Diaconovici Loga

LIMBA ROMÂNĂ

Împrumuturi si calcuri în terminologia

gramaticii lui Constantin Diaconovici-Loga

Lect.univ.dr. Mihaela Marcu

Lect.univ.dr. Alexandra Iorgulescu

Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere

In creating his grammar, Constantin Diaconovici-Loga sought clearness and accesibility by making use of a natural style in handling the language and a superior primness of the substance. The work also highlights the autor`s preoccupations for creating a modern terminology of grammar.

În anul 1822, apare în tipografia Universitătii din Buda Grammatica românească pentru îndreptarea tinerilor, semnată de bănăteanul Constantin Diaconovici-Loga. Trebuie specificat că până la acea dată, cultura noastră înregistrase câteva scrieri normative similare într-un număr destul de mare. Faptul fusese favorizat pe de o parte de ampla dezvoltare pe care disciplinele limbii o căpătaseră în epoca modernă, iar pe de altă parte, de extinderea necesară dealtfel a învătământului în limba română.

Asadar, Constantin Diaconovici-Loga se încadra într-o oarecare traditie în domeniu, desi gramaticile tipărite până la acea dată nu erau prea numeroase. Prima gramatică a limbii române scrisă în limba română datează din 1757, este intitulată Gramatica rumânească si-l are ca autor pe Dimitrie Eustatievici Brasoveanul. Din nefericire, această lucrare a rămas în manuscris până în anul 1969, deci nu i-a putut servi ca model lui Constantin Diaconovici-Loga. Dintre scrierile normative publicate până atunci, Loga a folosit, probabil, gramatica lui Samuil Micu si Gheorghe Sincai, Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae (Viena, 1780), dar, mai ales, lucrările scrise în limba română ale lui Radu Tempea, Gramatica românească (Sibiu, 1797) si Paul Iorgovici, Observatii de limbă românească (Buda, 1799).

Destinată mai ales scolarilor, asa cum reiese si din titlu, Grammatica lui Constantin Diaconovici-Loga s-a mentinut multă vreme printre manualele uzuale în scolile românesti. „Expunerea, în mare parte clară, cu o grijă deosebită pentru prezentarea sistematică a materialului, folosirea limbii vorbite, dar si respectarea normelor literare, precum si evitarea exagerărilor latiniste au contribuit la rolul formativ si instructiv pe care l-a avut Grammatica lui Constantin Diaconovici-Loga” (Serban-Dorcescu, 1973, p. 11). Lucrarea s-a tipărit cu caractere chirilice, cuprinde 206 pagini si se deschide cu un cuvânt dedicat lui Urozie Nestorovici.

În Cuprindea celor ce se află în Grammatica Românească sunt anuntate cele cinci părti care o alcătuiesc:

I Ortoepia sau Grăirea dreaptă

II Ortografia sau Scrisorea dreaptă

III De părtile grăirii declinătoare – Etimologhia sau Deducerea cuvintelor

IV Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor)

V Prosodie sau Măsura tonului

Prin capitolul de ortoepie cu care se deschide, cartea lui Constantin Diaconovici-Loga aduce o noutate fată de gramaticile anterioare. Aici, autorul tratează problema scrierii limbii române cu alfabet chirilic, iar „simplificările propuse de el alfabetului chirilic constituie un moment însemnat în procesul de trecere spre alfabetul latin” (Serban-Dorcescu, 1973, p. 13).

Ortoepia cuprinde un capitol privitor la respunderea literilor, adică pronuntarea lor, face o descriere a sistemului fonetic cu „unele greseli, inerente stadiului de atunci al cercetărilor de fonetică românească” (Serban-Dorcescu, 1973, p. 13). După I. Coteanu si I. Dănăilă, ea reprezintă „cea mai veche descriere detaliată a sunetelor limbii române”, sectiunea respectivă fiind considerată

ca deschizătoare a primei etape din istoria foneticii românesti care tine de la 1822 la 1921, data initierii studiilor de fonetică experimentală.

Partea a II-a a gramaticii se ocupă pe larg de regulile ortografice, din a căror expunere putem extrage informatii interesante cu privire la limba scrisă a epocii si la elementele care o diferentiau de pronuntare.

Domeniul consacrat morfologiei, pe care Loga o numeste etimologhie, ca în toate gramaticile vremii, se ocupă de felul „cum se deduc cuvintele de la rădăcina sa, adecă: cum se schimbă, de cîte plase sînt si ce însusiri au cuvintele. Părtile grăirii la Etimologhie puse sânt nóo, precum:” (CDL, 1822, p. 58)

-articul, numele, pronumele, verbul, participul pe care le numeste „părtile grăirii declinătoare sau care se apleacă”.

-adverbul, preposita, cojunta, interjeta, adică „părtile grăirii nedeclinătoare sau care nu se apleacă”.

Ca si în gramatica lui Dimitrie Eustatievici Brasoveanul din 1757, în clasa numelui sunt incluse atât substantivele, cât si adjectivele si numeralele; participiul, delimitat de verb, este considerat o parte de vorbire de sine stătătoare; în opozitie însă cu Eustatievici care înregistra articolul ca parte a pronumelui, nesocotindu-l parte de vorbire distinctă, Loga „acordă articolului importanta si autonomia pe care le are în limba română” (Serban-Dorcescu, 1973, p. 14).

În subcapitolul consacrat numelui, Constantin Diaconovici-Loga tratează substantivele din punctul de vedere al formării lor, iar în privinta îmbogătirii lexicului prin derivare si compunere, învătatul bănătean recomandă si urmează îndeaproape principiile Scolii Ardelene. A extinde si a activa vocabularul românesc însemna în conceptia lui Loga a ridica limba română la nivelul celorlalte limbi de cultură.

Si în domeniul verbului, Constantin Diaconovici-Loga recomandă, asemenea lui Paul Iorgovici, îmbogătirea vocabularului prin derivarea rădăcinii cu afixe: ,,Din aceste vedem că limba romanească, deci multor întîmplări nenorocite si ale barbariei fu pusă, totus a păstrat unde si unde părticealele aceale ce pot îmbogăti limba, ca să o facem harnică de a pute cu ia orice învăteturi si stiinte înnalte, după întelesul care se cere la fiestecare loc a le cuprinde”(CDL, 1822, p.134). Pentru argumentarea celor afirmate anterior, Diaconovici-Loga dă exemple de derivare a unor rădăcini verbale, cu scopul de a crea ample familii de cuvinte: stau-staul, stabil, stavilă, stavilitate etc.

Capitolul referitor la sintaxă, redus ca întindere, apare, mai curând, ca o completare adusă morfologiei, căci autorul se ocupă doar de legăturile sintactice între părtile de vorbire, neexistând si o sintaxă a frazei.

Loga consideră că „fiestecare închietură (propozitie) avînd deplinul său înteles din aceste părti se cuprinde: adecă din Sujet, Predicat si Ojet” (CDL, 1822, p. 145).

Ultima parte a gramaticii, Prosodia, evidentiază încă odată caracterul didactic al acestei cărti, căci Loga dă sfaturi si arată „reguli despre măsura tonului, pentru ca să învăt pe cineva cum se fac versuri” (CDL, 1822, p. 173). „Această parte, cum recunoaste autorul însusi, nu-si justifică titlul si este doar o reluare a discutiilor privind unele norme ortoepice, din primul capitol al cărtii” (Serban-Dorcescu, 1973, p. 18).

Gramatica lui Constantin Diaconovici-Loga apare ca o expresie moderată a spiritului latinist. Lucrarea a fost influentată, ca multe din scrierile normative ale vremii, tot de un model latin care se observă din terminologia folosită si din organizarea materialului, dar pe care nu-l avem precizat.

Chiar în conditiile în care Loga întrebuintează slove chirilice pentru sunetele latinesti, el încearcă să-si demonstreze principiile latiniste, propunând solutii de simplificare a alfabetului chirilic în scrierea limbii române. Tendinta latinizantă, desi moderată, se observă nu numai în normele fonetice, ci si în cele morfologice si sintactice. El încearcă să stabilească un caz ablativ pentru substantivul românesc, introduce categoria verbelor deponente în gramatica română.

Autorul este de părere că vocalele ă si î sunt nefiresti pentru limba română. Din aceeasi năzuintă de a urma modelele latinesti, Loga îsi manifestă preferinta pentru formele regionale si arhaice, mai apropiate de etimonul latin: remîn, tin.

O orientare identică se vădeste si în mijloacele propuse de Loga pentru îmbogătirea vocabularului.

Chiar dacă Grammatica nu are un capitol referitor la lexic, conceptiile latiniste ale autorului sunt evidente si în partea în care se ocupă de verb.El propune o serie de prefixe neologice, de preferintă latinesti; o parte din constructiile de acest fel s-au impus în limbă: constituire, restituire, substituire, circumstantia etc.

Manifestând o tendintă latinizantă moderată, alcătuită după ce apăruseră câteva gramatici importante în secolul al XVIII-lea, lucrarea din anul 1822 se dovedeste a fi nu numai un manual de instruire a tineretului, ci si „unul de normare si sistematizare a limbii în scopul însusirii ei într-o formă literară ” (Serban-Dorcescu, 1973, p. 12).

În alcătuirea Grammaticii românesti pentru îndreptarea tinerilor, Diaconovici-Loga a căutat să fie clar, accesibil prin mânuirea firească a limbii si prin ordonarea superioară a materialului. De asemenea, cartea atestă si preocupările autorului de a crea o terminologie gramaticală modernă, căci vocabularul limbii române literare de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si din prima jumătate a secolului al XIX-lea se încadrează într-o etapă de modernizare pe baze latino-romanice, în care împrumuturile sunt necesare în mod deosebit.

Aspectul fonetic si morfologic al neologismelor care alcătuiesc nomenclatura gramaticii din 1822 este determinat atât de particularitătile limbii literare a epocii, cât si de limbile din care se împrumută. Adaptarea neologismelor este un proces dificil, din cauza originii lor multiple si din cauză că limba literară nu poseda încă norme stabile pentru încadrarea fonetică si morfologică a împrumutului.

,,Cuvintele străine sunt asimilate la sistemul fonologic si morfologic al limbii care face împrumutul , dar în acest proces de asimilare forma prototipurilor joacă un rol hotărâtor în stabilirea formei cuvintelor împrumutate. De aceea, pătrunderea într-o limbă a unuia si aceluiasi termen prin filiere deosebite (si prin urmare, de obicei, prin forme deosebite) duce adesea la existenta pe terenul limbii împrumutătoare, a mai multor variante lexicale neologistice“(Seche, Despre adaptarea, p. 678).

Totusi, sistemul fonetic al limbii române si lipsa de rigiditate a accentuării îi asigură acesteia o anumită disponibilitate în adaptarea neologismelor.

Elementele noi, de ordin neologic, care alcătuiesc nomenclatura Grammaticii lui Constantin Diaconovic-Loga sunt destul de bine reprezentate: articul, numele, pronumele, verbul, participiul, adverbul, prepozitia, numerul, cazul, nominativ, ghenitiv, dativ, acuzativ, vocativ, ablativ etc. Se observă câteva probleme ale adaptării fonetice si morfologice a neologismelor în lucrarea lui Diaconovici-Loga, dintre care semnalăm:

-În pozitie intervocalică /x/ este adaptat ca /s/: ausiliare, CDL, 1822. p. 91.

Fenomenul s-a petrecut, probabil sub influenta limbii italiene sau ca o consecintă a analogismului practicat de latinisti.

-Grupul ct apare în neologisme provenind din latina literară pătrunse direct sau prin filieră germană ori rusă: activ(e), CDL, 1822, p. 91. Forma cu t a acelorasi neologisme relevă provenienta italiană a cuvântului: punt, CDL, 1822, p. 55.

-Se renuntă la formele cu /i/ ale unor neologisme care redau pronuntia din latină, predominând cele cu /j/ care redau, fie grafia din evul mediu, fie etimonul francez: adjetive, CDL, 1822, p. 62.

-Sub influenta pronuntiei germane, rusesti sau neogrecesti africata /g/ (ge, gi) este înlocuită uneori cu palatala /g’/ (ghe, ghi): ghenitivul, CDL, 1822, p. 60; gherundiu, CDL, 1822, p. 172.

Sunt termeni luati din latină sau din alte limbi romanice, dar care apar cu un aspect fonetic neromanic.

-În procesul de adaptare a cuvintelor nou împrumutate, legile fonetice ale limbii vechi actionează cu totul sporadic. Astfel, metafonia lui o apare la termenul persoană < lat. persona; la Diaconovici-Loga, neologismul redă grafia termenului latin din care provine: persóna(e), semnul diacritic indicând, eventual, pronuntia diftongului.

- Închiderea vocalelor neaccentuate o > u este un alt fenomen întâlnit în gramatica din 1822. Fluctuatiile în cadrul acestor forme denotă concurenta dintre vechi si nou în limba epocii:

o > u: articul, CDL, 1822, p. 58-59, cujugare, CDL, 1822, p. 92.

-Există în nomenclatura lucrării lui Diaconovici-Loga si câteva neologisme care redau grafia din latină: numer, CDL, 1822, p. 59< lat.numerus.

-Grafiile cu consoane duble se datoresc modelelor latino-romanice: grammatica, CDL, 1822,p.37.

În procesul de acomodare a neologismelor până la deplina lor integrare în limbă, pe lângă variante fonetice, apar si variante morfologice, mai putin numeroase însă.

Un fenomen morfologic care se manifestă în legătură cu unii termeni neologici îl constituie ezitarea între două genuri, datorată prezentei a două forme de plural, în variatie liberă:

sg. diftong -pl. diftonghi (masc.)

-pl. diftonguri (neutru)

sg. timp -pl. timpi (masc.)

-pl. timpuri (neutru)

Pluralul în -uri este destul de răspândit în cazul neologismelor: verburi.

Uneori, neologismul apare ca dublură a termenilor încetăteniti deja, obtinuti, de regulă, prin calchiere: pronumele întrebătore (interogative), pronumele reducătoriu (relativ), numeri temeinici (cardinale), orînduitori (ordinale), verbe ajutătore sau auxiliare, pătimitore (pasive), lucrătore (active) etc.

Fiind a doua gramatică destinată uzului scolar, după cea a lui Radu Tempea, lucrarea lui C. Diaconovici-Loga o depăseste pe aceea a lui Tempea atât prin conceptia mai modernă, cât si printr-o terminologie care „reuseste să prefigureze accesibilitatea terminologică a gramaticilor moderne” (Serban, Dorcescu, 1973, p. 18).

Declinarea si conjugarea sunt numite în lucrarea lui Radu Tempea aplecări, iar persoana gramaticală fată; Loga utilizează însă pentru aceste notiuni termenii care s-au impus deja: declinare, conjugare, persoană.

În încercarea de a alcătui o terminologie gramaticală accesibilă tinerilor cărora le era dedicată scrierea sa, Constantin Diaconovici-Loga nu renuntă întru totul la procedeul impus de traditie, acela al calchierii termenilor.

Dacă împrumutul reprezintă o modalitate de îmbogătire a vocabularului pe cale externă, iar derivarea si compunerea reprezintă mijloace interne, calcul combină modalitatea externă cu cea internă, adică modelul este străin, iar copierea lui se face apelându-se la materialul lexical existent în limbă.

Către sfârsitul secolului al XVIII-lea si în primele decenii ale veacului următor, nomenclatura gramaticală românească era foarte bogată în calcuri lingvistice. Numărul mare de calcuri din această perioadă este un reflex, pe plan lingvistic, al procesului de modernizare a vietii social-politice din tările românesti. S-a recurs la calc din două motive: pe de o parte, pentru a se evita un număr prea mare de împrumuturi, dat fiind gradul redus de instructie a populatiei, si, pe de altă parte, datorită tendintei puriste a intelectualilor epocii.

„Crearea unui număr atît de mare de calcuri în jurul anului 1800 a fost determinată si de exemplul limbilor străine care îsi exercitau atunci influenta asupra limbii române: germana si maghiara în Transilvania, neogreaca si rusa în Muntenia si Moldova. Aceste limbi, spre deosebire de română, au largi posibilităti de îmbogătire a vocabularului prin derivare si compunere si prin metoda calcului. Intelectualii români de atunci încearcă să imite limbile străine, fără să stie sau să tină seama de faptul că româna nu oferă aceleasi posibilităti de formare a cuvintelor” (Ursu, 1962, p. 118).

Uneori au fost calchiate mai multe sensuri ale aceluiasi termen, cum ar fi, de pildă:

pricinuitoare -1. „acuzativ”, DEB, 1757, p. 33 (lat. accusativus, fr. accusatif),

-2. „cauzală”, DEB, 1757, p. 83, CDL, 1822, p. 142 (lat. causalis, fr. causal).

Calcul a fost favorizat atunci când modelul si corespondentul său din română proveneau din aceeasi rădăcină sau din acelasi etimon:

numitoare (cădere), numitoriul - DEB, 1757, p. 33; CDL, 1822, p. 60 „nominativ” (lat. nominativus, nomino-are).

Tot ca forme calchiate întâlnite în nomenclatura gramaticii lui Constantin Diaconovici-Loga cităm clasificarea consoanelor (denumite nesunătore spre deosebire de vocale care sunt numite sunătore):

buzose = labiale,

dintose = dentale,

gîtose = guturale,

limbose = linguale, CDL, 1822, p. 40 .

Si în denumirea modurilor verbale, Loga apelează la derivate create pe teren românesc, însotite de termenul corespunzător latinesc: mod arătătoriu- indicativ, demîndătoriu - mandativ, împreunătoriu - cunjuntiv, poftitoriu- optativ si nehotărîtoriu – infinitiv (CDL, 1822, p. 92) .

Grammatica românească pentru îndreptarea tinerilor aduce elemente noi în terminologia gramaticală, Loga folosindu-se de corespondentul de origine latină, însotitor, de cele mai multe ori adaptat normelor fonetice ale limbii române: (treaptă) cumpănătoare - comparativă, covîrsitoare- superlativă (CDL, 1822, p. 77) ; (pronume) fătesti - personale (CDL, 1822, p. 82) .

Lucrarea lui Constantin Diaconovici-Loga se situează într-o perioadă de tranzitie de la un stadiu mai vechi al cercetărilor de acest gen la cel modern reprezentat de Ion Heliade Rădulescu.

În concluzie, putem afirma că în perioada în care apare gramatica lui Diaconovici.Loga, perioadă de tranzitie în procesul de modernizare a limbii române, calcul lingvistic a fost un procedeu de bază al îmbogătirii terminologiei gramaticale, mai ales sub aspect cantitativ. Desi rezultatele calchierii sunt uneori formatii bizare, nu întotdeauna usor de identificat sau de demonstrat, este evident, totusi, numărul apreciabil de calcuri lexicale apărute în această epocă. Treptat însă, se renuntă la formatiile cachiate, preferându-se folosirea neologismelor pentru a exprima nomenclatura gramaticilor epocii, iar în acest sens, lucrarea din 1822 este un exemplu clar.

Termenii gramaticali obtinuti prin calchiere, ca si împrumuturile neologice, dealtfel, urmează un model multiplu, în functie de izvoarele străine spre care se orientează autorii de gramatici si în functie de influentele exercitate asupra limbii române din această perioadă.

Cercetând terminologia gramaticală introdusă si folosită de Constantin Diaconovici-Loga am încercat să punem în evidentă elementele de progres înregistrate fată de lucrările normative anterioare, precum si unele particularităti, generale ale nomenclaturii gramaticale ca limbaj specializat. Totodată, am încercat să abordăm studiul acestei terminologii din perspectiva mai largă a istoriei limbii române literare.

Căci, neologismele latino-romanice reprezintă, alături de termenii proveniti din limba comună, o componentă de bază a terminologiei gramaticale românesti din epoca mentionată. De altfel, „însusi faptul că acum apar primele gramatici ale limbii române corespunde necesitătii tot mai mult simtite de unificare si codificare a limbii literare, de creare a unei norme literare supradialectale” (Rosetti, Cazacu, Onu, ILRL, p. 443).

Bibliografie:
Berca, Olimpia, Observatii asupra terminologiei numelui în gramatica lui Constantin Diaconovici-Loga, Academia Română si Banatul. Perioada 1866-1920, Timisoara, 1982, p. 84-89.

CDL, 1822, Constantin Diaconovici-Loga, Grammatica românească pentru îndreptarea tinerilor, Text stabilit, prefată, note si glosar de Olimpia Serban si Eugen Dorcescu, Timisoara, Editura Facla, 1973.

Costinescu, Mariana, Normele limbii literare în gramaticile românesti, Bucuresti, Editura Didactică si Pedagogică, 1979.

Coteanu, I., Dănăilă, I., Introducere în lingvistica si filologia românească, Bucuresti, Editura Academiei, 1970.

DEB, 1757, Dimitrie Eustatievici Brasoveanul, Gramatica rumânească, Editie, studiu introductiv si glosar de N.A.Ursu, Bucuresti, Editura Stiintifică, 1969.

Hristea, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucuresti, 1968.

Hristea, Theodor, Contributii la studiul etimologic al neologismelor românesti, LR, XXII, 1973, nr.1, p.3-8.

Iorgovici, Paul, Observatii de limba rumânească, Prefată de St. Munteanu. Editie critică, studiu introductiv, tabel cronologic, note, bibliografie de Doina Bogdan-Dascălu si Crisan Dascălu, Timisoara, Editura Facla, 1979.

Istrate, Gavril, Gramatica lui Radu Tempea în volumul Limba română literară. Studii si articole, Bucuresti, 1970, p.44-63.

Ivănescu, Gh., Studii de istoria limbii române literare, Iasi, Editura Junimea, 1989.

Micu, Samuil, Sincai, Gheorghe, Elementa linguae Daco-romanae sive Valachicae, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.

Rosetti, Cazacu, Onu, ILRL, Al.Rosetti, B.Cazacu, L.Onu, Istoria limbii române literare, Bucuresti, Editura Minerva, 1971.

Seche, Despre adaptarea, Luiza si Mircea Seche, Despre adaptarea neologismelor la limba română literară (Unele consideratii generale), I, în LR, XIV, 1965, nr.6, p. 677-689.

Serban, Dorcescu, 1973, O.Serban, E.Dorcescu, Prefată, note si glosar la Grammatica românească pentru îndreptarea tinerilor de Constantin Diaconovici-Loga, Timisoara, Editura Facla, 1973.

Tempea, Radu, Gramatică românească alcătuită de…, Sibiu, Tipografia lui Petru Bart, 1797.

Ursu, 1962, N.A.Ursu, Formarea terminologiei stiintifice românesti, Bucuresti, Editura Stiintifică, 1962.