De ce fel de eminescu ne despăRŢIM



Yüklə 27.2 Kb.
tarix05.03.2018
ölçüsü27.2 Kb.

DE CE FEL DE EMINESCU NE DESPĂRŢIM

Conf. univ. dr. Constantin Cubleşan

Univ. „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

Discuţiile ce se poartă la noi de mai mulţi ani încoace pe tema despărţirii de Eminescu trebuiesc avute în vedere cu toată seriozitatea şi analizate în întreaga lor gravitate, pentru că aceia care vor într-adevăr să ne demonstreze că marele poet nu ne mai reprezintă astăzi, se slujesc cu prisosinţă tocmai de argumentele pe care le furnizează aceia care se angajează patetic în apărarea cauzei poetului naţional, debitând generalităţi sforăitoare, fraze calpe, propagandistice, sloganuri sau banale explicitări tematice, care nu au darul de a convinge pe nimeni ca “” omul deplin al culturii noastre, cum îl numeşte Constantin Noica, ar putea fi acela ce a scris poezii de felul uneia, bunăoară, cum este Făt-Frumos din tei în care ni se vorbeşte despre “Blanca, o tânără fată destinată de tatăl ei să trăiască în mânăstire, sfidând voinţa părinţilor, fuge în lume pe un cal alb ca neaua, în tovărăşia unui tânăr – un fel de zeu al pădurilor, călare pe un cal negru, ajungând lângă <>. Tânărul o ispiteşte mai mult decât cărţile mînăstirii, învineţite de tămâie./ Amândoi se supun chemării pădurii” şi “Calul fetei se întoarce la castel aducând vestea că <>”(Am citat din analiza prof. dr. Constanţa Bărboi, din vol. M. Eminescu, Pagini alese, Ed. Junilor, Bucureşti, 1998, Seria Texte comentate). O asemenea rezumare a poeziei lui Eminescu nu numai că este departe de ideatica acestei poezii dar are şi darul de a-i compromite definitiv creaţia, dacă nu smulgând hohotele de îs ale elevilor din ciclul mediu, cel puţin provocându-i la un zâmbet ironic, superior, ce s-ar putea traduce prin: Bietul poet! Şi chiar credeţi că poveşti de-alde astea, leşinate, ne interesează azi, când pe Internet aflăm lucruri de o mie de ori mai captivante?! Iar elevii, copiii, tânăra generaţie nu greşeşte cu nimic. Pentru că Eminescu nu este câtuşi de puţin acela pe care, din nefericire, prea mulţi profesori îl predau la catedră în aceeaşi manieră. Avea perfectă dreptate Nicolae Manolescu, în intervenţia sa din hulitul număr al revistei Dilema, din februarie-martie 1998, când atrăgea atenţia că răul începe, în bună măsură, odată cu obligarea elevilor la şcoală de a învăţa pe de rost, pentru examenele de diferite trepte, nişte analize (înmulţite în ultimul deceniu într-un ritm pe care îl pot invidia ciupercile după ploaie), analize, repet, de o jalnică stereotipie ce nu explică nimic copilului din sensurile profund ideatice ale creaţiei eminesciene, oferindu-i doar nişte ditirambice şi pletorice fraze ce sună sforăitor (“din coadă”) a gol, şi care nu au câtuşi de puţin darul de a-l face pe elev să pună mâna pe cartea lui Eminescu, să o citească, convins fiind că de-acum încolo nu va întâlni altceva decât, dezvoltată mai amplu, aceeaşi banalitate pe care i-o toarnă ex catedra, profesorul: “…poet al nedreptăţilor, al revoltelor sociale, în transfigurarea cărora a abordat atâtea cugetări profetice; - poet al meditaţiilor filosofice asupra marilor probleme ale vieţii şi ale morţii, Eminescu este un poet al Genezei, al Obârşiilor şi umanităţii şi (al) neamului său, al făuritorilor acestei istorii, şi un critic virulent al levantinismului politic al epocii, în brazda căreia sădise atâtea rădăcini şi nestemate, de la cea mai inocentă ironie până la pamfletul cel mai coroziv. Pe toate le-a adus Eminescu în poezia sa, pe căi de migraţie divină” (Am citat din Fănică N. Gheorghe, Mihai Eminescu Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993). Las la o parte faptul că Eminescu este prezentat exact ca în anii proletcultului de prin 50, ca un reprezentant al revoltelor

sociale şi al criticii levantinismului politic, ceea ce mă face să cred că autorul acestei fraze n-a mai înaintat, în ceea ce priveşte bibliografia critică eminesciană, cu nici un pas spre azi, dar fraza păcătuieşte de o îmbolmojeală a exprimării atât de savant construită încât paralizia minţii se declanşează instantaneu, căci nu te obligă la nici un efort constructiv de gândire.

Să nu dăm însă toată vina numai pe profesori şi pe şcoală. Critici şi istorici literari, de o mai mică sau mai mare notorietate, ne oferă nenumărate exemple în acest sens. Iată, bunăoară, cum se exprimă un cercetător, întru totul stimabil, de altfel, ca Ovidiu Vuia, care ne-a dat o analiză pătrunzătoare, din punct de vedere medical, a bolii şi a cauzelor morţii lui Eminescu, dar care ambalându-se arogant în exegeza literară, ne oferă mostre de o crasă suficienţă a gândirii: “Marea poezie a lui Eminescu vorbeşte tuturora, de la cel mai distins academician, până la cel mai umil dintre muritori. Ea nu are nevoie de explicaţiile scolastului hermeneut, căci se adresează fiecărui suflet, impresionează direct prin miracolul formelor ei, de parcă ar fi uriaşii din legendă. La fel ca simfoniile lui Beethoven şi sculpturile dăltuite în marmură de carrara ale divinului Michelangelo. Fiindcă aşa este arta marilor Demiurgi, Titani ai Omenirii(…) Eminescu a atins un zenit artistic de o neasemuită frumuseţe şi valoare prin opera lui, unde fiecare cuvânt substituie un miracol, egalează zborul spre înalt al păsării măiastre lirice, mândriile veşnice ale dramatismului shakespeareian, alături de care îi este locul, fiind un mare şi genial creator” – fraze sforăitoare ce nu au darul de a impresiona pe nimeni. (vezi Ovidiu Vuia, Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, 1998).

Asemenea citate pot continua încă pe zeci de pagini, desfăşurarea lor ne făcând altceva decât să justifice cinismul cu care, în acelaşi număr al Dilemei, tânărul Cezar Paul Bădescu declara că lui, Mihai Eminescu nu-i spunea nimic în anii de şcoală, opera acestuia fiind un simplu obiect de studiu obligatoriu.



Procesul îndepărtării de Eminescu a început de mult şi continuă cu încăpăţânare azi, căci pasul leneş (cum ar fi să zică Ion Barbu) al minţii unora, rămâne mereu la suprafaţa operei eminesciene, fără a se strădui să-i pătrundă ideatica, preferând formula exegetică a descrierii factologice, cu efecte catastrofale în poezie, ridiculizând astfel involuntar întregul fior emoţional al acesteia. Şi nu ar fi să ne mirăm de comentariile lui Elie Miron Cristea, la finele veacului trecut, care scriind despre Singurătate spunea că poetul “povesteşte amănunţit că seara, în odaia lui plină cu pânze de paianjen, stă după perdelele lăsate, la masa lui de brad, ascultând pâlpâitul focului, ţârâitul greierilor sau ronţăitul şoriceilor care îi rod cărţile”. Sau, rezumând, ca într-o parodică interpretare, Călin (file din poveste): “O fată deosebit de frumoasă trăieşte într-un castel cu o aşezare minunată pe vârful unor stânci. Călin reuşeşte foarte greu să pătrundă în camera fetei pe care o cucereşte. La plecare ia cu el inelul fetei. Aflând de această întâmplare, tatăl ei, cu asprime o alungă de-acasă, încât sărmana este nevoită să se retragă într-o colibă unde dă naştere unui copil. Peste şapte ani Călin îl găseşte pe băieţel care se afla cu gâştele la păscut. Micuţul îl conduce la mama lui, care i-a rămas credincioasă. După întâlnirea celor doi se face nuntă mare la care toată natura participă, bărzăuni şi chiar gângănii”(Din Dr. Miron Cristea, Luceafărul poeziei româneşti, Ed. Ginta Latină, Bucureşti, 1997). Ce are a face această istorioară, de un romantism îndoielnic, cu sensurile profund existenţiale ale poemului? Nimic. Dar exegeza din care am citat este datată 1895. Cât au evoluat criticii noştri în prezentarea operei lui Eminescu într-o jumătate de secol, ne putem da seama citându-l chiar pe G. Ibrăileanu – strălucit comentator al ediţiilor şi înverşunat opozant al tipăririi manuscriselor poetului, a operei postume, chestiune teoretică pe care o discută cu aplomb, făcând risipă de erudiţie şi inteligenţă în argumentaţie. Dar când e să discute substanţa ideatică a liricii lui Eminescu, şi el cade în păcatul de a povesti ceea ce nu se poate povesti: poezia. Iată, de pildă, ce înţelege el din Pe lângă plopii fără soţ: “E povestea tânărului singuratic, timid şi mai întotdeauna sărac. A eroului obişnuit în literatura epocii eminesciene. E <
>, rupt din clasa din care a ieşit, fără relaţii sociale, înamorat de obicei de la distanţă (…) Trecea pe la casa ei, vecinii îl cunoşteau, numai ea nu-l cunoştea: dacă i-ar fi dat o zi din viaţă, i-ar fi fost de-ajuns… sau măcar să fi fost <> o oră, să se <> şi să moară!”(v. G. Ibrăileanu, Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1974). Poezia aceasta le joacă feste multora de-a lungul vremii, tot povestindu-i întâmplarea nefericitului îndrăgostit şi având impresia că în această aşteptare cu suspine pe sub fereastra iubitei stă înţelesul adânc al ei. Iată, după alţi cincizeci de ani, un nefericit comentariu al poeziei datorat nimănui altuia decât lui Petru Creţia: “Cineva tot trece pe sub ferestrele doritei pe lângă casa străjuită de plopi (în număr impar, simbolic) şi ajunge astfel ştiut de toţi vecinii, şi după chip şi după ce tânjea, imagine şi atmosferă mai curând de cartier suburban. Trecere zadarnică, cine trebuia să înţeleagă n-a înţeles nimic(…) Se revine după aceea la represalii. Inversarea rolurilor: când ar fi fost să fie luat în seamă (deci invitat să intre) iubitorul a încetat să mai iubească, trecerile lui, fără să înceteze cu totul, s-au rărit, iubita, fiinţa unică până atunci, devine un exemplar de serie, o oarecine, bună nu oricărei nepăsări, ci aceleia, sinistre, a unui rece ochi de mort.” (Din Mihai Eminescu, Constelaţia Luceafărul, Sonetele. Scrisorile. Ediţie şi comentarii de Petru Creţia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994). Fără îndoială că cititorul modern nu va avea nici o tresărire de interes aflând din asemenea explicaţii cam despre ce poetizează cel mai de seamă scriitor al naţiei. Îndepărtarea de cartea lui este iminentă, atitudinea declarată a lui Al. Vlahuţă de a reciti mereu aceste versuri, deşi le ştia pe dinafară, pare iraţională. Mai ales, dacă alţi comentatori vin să adaoge alte lămuriri la adresa creaţiei lirice eminesciene, de acelaşi calibru. Mai înainte citata dr. Constanţa Bărboi, o autoritate – cel puţin aşa trece în mediile şcolare – în privinţa comentariilor literare ce se recomandă elevilor pentru pregătirea diverselor examene, îi informează pe cititorii domniei sale că, de pildă, în Fiind băiet păduri cutreieram “poetul mărturiseşte că băiet fiind cutreera pădurea şi se culca adesea lângă izvor punând braţul sub cap pentru a auzi cum sună apa încetişor” (Probabil în capul băietului!?), sau despre Mai am un singur dor:” Poetul doreşte să moară şi, departe de a se prinde de viaţă, înecul i se înfăţişează ca o voluptate”. Sinistră şi aberantă, în acelaşi timp, tălmăcire a poeziei (v. volumul citat). Ceva mai sofisticat ne tălmăceşte Grid Modorcea (cel care vorbea al un moment dat despre Eminescu ca despre un pionier al cinematografiei mondiale), poemul Înger şi demon: “Îngerul este aici o fiică de rege, iar demonul un tânăr rebel, care <>. Deşi sunt <>, totuşi, <>, când se-ntâlnesc ochii lui strigă: <>. Această iubire este taina sufletului lor. Dar tânărul se îmbolnăveşte, e pe patul de moarte. E singur (<>), iar lupta sa a fost în zadar: <>, contra unei ordini strâmbe, <<îmbrăcate cu-a lui Dumnezeu numire>>, se îndreaptă acum sufletului său muribund. Marile lui aspiraţii au fost reduse la nimic, răul împotriva căruia a luptat, continuând să domnească în lume. Şi cum, să moară astfel, cu sentimentul zădărniciei, când <>!? <>. Într-adevăr:

A muri fără speranţă! Cine ştie amărăciunea

Ce-i ascunsă-n aste vorbe?


A intrat în viaţă cu speranţa <> şi cu o enormă <>. Şi răsplată? <>. Dar în noianul acestor <> ce <>, se-apropie de patul său sărac <>. Este Ea. Se aşează lin pe patu-i şi-l sărută <>. El ghiceşte că-i iubita şi acum <>. Deznădejdea se transformă astfel în speranţa iubirii”(v. Grid Modorcea, Magul călător, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995).

De-a lungul anilor, capodopera eminesciană Luceafărul a cunoscut mii de abordări. Nu puţine de o elevaţie aparte, capabile a deschide orizonturi de adâncime noi în filosofia acestuia. Dar şi multe, prea multe interpretări ce banalizează totul, încât un cititor străin care, voind să afle de ce acest poem este o chintesenţă a literaturii noastre, s-ar mărgini la oferta critică a unor făcători de analize pentru elevi, ar suferi o cumplită dezamăgire. Iată cum ne explică ideatica poemului Aureliu Goci: “…povestea lui Hyperion, o stea care s-a îndrăgostit de o pământeancă, dar nu a obţinut de la Demiurg viaţa terestră şi, ca atare, iniţiat şi în suferinţă şi în duplicitatea sufletului feminin, rămâne <>, lăsând dispreţuitor ca pământeanca să se cupleze, în fericirea ei limitată şi ignobilă, cu un semen al ei, la fel de mărginit şi mediocru” (din Aureliu Goci, Eminescu la infinit, Ed. Viitorul românesc, Bucureşti, 1997). Dar, chiar şi pentru un rafinat intelectual ca Al. Ciorănescu esenţa relaţiei dintre Hyperion şi Cătălina se reduce la faptul că “nunta nu este posibilă între fata de lut şi astrul conceput ca pură inteligenţă” (V. Al. Ciorănescu, Ion Barbu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 130). Mult mai explicit se vrea însă prof. univ. dr. Ion Rotaru, care o ia metodic şi pe-ndelete: “La început fata de împărat se îndrăgosteşte de Luceafăr, care răspunde la chemarea ei întruchipându-se şi tinzând a se rupe de nemurire. Ulterior, el se îndepărtează în singurătatea lui rece; fata de împărat coboară la dimensiunile terestre, şi prin atingere de Cătălin, <>, <> (simbol al reducţiei spirituale, al insului lipsit de complicaţii), devine Cătălina(…) Acţiunea se desfăşoară pe pământ, redusă însă astronomiceşte la un punct, şi totodată în spaţiile interastrale. Fata de împărat şi pajul Cătălin se mişcă pe loc, prin preajma curţii împărăteşti, în timp ce Luceafărul străbate spaţii şi timpi incomensurabili” etc (vezi M. Eminescu, Poezii, Antologie, cuvânt înainte şi comentarii de Ion Rotaru, Ed. Prometeu, Bucureşti, 1995). Şi, atunci să te mai miri că, la vremea respectivă, I. Al. Brătescu-Voineşti întorcându-se odată de la pescuit, a aflat în tren cheia de boltă a poemului, pe care ţine imediat să o facă publică, triumfând ca de o mare descoperire: Luceafărul este Eminescu, Cătălina este Veronica Micle, Demiurgul – Maiorescu iar vicleanul copil de nimic – I. L. Caragiale. Doamne! Ce simplu e totul şi cât de mult îşi bat capul unii să desluşească, ce?, când fabula poemului este atât de convenabil echivalată într-o dramoletă de mahala!



Continuând a explica la acest nivel şi la acest mod opera eminesciană să nu ne mirăm deci că tânăra generaţie se va simţi îndreptăţită a se despărţi de Eminescu. De care Eminescu, însă? Fără îndoială de Eminescul acela care nu are nimic a face cu adevăratul Eminescu, teribil de actual mereu, dar pentru a înţelege acest lucru e nevoie, ne obligă el însuşi, să ne depăşim suficienţa şi ignoranţa şi să căutăm a desluşi orizonturile filosofice ale gândirii lui, atât de generoase şi fertile ieri ca şi azi, ca şi mâine, căci el vizează fenomenele de esenţă ale existenţialităţii, nu trecătoarele frivolităţi ale acesteia. Astfel, despărţirea este iminentă. Iar ceea ce este cu adevărat trist nu este faptul că noi ne despărţim de Eminescu ci că el va refuza să ne însoţească pe această cale. Eminescu rămâne al nostru, al fiecărei generaţii de cititori, doar în măsura în care vom şti, vom fi capabili a ne regăsi în marea ideatică a operei lui. Dar pentru asta avem nevoie de călăuze adevărate, alături de care să abandonăm nu pe Eminescu ci modalitatea hermeneutică a minimei rezistenţe, a pasului comod al minţii care trădează, de fapt, lamentabila suficienţă a celor ce nu au ce căuta în mileniul trei.







Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə