Jan ter Laak (1944) a studiat filozofie și psihologie. Are experiență în cercetare, predare și practica evaluării.
Pe parcursul a aproape 40 de ani a predat evaluare, psihologie experimentală, psihometrie, dezvoltare și cursuri despre personalitate, studenților din anii de licență, masterat și post doctorat la Universitățile din Nijmegen, Tilburg, Leiden, și Utrecht (Olanda).
Ca specialist, a lucrat în domeniul selecției de personal și evaluarea copiilor preșcolari și școlari din Enschede, Haarlem și Breda (Olanda). A fost membru în consiliul de conducere al Asociației Psihologice Olandeze pentru Evaluare (Dutch Psychological Association for Assessment), președinte al Comitetului Olandez de Evaluare a Testelor (Dutch Committee for the Evaluation of Tests): parte a Asociației Olandeze de Psihologie, președinte al Secției de Psihologia Dezvoltării din cadrul Asociației Olandeze de Psihologie (Dutch Psychological Association).
A fost profesor invitat în Pune, India și a colaborat cu departamentele de psihologie din Dresda, Moscova, Lima, Gaza și Chennai (India). A fost editor consultant al revistei (The European Journal of Psychological Assessment).
Capitolul 1 propune o definire sistematică a evaluării psihologice. Se pune întrebarea de ce, ce, cum și când evaluează oamenii și sunt evaluați?
Câteva definiții curente sunt prezentate în continuare. Această definire sistematică are ca elemente:
teoriile/constructele teoretice,
măsurarea și instrumentele.
se disting teoriile implicite, explicite și alternative.
Sunt descrise orientările teoretice nonarbitrare: diferențe individuale, de dezvoltare și context social.
Sunt discutate relațiile dintre constructele teoretice și comportamente (emoții, motivații, sentimente, cogniție, atitudini și comportament direct), operaționalizarea ulterioară și măsurare.
Câteva tipuri de instrumente se disting în mod deosebit. Se realizează o introducere a procesului evaluării. În final, sunt comentate și analizate problemele din evaluare.
Mesajul are în vedere faptul că evaluarea unui client se bazează pe cunoștințele fundamentale ale psihologiei, iar conținutul teoretic nu coincide în totalitate cu o metodă sau procedură specifică (psihometrică, test sau chestionar).
Mesajul are în vedere faptul că evaluarea unui client se bazează pe cunoștințele fundamentale ale psihologiei, iar conținutul teoretic nu coincide în totalitate cu o metodă sau procedură specifică (psihometrică, test sau chestionar).
Capitolul 2 conține informații despre itemi, scorarea testelor și despre fidelitate.
Capitolul 2 conține informații despre itemi, scorarea testelor și despre fidelitate.
În evaluare, domină scorarea în mod obiectiv a itemilor testelor și chestionarelor.
O parte importantă a psihometriei este dedicată scorării itemilor.
Teoria clasică a testului (Classical test theory - CTT) se ocupă cu calitatea sumei scorurilor unui număr de itemi prin estimarea erorilor.
Teoria modernă a testului sau teoria răspunsului la item (Item Response Theory - IRT) este orientată pe calitatea itemilor și pe relația itemului cu poziția asupra trăsăturii latente, de exemplu, văzută ca o caracteristică psihologică, cum ar fi abilitatea verbală, extraversia, anxietatea etc.
De asemenea, este util și în reprezentarea dezvoltării comportamentului și evocarea manipulării efectelor contextului social al comportamentului clientului, cu toate că aceste posibilități nu sunt întotdeauna exploatate.
Cele două teorii ale testului sunt comparate, discutate și evaluate. Acestea oferă proceduri de estimare a erorilor sau oferă o mini-teorie (o funcție) despre mini-comportament (răspunsul la un item).
Mesajul principal este acela că psihometria, cu toate că este utilă în definirea calității instrumentelor, rolul acesteia nu trebuie să fie supraapreciat în evaluare, adică în aflarea răspunsului la problemele clientului.
Mesajul principal este acela că psihometria, cu toate că este utilă în definirea calității instrumentelor, rolul acesteia nu trebuie să fie supraapreciat în evaluare, adică în aflarea răspunsului la problemele clientului.
Capitolul 3 prezintă istoria evaluării.
Capitolul 3 prezintă istoria evaluării.
Conform descrierii evaluării din Capitolul 1, istoria evaluării are în vedere formarea teoriei, măsurarea și instrumentele acesteia.
Majoritatea eforturilor depuse de cei care studiază istoria evaluării sunt investite în descrierea mișcării referitoare la teste.
Un evaluator nu este un istoric, dar totuși se discută ce este considerat ca important din punct de vedere istoric și ce este perceput ca funcție și utilitate a studiului istoriei evaluării.
În Europa și SUA, testele sunt proeminent puternic în evaluare începând cu secolul XIX și până acum.
Care este contextul istoric și ce discipline au contribuit în cursul acestui secol?
Istoria testelor este asociată în mod tradițional cu persoane importante. Astfel, sunt menționați câțiva „eroi”.
Mesajul este că două atitudini diferite au marcat originea teoretică.
Mesajul este că două atitudini diferite au marcat originea teoretică.
În primul rând, dezbaterea minte-corp, care încă este prezentă în abordarea mediului a lui Brunswik despre judecata umană și evaluare. Această abordare este contestată de Tversky & Kahneman și Dawes, care au inițiat tradiția „Euristici și Distorsiuni” în evaluarea normală și clinică, numind judecata noastră irațională. Aceasta din urmă ajută la evitarea câtorva capcane, dar este sugerat faptul că nu va duce și la schimbarea calității evaluării.
În al doilea rând, domină atitudinea pragmatică a predicției și controlului, așa cum este exemplificată în testarea grupurilor mari. Combinată cu o atitudine empirică, duce la dezvoltarea faptelor și oferă multe validități predictive, însă modeste. Lipsește o justificare de integrare.
Capitolul 4 se ocupă de dihotomia predicției clinic-statistic. În SUA și Europa, testele s-au confruntat cu nevoile secolului XIX, cum ar fi selecția recruților pentru armată, repartizarea copiilor în școli și selecția personalului pentru locurile de muncă. Avantajul așteptat este că testarea surclasează judecățile ofițerilor, profesorilor și managerilor.
Capitolul 4 se ocupă de dihotomia predicției clinic-statistic. În SUA și Europa, testele s-au confruntat cu nevoile secolului XIX, cum ar fi selecția recruților pentru armată, repartizarea copiilor în școli și selecția personalului pentru locurile de muncă. Avantajul așteptat este că testarea surclasează judecățile ofițerilor, profesorilor și managerilor.
Urmărește principiul utilitarismului etic al lui Jeremy Bentham (1748 – 1832; a se vedea, de exemplu Dinwiddy, 1989), conform căruia moralitatea este analizată de gradul în care consecințele faptelor maximizează utilitatea, adică oferă fericire pentru cât mai mulți oameni posibil. Constituția Americană include „Căutarea Fericirii”.
Toate opțiunile de maximizare a utilității sunt considerate ca având validitate egală, așadar nu prescriu bunăstare individuală, ci preferințele și valorile „oamenilor” (cei care dețin puterea, guvernul, parlamentul, directorii marilor companii și ai băncilor, democrația, adică noi toți?) și ceea ce pare să funționeze cel mai bine în practică.
În primul rând, testele sunt despre avantaje.
În primul rând, testele sunt despre avantaje.
Se referă și la diagnosticarea și la consilierea unei persoane în mod obiectiv.
Începând cu anii ’20 ai secolului XX și până acum, a început o discuție lungă despre utilizarea în evaluare a formulelor determinate empiric sau a experienței și abilităților clinicienilor.
Este descrisă controversa dintre predicția statistică versus clinică. Discrepanța este verificată în procesul de evaluare.
Odată ce există un decalaj, se încearcă apropierea, de exemplu, se depune efort pentru a soluționa empiric controversa. De asemenea, controversa a provocat studii despre modul cum integrează clinicienii informațiile de diagnosticare despre un client.
Acesta este frecvent considerat inadecvat prin comparație cu combinarea statistică a datelor.
Controversa a adus o analiză reînnoită a evaluării și judecății clinice, rezultând în scăderea influenței modelelor normative economice, precum și a regulilor statistice, în favoarea descrierilor realiste a ceea ce oamenii obișnuiți și profesioniștii fac în evaluare, analizând și prezicând criterii interesante de comportament.
Mesajul este acela că apar controverse, iar acest lucru nu este un efort pur științific. Este și o expresie a temperamentelor cercetătorilor și evaluatorilor. În plus, dihotomia clinic-statistic este așa de simplă încât nu schimbă calitatea evaluării unui client.
Mesajul este acela că apar controverse, iar acest lucru nu este un efort pur științific. Este și o expresie a temperamentelor cercetătorilor și evaluatorilor. În plus, dihotomia clinic-statistic este așa de simplă încât nu schimbă calitatea evaluării unui client.
Capitolul 5 include utilizarea constructelor teoretice, a modelelor și instrumentelor de măsurare și a procedurilor ce contribuie la formularea răspunsului pentru client.
Capitolul 5 include utilizarea constructelor teoretice, a modelelor și instrumentelor de măsurare și a procedurilor ce contribuie la formularea răspunsului pentru client.
Procesul evaluării este o activitate direcționată către scop și având un punct de plecare, un curs și o linie de sosire.
Punctul de plecare îl reprezintă întrebările clientului.
Traseul este dat de activitățile de ordin profesional ale unui evaluator competent. Acesta analizează problemele (întrebările) ridicate de client, apelând la baza sa teoretică și metodologică din domeniul psihologiei.
Linia de sosire se referă la răspunsul ori la sfaturile acordate clientului. Procesul de evaluare este analizat prin prisma celor trei orientări teoretice.
S-ar părea că domină orientarea diferențelor individuale, iar cea a contextului social și a dezvoltării aparent nu lasă urme vizibile - spre deosebire de metodologia experimentală, care aparține abordării contextuale. Aceasta din urmă oferă procesului evaluativ un model prin care, la o întrebare științifică, se răspunde prin derularea unei cercetări empirice.
Acest ciclu empiric a fost adaptat ca Modelul de testare a ipotezei (Hypotheses Testing Model, HTM) și joacă un rol în disciplinarea procesului de evaluare. Totodată, modelul reprezintă și o justificare științifică pentru răspunsul la problema clientului, optimizând și disciplinând activitățile diagnostice.
Acest ciclu empiric a fost adaptat ca Modelul de testare a ipotezei (Hypotheses Testing Model, HTM) și joacă un rol în disciplinarea procesului de evaluare. Totodată, modelul reprezintă și o justificare științifică pentru răspunsul la problema clientului, optimizând și disciplinând activitățile diagnostice.
În cadrul acestui ciclu, evaluatorul selectează și integrează informațiile comportamentale pe care le are despre client și mediul său, apoi trage concluzii (inferențe).
Abordarea procesării informațiilor este o altă încercare de a descrie și explica aceste activități. Cercetările empirice, derulate în cadrul acestei abordări teoretice, relevă failibilitatea evaluatorului și a oricărui expert. Atât diagnosticianul, cât și omul de rând, sunt supuși greșelii atunci când selectează și integrează informația și atunci când iau decizii.
Cu scopul de a minimiza eșecurile, sunt împrumutate modele normative, din domenii, precum logica, statistica și argumentația, care să faciliteze luarea deciziilor.
Cu scopul de a minimiza eșecurile, sunt împrumutate modele normative, din domenii, precum logica, statistica și argumentația, care să faciliteze luarea deciziilor.
Prin compararea predicțiilor făcute de diagnosticieni, cu și fără aceste modele, se conturează limitările pe care le are un diagnostician, ca procesor intuitiv de informație și ca statistician.
În continuare, sunt discutate prescripții și modele statistice, ce se presupune că reprezintă procesul evaluativ, cel de rând și cel profesional.
Pentru că modelul de testare a ipotezei este folosit în mod frecvent, va fi descris și un caz concret. Analiza acestuia vizează în ce măsură sunt urmărite prescripțiile modelului și se reflectă în proces cele trei componente.
Mesajul capitolului este că diagnosticianul se poate înarma împotriva propriilor eșecuri și limitări în luarea deciziilor, folosind o formulă ce combină în mod optim informațiile, după un criteriu.
Mesajul capitolului este că diagnosticianul se poate înarma împotriva propriilor eșecuri și limitări în luarea deciziilor, folosind o formulă ce combină în mod optim informațiile, după un criteriu.
Totodată, poate recurge la un model special, care conține informațiile dintr-o serie de cazuri comparabile, pentru a face predicții despre comportamentul unui client.
Atunci când se recurge la surse de ajutor în luarea deciziilor, descresc șansele de fals pozitiv și fals negativ, dar nici nu se pot oferi certitudini. Acest ajutor se bazează pe estimări ale corelațiilor într-o populație, care apoi sunt aplicate unui client anume. Aceste corelații nu vor fi niciodată perfecte în științele sociale.
De exemplu, nu vom întâlni corelații de 1.00 între predictor și criteriu, nici chiar după corecțiile aplicate erorilor de măsurare. Evaluatorul este pus în gardă de acest lucru, de aceea el „contează cât doi”.
Capitolul 6 tratează rolul conceptelor de fidelitate și validitate în evaluare.
Capitolul 6 tratează rolul conceptelor de fidelitate și validitate în evaluare.
Acestea se limitează deseori la zona de teste și de aceea capitolul extinde înțelesul lor asupra modului în care le utilizăm în viața de zi cu zi, în testele psihologice și în (cvasi)experiemente.
Oamenii dețin concepte ale fidelității implicite. Aceasta are în vedere, printre altele, caracteristici personale, cu precădere perseverență și persistență; dar și condiții ale obiectelor și stărilor psihologice.
Teoria fidelității explicite se află în legătură cu teoria statistică privind scorurile testelor. Procedurile prin care se estimează fidelitatea scorurilor obținute la teste sunt supuse repetiției, rezultând în clasicii coeficienți teoretici de fidelitate, respectiv indici de stabilitate și consistență internă, ai testelor și chestionarelor.
Teoria răspunsului la item adaugă o funcție informativă a testului, ce permite estimarea intervalelor de încredere la toate nivelurile unei trăsături latente.
Teoria răspunsului la item adaugă o funcție informativă a testului, ce permite estimarea intervalelor de încredere la toate nivelurile unei trăsături latente.
Procesul de evaluare diferă de testare și include proceduri observaționale, a căror fidelitate se măsoară prin acordul a cel puțin doi evaluatori. Aceasta este raportată la o valoare dezirabilă, standard, a coeficientului.
În ce privește alternativele pentru teoria curentă a fidelității, ele nu există.
Validitatea implicită se referă la ceea ce persoanele neavizate consideră a fi afirmații valide despre comportamente și evenimente.
Validitatea reprezintă o preocupare profund umană, chiar și pentru sceptici și pentru cei care neagă orice posibilitate de a face afirmații valide cu privire la comportament. Conceptele implicite de adevăr și validitate se dezvoltă odată cu vârsta.
Copiii de numai 4 ani deja „cântăresc” adevărul celor spuse de către interlocutorii lor, în timp ce copiii de 8-12 ani dovedesc, chiar dacă încă rudimentar, că dețin criterii de coerență, corespondență, pragmatism și de acord. Printre ei, chiar întâlnim tineri „sceptici”.
Copiii de numai 4 ani deja „cântăresc” adevărul celor spuse de către interlocutorii lor, în timp ce copiii de 8-12 ani dovedesc, chiar dacă încă rudimentar, că dețin criterii de coerență, corespondență, pragmatism și de acord. Printre ei, chiar întâlnim tineri „sceptici”.
Cercetările se axează acum pe vârstele din intervalul 14-46 de ani, pentru a studia dezvoltarea epistemologică și reflectivă.
Sunt elaborate definiții sau concepte pentru validitatea explicită, pentru a fi utilizate în teste și chestionare.
Dacă urmăm traseul istoric, întâi a apărut validitatea predictivă, urmată de validitatea de conținut și apoi de cea de construct. Cea din urmă a influențat gândirea asupra validității, punând-o în relație cu teoriile psihologice.
În anii 80 ai secolului XX, validitatea este definită prin inferențele posibile date de scorurile la testări și de alte modalități de evaluare. Inferențele se referă, de asemenea, și la validitatea de criteriu, conținut și construct. Cea din urmă este declarată, de către Samuel Messick, „forța unificatoare”.
Validitatea semnificativă a fost adăugată pentru ca utilizarea testelor să nu încalce normele și valorile sociale.
Validitatea semnificativă a fost adăugată pentru ca utilizarea testelor să nu încalce normele și valorile sociale.
O astfel de definiție extinsă este folosită în ediția din 1999 a Standardelor pentru Testele Educaționale și Psihologice (Standards for Educational and Psychological Tests of the American Psychological Association), ale Asociației Americane de Psihologie (American Psychological Association), însă ea nu este practică pentru cei care se specializează în evaluare.
Prin urmare, se propune ierarhizarea definițiilor validității în funcție de gradul de relevanță pe care îl dețin. Recent, a fost propus un concept simplu, bazal al validității: un test este valid atunci când măsoară ceea ce își propune să măsoare.
Unitatea de măsură constă în trăsătura latentă sau atributul comportamental care determină diferențe în răspunsurile subiecților. Aplicarea acestei definiții susține construcția unui test uni-dimensional.
Problema criteriului (validitatea predictivă) face referire la ce intenționăm să prezicem acum și în viitor și la fidelitatea criteriului însuși.
Relația predictor – criteriu este sensibilă la fluctuațiile eșantionului.
Relația predictor – criteriu este sensibilă la fluctuațiile eșantionului.
Validitatea de aspect se referă la ceea ce testul pare că prezice, reprezentând o altă temă controversată.
Alături de validitatea testului, „validitatea cercetării” descrie calitatea rezultatelor unui (cvasi)experiement. Înglobează validitatea internă (este manipularea variabilelor experimentale, într-adevăr, cauza schimbării?), validitatea externă (poate această cauză să fie generalizată, adică la situații, contexte și grupuri similare?) și validitatea concluziilor statistice (nu cumva putem numi câteva surse neașteptate de eroare?).
Cu greu putem găsi alternative la validitatea testării și validitatea cercetării deși, din când în când, noi concepte apar și dispar.
Pentru a estima care nivel anume al validității este acceptabil, s-au folosit rezultatele a 125 de metaanalize asupra validității predictive și s-au comparat cu valorile standard, cele care formează „regula”.
Pentru a estima care nivel anume al validității este acceptabil, s-au folosit rezultatele a 125 de metaanalize asupra validității predictive și s-au comparat cu valorile standard, cele care formează „regula”.
S-au mai adăugat două tipuri de validitate, care pot fi relevante pe baza multitudinii de studii de tip criteriu-predictor (de generalizare a validității) și de validitate incrementală.
Aceasta pentru a ști dacă noi predictori și sporirea eforturilor au efect în creșterea validității.
Mesajul, în urma studierii validității și fidelității, are în vedere faptul că acestea au într-adevăr un rol practic în evaluarea clientului.
Mesajul, în urma studierii validității și fidelității, are în vedere faptul că acestea au într-adevăr un rol practic în evaluarea clientului.
Evaluatorul necesită o estimare a fidelității. El trebuie să afle ce coeficient se potrivește întrebării clientului său. De vreme ce acest coeficient este contextualizat, este necesar să ghicească dacă acesta este relevant pentru grupul din care clientul său face parte.
Discuțiile despre validitate nu se vor finaliza niciodată. Conceptele validității predictive și de construct au sens pentru practicienii din sfera evaluării. Metaanalizele derulate sugerează o limită superioară pentru coeficienții predictivi. Validitatea de construct este un concept vast și totodată vag. Face referire la a măsura un atribut latent unidimensional și, de asemenea, la rezultatele unei analize factoriale confirmatorii sau exploratorii. Prima accepțiune nu permite o interpretare semantică, ceea ce ridică un obstacol în calea evaluatorului. Pentru uzul practic, este necesar să fie abordate constructe semantice, precum inteligența verbală, spațială, stadiul operațiilor concrete, stilul parental autoritar sau caracteristicile familiei nucleare și așa mai departe.
Capitolul 7 se referă la calitatea evaluării.
Capitolul 7 se referă la calitatea evaluării.
Definiția sistematică acoperă teoria/constructul, reprezentarea printr-un model și instrumentele de măsurare: teste, chestionare și toate modurile de evaluare.
Capitolul discută calitatea teoretizării și modelarea teoretică și statistică a testării. Criteriile în funcție de care este apreciată calitatea testelor și a chestionarelor sunt elaborate în mod temeinic, prin raportare la standardele Asociației Americane de Psihologie (APA).
Calitatea procesului de evaluare este de obicei influențată de erori în zona instrumentelor (deci a testelor), mai degrabă decât în zona constructelor teoretice și a teoriilor din spatele testelor. Totodată, se face o încercare de a identifica acele criterii după care să apreciem calitatea teoriilor. Și procesul diagnostic este supus analizei din punct de vedere calitativ. Mai departe, este adusă în discuție corectitudinea testelor și a chestionarelor în zona de selecție și recrutare.
Mesajul transmis este că toate aceste discuții despre calitate oferă o bună ocazie de a schița posibilitățile și limitele în procesul de evaluare a unui client.
Mesajul transmis este că toate aceste discuții despre calitate oferă o bună ocazie de a schița posibilitățile și limitele în procesul de evaluare a unui client.
Capitolul 8 se axează pe diferențierile care se fac în domeniul psihologiei, în diverse universități, școli profesionale și arii psihologice. În acest sens, sunt descrise anumite sarcini ale evaluatorilor, în domeniul psihologiei clinice și a sănătății, în psihologia muncii, a personalului, organizațională și vocațională, în psihologia dezvoltării, în psihologia educațională și în neuropsihologie.
Capitolul 8 se axează pe diferențierile care se fac în domeniul psihologiei, în diverse universități, școli profesionale și arii psihologice. În acest sens, sunt descrise anumite sarcini ale evaluatorilor, în domeniul psihologiei clinice și a sănătății, în psihologia muncii, a personalului, organizațională și vocațională, în psihologia dezvoltării, în psihologia educațională și în neuropsihologie.
În toate aceste arii, evaluarea ocupă o parte din sarcinile practicienilor. Există diferențe locale însă, datorită dominării domeniului de către psihologia americană, pot fi identificate și lucruri comune.
Mesajul capitolului ar fi că există o divizare convențională și că predomină fragmentarea, din cauza „breslelor” profesionale și a „distribuției” subdisciplinelor psihologice.
Capitolele 9-14 conțin analize ale personalității clienților, urmând definiția sistematică din capitolul 1 (Tema 1)
Capitolele 22-25 fac referire la mediul social și înconjurător al clientului, în măsura în care acesta joacă un rol în a-i răspunde la întrebare (Tema 3)
Evaluarea clientului din punct de vedere al personalității, inteligenței, cogniției și a contextului fizic și social (capitolele 9-25) include:
Evaluarea clientului din punct de vedere al personalității, inteligenței, cogniției și a contextului fizic și social (capitolele 9-25) include:
– O discuție privind trecutul filozofic al credințelor despre persoană, despre inteligență, capacitățile cognitive și contextul social.
– O analiză a formării teoriilor implicite despre persoană și despre caracteristicile acesteia: inteligență, capacități cognitive, context social. Construirea unei teorii nu este un apanaj al oamenilor de știință și al practicienilor. Clienții au, de asemenea, teorii implicite despre comportamentul lor dezirabil și indezirabil, iar credințele lor sunt relevante pentru procesul evaluativ.
– O explicație privind construcția teoriilor explicite, în măsura în care aceasta poate fi întâlnită în manualele despre personalitate, inteligență și cogniție.
– O analiză a contextului fizic și social al clientului – de vreme ce problematica lui se află în strânsă legătură cu acestea - și o recomandare.
– Construcția teoriilor explicite este privită din prisma celor trei orientări inevitabile: cea a diferențelor individuale, cea a dezvoltării și cea a contextului social. Încercările de a integra sau de a proiecta o singură teorie, comprehensivă, sunt discutate și evaluate.
– O analiză a modului de operaționalizare și măsurare a constructelor. Care este relația dintre constructele teoretice și instrumentele de măsurare, precum testele, chestionarele și alte modalități de evaluare?
– O descriere a tendințelor, mai vechi și mai moderne, din construcția teoriei alternative.
Pe lângă teoriile implicite și explicite, există colecție de teorii alternative care propun noi constructe și explică persoana și caracteristicile ei, precum inteligența, cogniția, alături de cotextul social.
Pe lângă teoriile implicite și explicite, există colecție de teorii alternative care propun noi constructe și explică persoana și caracteristicile ei, precum inteligența, cogniția, alături de cotextul social.
Formarea de teorii alternative este inspirată de către lacunele evidente în formarea de teorii explicite. Tendințele obsevate – atât cele vechi, dar în special cele mai noi – ar putea deveni constuctele viitorului.
Fiecare capitol se încheie cu secțiunea de Observații și Evaluare, unde se trec în revistă informațiile pe care construcția teoriilor, operaționalizarea, măsurarea și instrumentele le furnizează evaluatorului.
Cititorul este invitat să își stabilească modul propriu în care valorizează și apreciază argumentele, deoarece observațiile reflectă opiniile și ideile autorului. Care, desigur, pot fi înlocuite cu unele mai bune.
Ca om de știință / practician, evaluatorul trebuie să îndeplinească unele standarde științifice și practice.
Ca om de știință / practician, evaluatorul trebuie să îndeplinească unele standarde științifice și practice.
Oamenii de știință, teoreticienii și psihometricienii sunt precum artiștii care creează clădirea.
Evaluatorul acționează precum un artizan, care trebuie să afle dacă această clădire poate „găzdui” analiza și explicarea comportamentului clientului.
Oriunde se întâlnește în text pronumele „el” sau „al lui”, acesta se referă în aceeași măsură la „ea” și „al ei”.
Menţinerea securităţii, atât în privinţa materialelor deja utilizate, cât și a celor neutilizate, reprezintă un aspect important al practicii profesionale (vezi Standards for Educational and Psychological Tests, AERA, APA & NCME, 1999).
Examinatorii ar trebui să menţină controlul asupra materialelor D&D Consultants Grup prin nedistribuirea lor fără autorizaţie.
Specialistul care folosește materialele de testare este responsabil pentru menţinerea confidenţialităţii instrumentului și pentru respectarea dreptului de autor (este interzisă realizarea unor copii neautorizate).
Utilizarea celor chestionarului, chiar şi în scop de cercetare, este ilegală fără acordul prealabil, în scris, al autorilor sau al editorului internaţional sau regional. Condiţiile în care se pot obţine licenţe comerciale, precum şi condiţiile pentru licenţierea în scop de cercetare, pot fi consultate pe site-urile acestor autori şi editori: Jan J.F. ter Laak, Phd. pentru autor şi www.testcentral.ro pentru editorul român.
Condiții de utilizare a instrumentelor
Condiții de utilizare a instrumentelor
Extras din codul deontologic elaborat de COPSI:
Art. XIII.2. Psihologii vor utiliza (administra, scora, interpreta) metodele și tehnicile de evaluare în stricta conformitate cu normele instituite în acest sens de Colegiu.
Psihologii vor respecta de asemenea legislația în vigoare cu privire la drepturile de autor și de proprietate intelectuală pentru instrumentele de evaluare folosite.
