România va determina plata unui tribut insuportabil pentru ţară. Fără cercetare, noi şi urmaşii noştri vom cumpăra progresul ştiinţific şi tehnic, vom fi datori pe viaţă celor care fac cercetare, celor care au capacitatea să înţeleagă că la baza progresului unei societăţi, în concurenţă cu alte societăţi, stă gândirea vie şi activă din instituţii special organizate şi sprijinite sistematic de către stat.

Cercetarea ştiinţifică naţională se constituie pe temeiul cercetării în sistem pe termen lung, mediu şi scurt, are obiective complexe şi formează oameni şi colective de cercetare.

Obiectivele cercetării în unităţi de stat au valoare strategică şi nu trebuie expuse riscului privatizării. Finanţarea de la buget a cercetării ştiinţifice naţionale este o cerinţă obiectivă în interesul ţării.

Constituţia României la art.134 punctul 2 alin. c,d,e, f prevede intervenţia statului pentru stimularea cercetării ştiinţifice naţionale.

In prezent, condiţiile de cercetare din România nu numai că nu sunt stimulative, dar nu asigură nici supravieţuirea acesteia.

Exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, nici o resursă naturală nu ar trebui neglijată, inclusiv resursele de inteligenţă, care reprezintă o componentă a patrimoniului naţional.

Refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. Cercetarea din multe domnii şi in special cea din biologie, agricultură, zootehnie şi silvicultură poate avea o contribuţie hotărâtoare în acest sens.

O altă intervenţie a statului ar trebui să fie pentru crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, cercetarea agricolă influenţează cantitatea, calitatea, costul producţiei agricole şi implicit, bunăstarea populaţiei acestei ţări.

Cercetarea ştiinţifică necesită un potenţial uman şi tehnico-material, care trebuie ocrotit şi care trebuie să depăşească sistematic nivelul critic.

Pretutindeni în lume, unităţile de cercetare ştiinţifică sunt necondiţionat susţinute de la buget, din care trebuie să se acopere salariile, cheltuielile materiale şi investiţiile.

Când nu atinge un potenţial critic uman şi tehnico-material, cercetarea produce puţine rezultate ştiinţifice, nu formează cadre de cercetare, pierde tinerii cercetători şi intră în declin.

Paradoxal, deşi este motorul dezvoltării societăţii umane, cercetarea ştiinţifică poate să pară inutilă, finanţarea subcritică şi întârziată, centralismul birocratic şi distrugerea autonomiei ştiinţifice acţionează sinergic în a discredita cercetarea.

Fără bani, organizată birocratic şi fără autonomie, cercetarea poate pieri fără ca cei mai mulţi dintre oameni să observe acest lucru.

Se vorbeşte de câţiva ani buni despre reorganizarea cercetării ştiinţifice din domeniul agricol. Din păcate de cele mai multe ori se vorbeşte despre o reorganizare instituţională şi patrimonială, dar, de fapt, considerăm că cel mai important ar fi să se vorbească de o reconsiderare conceptuală a rolului cercetării ştiinţifice agricole în perspectiva dezvoltării viitoare a ţării noastre.

Agricultura din ţara noastră a ajuns să fie foarte diferită de cea din ţările Uniunii Europene în ceea ce priveşte modul de organizare, dotare tehnică, nivel de producţie, şi mai ales a capacităţii de a asimila progresele care se pot realiza prin contribuţia cercetării ştiinţifice.

Practic, pentru a ajunge la un nivel apropiat de ţările cu care vom intra, vrând-nevrând, în competiţie şi pentru a asimila acquis-ul comunitar, nu este nevoie numai de dorinţă şi de entuziasm, ci mai ales de studierea cu răbdare şi pricepere a ceea ce se întâmplă în majoritatea ţărilor Uniunii Europene, ca şi de un efort de gândire pentru a înţelege şi a adapta măsurile benefice la specificul ţării noastre.

În acest demers, informaţia ştiinţifică şi tehnică este nu numai necesară, dar şi indispensabilă poate contribui la asigurarea viitorului ţării, dar până în prezent acest lucru se pare că nu s-a înţeles. Abandonarea unităţilor de cercetare din punct de vedere financiar pledează în acest sens.

Cercetarea din agricultură este într-o stare dezastruoasă caracterizată prin absenţa unei legi corecte şi unitare a cercetării ştiinţifice care să confere acelaşi statut pentru toate domniile de cercetare agricole şi neagricole.

Fonduri de cercetare şi de investiţii mult prea mici, ceea ce a determinat reducerea potenţialului uman de cercetare, reducerea cheltuielilor materiale, învechirea totală a bazei materiale şi reducerea activităţii de cercetare, salarii mici, diminuate, date din când în când sau deloc, în discordanţă cu gradul de calificare şi importanţa socială a activităţii de cercetare ştiinţifică, ceea ce a determinat plecarea sistematică a cadrelor din cercetare.

Probabil, suntem unica ţară din lume în care doctori în ştiinţă, cercetători atestaţi au ajuns în stare de şomaj.

Imposibilitatea documentării, a specializării în ţări avansate din punct de vedere ştiinţific, a participării la manifestări ştiinţifice internaţionale, a realizării de abonamente la publicaţii importante de specialitate şi altele.

Fondurile alocate cercetării au fost diminuate sistematic an de an, ignorându-se cu bunăştiinţă cursul inflaţionist al monedei naţionale.

Culmea acestui sistem a fost soluţia de a da cercetării în loc de buget direct, buget indirect prin proiecte, mai exact un pumn de bani pentru toţi cercetătorii pe principiul că decât să se plângă cercetarea de lipsa fondurilor, mai bine să se reproşeze cercetătorilor că nu sunt capabili să câştige proiecte care, o şansă aproape nulă şi la discreţia licitatorilor.

Fondurile bugetare sunt canalizate prin sistemul birocratic al proiectelor, astfel încât intermediari care nu au nici o legătură cu cercetarea dintr-un anumit profil, să drămuiască în fel şi chip fondurile de cercetare.

În acest mod se evită finanţarea sistematică şi controlabilă a unităţilor de cercetare şi a programelor lor de cercetare, preferându-se o finanţarea haotică cu multe portiţe, care lasă deschisă calea corupţiei şi degradării cercetării.

Cercetare prin proiecte are caracter ocazional, este incompatibilă cu cercetarea sistemică şi cu formarea colectivelor de cercetare, nu poate să asigure masa critică a potenţialului de cercetare uman şi tehnico-material.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării are prea multe grade de libertate în distribuirea fondurilor de cercetare, ceea ce poate permite abuzuri.

Fără a nega rolul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, cercetarea destinată unui anumit domeniu trebuie să se afle în relaţii de reciprocitate cu ministerul de acelaşi profil.

Cercetarea ia act de problemele curente de soluţionat, identificate de ministerul de profil şi prezintă acesteia rezultatele ştiinţifice care conduc la rezultate practice importante.

Ministerul de profil poate să înţeleagă mai corect şi complet cerinţele financiare ale cercetării din acelaşi domeniu.

Aceasta nu are şi nu trebuie să aibă legătură cu autonomia ştiinţifică pe care institutele de cercetare trebuie să o aibă. Fiecare institut de cercetare trebuie să gestioneze în mod autonom un program de cercetare pe bază de buget. (Discuţii în sală.)

V-aş ruga foarte mult!